Viorel Burlacu s-a născut la 14 iunie 1974, în satul Bujor, raionul Hâncești, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). A fost căsătorit și are trei fii (unul fiind adoptat) și o fiică. A absolvit Institutul de Stat al Artelor (în prezent, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) din Chișinău. A compus zeci de piese folk și muzică de teatru și film pentru peste 60 de producții. A participat la numeroase emisiuni de radio și televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A susținut sute de recitaluri în Spania, Italia, Cehia, Polonia, Serbia, Ucraina, Rusia, România și Basarabia. A primit mai multe distincții, între care titlul de Maestru al Sportului – la box (1996), Premiul Uniunii Teatrale din Moldova pentru cea mai bună creație muzicală (2021) și titlul de Maestru în Artă (2023).

Viorel Burlacu (compoziții, texte, orchestrații, aranjamente muzicale, voce, chitară și alte instrumente) este un cunoscut și apreciat cantautor de muzică folk din Basarabia, care s-a impus mai ales prin cântecele cu caracter patriotic. Despre viața și activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 1 noiembrie 2016, la Iași.

• – Bine ai venit la noi, Viorel Burlacu!
• – Bun găsit, România!
• – S-o luăm de la capăt: din ce familie te tragi?
• – Părinții mei au fost „dușmani ai poporului”, din cauză că străbuneii erau puțin mai înstăriți, iar buneii au fost membri de partid în perioada interbelică și au avut legături cu Familia Regală a României; pentru asta, au fost ridicați și duși, fără nicio judecată, în Siberia. Din acest motiv, părinții nu au avut voie să facă studii; așa că tata a rămas mecanizator (tractorist), dar a cântat vocal și cu armonica la petreceri, iar mama a fost o femeie simplă, care a ținut casa și a lucrat la câmp. Am fost patru frați și, ascultându-l pe tata, toți am devenit muzicieni. Visul meu a fost ca noi să întemeiem o formație, dar, din păcate, el nu s-a împlinit; recuperăm, însă, altfel, fiecare dintre noi. Dar nu a fost numai atât; eu am învățat o lecție de viață care spune că, dacă vrei să rămâi firesc, nu trebuie să pierzi legătura cu cosmosul sau cu Dumnezeu și, pentru asta, e nevoie să lansezi niște ancore care să te țină cu picioarele pe pământ.
• – Și, trecând la familia ta de astăzi?
• – M-am căsătorit la 24 de ani, iar soția mea, Rodica, este regizor la postul național de televiziune Moldova 1. Avem patru copii: trei biologici (Cristian, Ștefan și Ruxanda) și unul înfiat la 12 ani (Eugeniu), cel mai mare. Despre ultimul, care e din satul meu, auzisem că rămăsese fără părinți și ne-am decis să-l ajutăm și nu o puteam face decât adoptându-l.
• – Cum ți-ai făurit cariera muzicală?
• – De la 15 ani, am cântat în mai multe orchestre, precum și individual, inclusiv la petreceri. Apoi, am absolvit Colegiul Republican de Creație Populară (astăzi, Colegiul de Arte Nicolae Botgros) din Soroca – specializarea Regie și actorie, dar, în paralel, am studiat pianul, instrument fără de care eu nu concep compoziția; am mai învățat să cânt la cobză, chitară acustică, chitară electrică și chitară bas. După aceea, am urmat studiile universitare.
• – În afară de cariera de cantautor, ce profesezi?
• – Sunt lector superior la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, unde predau disciplinele Coloană sonoră (Soundtrack) și Elemente de istorie a showbizului; am mai ținut cursuri de Management artistic, dar acest obiect de studiu a fost scos din programa universitară.
• – Pentru a-ți păstra digitația și tehnica instrumentală, e nevoie să exersezi zilnic?
• – Eu am făcut box și mereu le ofer studenților mei comparația asta, spunându-le că, dacă vor să se mențină în formă, trebuie să lucreze cam șapte ore pe zi. Acum, nu-mi mai permit acest lux din cauza obligațiilor familiale și a muncii din studioul muzical (am reușit să-mi amenajez unul personal); în plus, scriu muzică și pentru alți interpreți și diferite instituții culturale. Așa se face că nu-mi mai rămâne timp pentru mine; lucrez 20 de ore din 24 și, de aceea, dorm foarte puțin.
• – Când și cu ce prilej l-ai întâlnit pentru prima oară pe Iurie Sadovnic, cu care ai împărțit scena mulți ani?
• – În anul 2000. Pe atunci, organizam, o dată la trei luni, o serie de spectacole numite Anotimpul dragostei, la care invitam un nume mare și, la una dintre ediții, a venit Iurie Sadovnic. Majoritatea cântau play-back, cu mini-disc sau C.D., dar noi aveam orchestră de acompaniament și ni s-a spus că trebuie să facem solourile de chitară la piesele lui. Le-am scos de pe o casetă așa cum le-am auzit, pentru că nu am avut partiturile, și am scris notele, adaptându-le pentru orchestră. Am făcut o repetiție și, după o săptămână de la concert, mi-a telefonat domnul Sadovnic, spunându-mi pe un ton aproape timid: „N-ai vrea ca pe viitor, să ieșim împreună în scenă?” Eu am rămas perplex în fața unei asemenea propuneri și, după ce mi-am revenit, i-am răspuns: „Domnule Sadovnic, din respect pentru ceea ce ați făcut și faceți, aș accepta cu cel mai mare drag, fiindcă ar fi o împlinire și o mare onoare pentru mine să vă fiu alături!” Și, de atunci, am rămas lângă dumnealui.
• – Care e mecanismul creației unui act artistic?
• – Cea mai importantă este legătura cu Dumnezeu, care înseamnă conexiunea cu universul. Dacă vei căuta legătura asta directă, mai devreme sau mai târziu o vei găsi; important e să păstrezi canalul acesta deschis și să nu trișezi. Dar asta nu poate veni decât din interiorul tău.
• – Ți s-a întâmplat să ai o străluminare creativă și, totuși, să nu fii mulțumit de rezultat?
• – Când nu ești satisfăcut de ceea ce ai realizat, abia atunci e în ordine, pentru că, dacă te complaci la nivelul la care te afli, te degradezi. Deci, atât credința, cât și prietenia, iubirea sau omenia au nevoie de întreținere și consacrare.
• – Care sunt proiectele tale?
• – De multă vreme, îmi doresc un concert solo în Basarabia, dar, din cauză că nu sunt un snob, nu alerg cu orice preț după succes și pentru că piața muzicală este poluată de „semifabricate”, nu am loc sufletește; de aceea, prefer să fac un concert într-un teatru, unde mai există lume care apreciază și mirosul scândurii din scenă. Apoi, mă ocup de copiii mei, cărora încerc să le altoiesc visul de a fi artist; oricum, ei învață și pian, și chitară, și canto. Altceva, ce să mai fac? Încerc să rămân om.
• – Cu ce sentimente te întorci în Basarabia?
• – Cu dor și împlinire, cu regretul plecării și cu gândul reîntoarcerii.

Florin Bălănescu