Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Alexandru Oltean -,,Voi fi cu tine”-  erotică  pe drumul aducerilor aminte

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 25 Febr. 2018
Autor: prof. Vasile GĂUREAN
Cenaclul DinOgor
Publicat: 27 Febr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 Alexandru Oltean -,,Voi fi cu tine”-  erotică  pe drumul aducerilor aminte

 

Versificatori destui şi de talent are Bistriţa, municipiul nord-transilvan, luptători cu spada vorbelor pe felurite fronturi tematice. Negreşit, cu luminiscenţe felurite, precum  bolta cu făcliile  veşnice ale stelelor.
Semnalam în 2015 un excelent volum de parodii semnate  de  Alexandru Olteanu: ,,Oglinda retrovizoare„, volum care face cinste speciei parodice chiar la nivelul literaturii naţionale. Păcat că  promovarea produsului literar în spaţiile criticii de specialitate este  o problemă la care nu ne pricepem toţi (între care mă număr), astfel că mulţi creatori  bistriţeni  rămân în umbra cunoaşterii de către marele public..

Recentul volum, semnalat în titlu, ,,Voi fi cu tine„(poezii),-apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca, anul acesta, arată o  schimbare de orizont literar.
    Cu surprindere am luat în mâini cartea de faţă a distinsului Oltean bistriţean, căci de pe copertă mă privi  o fată superbă, împletind în iarba verii o cunună la fel de superbă, de flori. ,,Un volum de stihuri erotice! – a fost primul gând. E obligatorie oare o congruenţă între vârste şi pasiuni?  Dar, nu spunea Goethe că ,, geniul este o tinereţe perpetuă?”. Nu la ani târzii s-a apucat Cassanova să-şi scrie memoriile?  Nu scrie Garabet Ibrăileanu  romanul ,,Adela”  spre soare-apune, cu o poveste gen ,,Vara târzie a unui Forsyte” ? Şi  Shakespeare şi Vasile Voicuescu şi alţii, încât s-ar putea scrie o  superbă exegeză cu iubiri celebre şi târzii. Parafrazându-l pe Jean Jaques Rousseau (care spunea că ,,Oamenii cresc (intelectual) întreaga viaţă), vom spune că  Oamenii iubesc întreaga viaţă. Măreţia fiinţei umane  constă apoi în aceea că  putem iubi fiinţa adorată  surmontând  obstacolele umane, boala, depărtările  şi  chiar moartea.

Una din variantele manuscrise ale nemuritorului poem eminescian ,,Luceafărul”  avea în rolul  hyperionic  un zmeu îndrăgostit de  o fiică de împărat, o  pământeană. Nevoit  să facă o călătorie spre a-i fi pe plac fetei-prinţesă,  zmeul o  află la întoarcere în mreaja unei iubiri terestre. Întrisat, zmeul  aruncă asupră-le o sentinţă-blestem: ,,Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată.” Acesta este de fapt blestemul  sub care se află toţi cei ce ne  naştem în această Vale a Plângerilor, căutându-ne (paradoxal!) fericirea.

Aceste gânduri  mi s-au tălăzuit în minte îndată ce am  întors pagina de gardă a cărţii dlui. Alexandru Oltean, aflându-i destinaţia:  ,,În memoria soţiei mele, plecată mult prea devreme între stele.”

Pe morminte se aşează din când în când flori, o lumină, o lacrimă, candoarea unei rugăciuni sau…stihuri.  Este şi durerea o daltă  pentru creionarea fiinţală. Suferinţa provocată de pierderea primei iubiri  a generat în  Mihai Eminovici  acea energică schimbare ce-l va preface în Eminescu –geniul meditativ şi melancolic (începând cu poema Mortua est).

Dl.  Alexandru Oltean este -în privinţa formelor- un  versificator clasic,  în toate volumele stăpânind  fără reproş ritmul, rimele, cezura şi toată cohorta prozodică. Este un atu major, demn de a fi semnalat.

Tematica volumului este eclectică, predominant erotică, fără abordări neaşteptate, exotice.( Autorul  îşi începe stihuirea cu un ,,Cuvânt către cititor„,  pornind  dinspre sine: ,,Tu, ce-mi citeşti cuvântul din versurile mele,/ Să-mi dai un semn…/ / Şi va rămâne veşnic în drumul meu spre stele.”

Familial, poetul se confesează lectorului potenţial: ,,Eu m-am născut la ţară, în satul din câmpie/ Cu dealurile joase şi cu păduri puţine…. //  Vin şi din sat cuvinte, cu zumzet de albine… „, devoalându-şi resursele orfice, pentru ca in finalul acestei Ars poetica să-şi expozeze motivul recursului la vers: ,,Încerc s-alung durerea şi vin cu flori în prag. / Sunte florile-cuvinte ce-n lumea ta mă poartă.”  (o concretizare a ceea ce spunea cândva Torquatto Tasso în Gerusaleme liberata -,,Duşmană a uitării -amintire!”)

    Prin firea sa, dl. Alexandru Olteanu este solar, tonic şi nu ne poartă spre adâncimi insondabile de suferinţă. Undeva este mereu loc  pentru soare,  pentru muze telurice, ca disponibilitate.)
Apropiindu-se (ca intenţionalitate) de clasicii greco-latini, care invocau inspiratoarele muze, poetul apelează la divinitate, căci precum lumina  discende asupra lumii, la fel coboară ştiinţa, frumuseţea şi cunoaşterea, deşi nu se exclude efortul propriu, auctorial: ,,Acum, când mai de preţ e amintirea/ Şi pe poteca vieţii mă cobor,/ Putere, Doamne, dă-mi, să-mi cânt iubirea,/ Ca mai apoi s-o dărui tuturor.”
     Întâlnim adieri lamartiniene, argheziene sau eminesciene, fiinţa  iubită răsarindu-i din ambientalul  cunoscut cuplului, cu deosebire marin, la malul Danubiului sau în cel al existenţei cotidiene:: „Sunt clipe când mai ccred în aşteptare / C-ai să te-opreşti acolo, pe cărare/ Şi-o să-mi zâmbeşti cum o făceai odată…”(Era cu noi).  Este firesc prin însăşi dedicarea volumului să avem un lung remember al clipelor fericite şi de neîntors, din cuplu: ,,Iubito,/ Abia aştept să vină seara,/ Ca-n vremuri vechi să ne iubim/ Să văd pe geam crâmpei de cer/ Cu stele care nasc şi pier….”(Seara)
Pe drumul celor „ce n-au fost,/ dar puteau să  fie”, cum spunea George Topârceanu, distinsul autor îşi cuantifică cele trecute în creuzetul părerilor de rău, reuşind câteva imagini memorabile: „De ce-ai venit pe lume-aşa târziu,/ Iar eu cu ani atâţia mai devreme?/ Ar fi ştiut şi scrisul să mă cheme /…/ Aş fi-mbrăcat speranţa-n diademe/ Şi versul tău în pietre şlefuit,/ Trecând prin universul infinit,/ Ar fi rămas o clipă pe la gene.”(De ce n-ar fi?)

  Speranţa nu-l părăseşte însă  niciodată pe stihuitor şi melancolia nu se prăbuşeşte în deznădejde. În fibra intimă a domniei sale îl susţine credinţa şi dragostea  pururi biruitoare de viaţă. (,,Admirând o pământeană”, „Hai, vino!”,,,Mâine te aştept din nou„)

   Alexandru Olteanu poartă în fiinţa sa copilăria, satul, vecinii, părinţii, un univers în parte pierdut, adică cel populat de fiinţele dragi de altădată, iar cel actual, recte satul de acum, e unul la care reîntoarcerea nu mai e posibilă din pricina asemănării cu un rai pustiit. Goga, Coşbuc şi semănătoriştii elogiau satul, dar nu-şi puteau schimba statutul dezrădăcinării. În schimb, Poetul bistriţean nu are unde se întoarce, fiindcă satul românesc de azi e de o pustietate blagiană: ,,Mă plimb acum pe uliţe pustii,/ Grădini întregi, de buruieni sunt pline,/ În multe case nimeni nu mai vine/ Şi nu e niciun chiot de copii.” Un înger al pustiiri pare să fi trecut prin satele noastre. Autorul cunoaşte bine cauzele, cunoaşte şi pe cei care au generat acest exod al  tineretului spre  alte lumi şi versul lui cunoaşte accente de revoltă. Cum indiviul solitar nu poate schimba  o societate întreagă, revolta oscilează  spre incantaţii de blestem, cum se întâmplă   Omagiu „Colectiv” : „Ţărâna toamnei fie-vă uşoară,/ Voi, purtători de-atâta nenoroc…/ Cei mari , de sus, îşi tot bătură joc,/ Nu doar de voi, ci de întreaga ţară./ Sfidând norodul, adunat-au sânge/ Doar pentru ei şi încă fără teamă…”
Lisandru, poetul nostru, e şi un bun peisagist : ,,Lăsaţi să zburde-n voie printre mioare, mieii,/ Să-mbobocească macii cu floarea rubinie,/ Cinstiţi a zilei clipă precum  romanii zeii,/ Când după lupte grele serbau o bătălie.”(Lăsaţi să vină primăvara)       Fiinţa umană e aceeaşi prin toate vremurile. Numai tehnologiile s-au schimbat. Ni se pare că  citim din nemuritorul Vergiliu: ,,Ac velutis in pratis, ubi apis aestate saerena,/ Floribus insiduus variis et candida circum,/ Lila funduntur. Strepit omnis murmure campus.”

Cam de pe aceste metereze literare şi de gândire se poate făuri o poezie de nivel  înalt,  dincolo de zona comună a omenescului personal. Aici se circumscriu un număr de poezii ale domniei sale, dedicate mamei: ,,S-a dus şi mama„(la şase luni de la pierderea soţiei),,,,Fiii satului”, ,,Crăciun”, ,,Eu, când lumânări aprind…”:

,,O văd în dimineţi păşind pe rouă,/ Căci erau multe de făcut la sate,/  Dar nu s-a plâns, s-a străduit în toate/ Şi-acum s-a dus, după decenii nouă./ O văd citind mereu o rugăciune,/ La Dumnezeu de ajutor să-i fie…” (S-a dus şi mama)
Poetul reuşeşte uneori metafore scăpărătoare, aşa cum creionează chipul fiinţei evocate în micropoemul Eşti, fiecare catren fiind o metaforă.
Lirica lui Alexandru Oltean e una familială, comună ca simţire tuturor inimilor, sperând mereu  să reverebereze în cititor. Estetic, orfic, domnia sa este inegal. Deşi este un versificator redutabil, distinsul autor se bazează prin excelenţă pe propriile sensibilităţi, pe care le distilează în retorte poetice. Aprofundarea liricii naţionale şi universale i-ar putea deschide dersigur, alte orizonturi  ale realizării  literare. Nu e sigur însă dacă doreşte să treacă oicumenele în care este cantonat. Poate e prea mult; poate e prea târziu.
Dacă arta slujeşte ca oglindă a eului subiectiv  – fie el solar sau în suferinţă- realizăm că acesta este rolul fundamental al genului liric: a fi o confesiune, o alinare „after storms„. Când scopul  lirei este de a servi umanităţii ca specie, adică ridicând particularul la general, exigenţele ideatice şi ,,pro forma” devin -evident- altele, incluzând propensiunea spre filozofia rosturilor existenţiale.

Fără a muta orizonturile poeticii actuale, lirica dlui. Alexandru Olteanu va găsi, negreşit, în publicul mediu de pretutindeni,  un ecou favorabil, căci  toţi cei ce iubim vieţuim sub blestemul zmeului din poveste,

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5