Nicu Constantin s-a născut la 31 iulie 1939, la Carmen Sylva (astăzi, Eforie Sud), județul Constanța și a murit la 15 septembrie 2009, la București, fiind înmormântat în Cimitirul Ortodox „Sfinții Petru și Pavel”din Eforie Sud. A absolvit școala primară în Constanța, Școala de Construcții din Brașov, Școala Medie Tehnică de Marină din Constanța și Școala Populară de Arte din București. A fost căsătorit de două ori și a avut un fiu. Între anii 1960 și 2000, a susținut peste 9.000 de reprezentații pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din București, iar în perioada 1979-1982, a fost și actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian” din Capitală. A jucat în peste 30 de filme de scurt și de lung metraj, a participat la mai mult de 600 de emisiuni de radio și peste 300 de televiziune, efectuând sute de turnee în țară și în străinătate. A realizat discul single „Cuplete”, împreună cu Alexandru Lulescu (vinyl, 1967) și albumele de autor „Nicu… vede tot (vinyl), „Uite-l pe nea Nicu…” (vinyl) și „…O viață de artist” (compact disc, 2006), figurând și pe mai multe discuri colective. A editat volumul autobiografic „Ochelarii miraculoși” (2000). A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural”, clasa I (2001), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofițer (2004), Premiul special pentru teatru de revistă (2005), Premiul de popularitate (2005) și Premiul pentru întreaga activitate (2006). A primit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Eforie Sud (2001) și a fost societar la Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” din București.

Nicu Constantin a fost un excepțional actor de comedie, care și-a exprimat multiplele valențe ale talentului său înnăscut în film, teatru de estradă, diverse spectacole și emisiuni de radio și televiziune. Pe cartea sa de vizită, scria doar atât: „Nicu Constantin – OM”. La 23 august 2003, mi-a acordat un interviu la casa lui de vacanță din orașul natal, Eforie Sud.

– Bună ziua! Cum să vă spun: „domnule Nicu Constantin” sau „maestre”?
– Salutare! Acum vreo 30 de ani, eram pe la Botoșani și un tânăr de vreo 17 ani, fiind artist, mă rog… îmi tot spunea „domnu’ Nicu”-n sus, „domnu’ Nicu”-n jos și după vreo două ore zice: „domnu’ Nicu, pot să vă spun «Nicu»?” „Păi, cum să-mi spui «Nicu»?! De-abia ne cunoaștem de două ceasuri; dumneata ești un copil, iar eu sunt om de 40 de ani!” „Bine… Atunci, «domnu’ Nicu».” Dumneata, însă, spune-mi cum vrei.

– Când v-ați născut și unde?
– La 31 iulie 1938, în acest oraș; la început, se chema Băile Movilă, mai târziu Carmen Sylva, apoi Vasile Roaită, iar acum Eforie Sud. Ăștia nu știu nimic despre istoria orașului meu natal, iar pe mine mă supără pentru că tatăl meu a fost printre primii cinci oameni care au călcat pe acest pământ, venind dinspre Albania, iar mama – din Grecia; ne-au făcut pe noi, șapte copii – eu sunt al șaselea, cel mai deștept! (stai, că m-aud ăștia!) – și mi-am construit un drum în viață.

– Cum ați intrat în viața de actor?
– Eu cred că m-am născut actor, pentru că am avut un haz, așa, de mic copil; asta a fost o chemare, o miruială, zic eu, poate că Dumnezeu, dintre toți șapte, m-a ales pe mine să fiu actor.

– Făceați șotii și când erați mic?
– Da, însă mai puține decât frate-meu ăsta mic, ultimul. Dar el își pierdea hazul pe scenă; scena e un miraj, trebuie să ai curaj ca să scapi de timiditate și atunci ești miruit. Am avut o minte foarte limpede, de mic spuneam poezii, aveam înclinații… Prin clasa a noua, am început s-o iau în serios și am spus că asta vreau să fie. Intrasem în școala de marină și acolo am făcut un spectacol care se chema Mâine vom fi pe mare; m-am evidențiat, m-au chemat la București, la Ansamblul artistic al Armatei, dar nu puteam să plec pentru că eram minor și pe urmă am zis „Eu aici, nu mă mai întorc; ori revin de sus, din vârful piramidei, ori nu mă mai întorc deloc!” În momentul în care m-am hotărât să iau în piept Everestul ăsta, teatrul de revistă, pe care-l iubeam, pentru că în orașul ăsta am avut șansa să-i cunosc pe marii actori ai neamului – și pe George Vraca, și pe Constantin Tănase, și pe toți care veneau aici –, mi-am propus să ajung acolo. Am dus-o greu – tata se prăpădise în ’53 –, am făcut școala, apoi am intrat în serviciu. Pot să spun că n-am avut adolescență; între 16 și 21 de ani, a fost un chin: plecam de acasă la șase dimineața și mă întorceam la zece noaptea. Și-atunci, am intrat în jocul ăsta care se cheamă mișcare continuă și n-am mai știut să ies, nu puteam să nu fiu în lumea asta, iar, când am ajuns la Savoy și prin alte părți, eram construit cu o disciplină extraordinară; cei doi ani și jumătate de la școala de marină m-au ajutat enorm.

– Dar comunismul cât v-a ajutat și cât a fost un impediment?
– Pe mine, niciun regim politic nu m-a ajutat, ci doar bunul Dumnezeu și buna mamă; mama mi-a dat tot, iar Dumnezeu mi-a dat, dar nu mi-a băgat în sac.

– N-o să-mi spuneți că ați fost indiferent…
– Nu indiferent, dar am știut să nu fug după bani, ci doar că trebuie să fiu în lotul național.

– Când v-ați descurcat mai ușor: atunci sau acum?
– Evident că atunci, pentru că în 1964 aveam leafa mai mare decât Gheorghiu-Dej, șeful statului; el avea 8.000 de lei, iar eu aveam 950 la teatru, dar mai aveam și baruri de noapte, de la care luam 200 pe seară, adică în 30 de zile erau 6.000, plus televiziunea, plus radioul, plus cinematografia, plus „sfânta șușă”… Minus impozitele pe care le dădeam la stat.

– Pe vremea aceea, ați făcut un cuplu foarte la modă cu Alexandru Lulescu; de ce v-ați despărțit?
– În lumea teatrului de revistă, înepând din anul 1919, când s-a înființat Cărăbuș-ul, se poate vorbi de patru-cinci cupluri celebre: primul, Stroe și Vasilache, apoi Radu Zaharescu – Horia Șerbănescu, după aceea noi, Nicu Constantin – Alexandru Lulescu, apoi Ștefan Bănică – Stela Popescu, după care Alexandru Arșinel – Stela Popescu și acum Nae Lăzărescu – Vasile Muraru. Mai departe, despre ăștia mai tineri nu pot să mă pronunț. Dar un cuplu nu înseamnă doi actori, ci două caractere; ei trebuie să se unească în ce gândesc și să se acomodeze, ca un pian. Se înțeleg chiar dacă nu vorbesc – comunică între ei. Ne-am ținut cât ne-a fost bine; eu am fost obligat să plec la operetă, că nu mai aveau june comic, dar am jurat că nu plec acolo dacă nu joc și la teatru. Atunci s-a produs ruptura între mine și Lulu – el a rămas la Tănase și eu am plecat la operetă.

– Cât timp ați fost împreună?
– 15 ani – 15 cu el și 15 cu prima nevastă!

– În declarațiile și interviurile dumneavoastră, revine des numele soției actuale; de ce simțiți nevoia?
– Eu am petrecut o bună perioadă cu prima soție, Florența – mare avocată, femeie frumoasă și mama copilului meu –, până a apărut Măndița, un om muncitor și cu niște valențe extraordinare; dacă nu era ea, nu făceam ce vezi aici. Nu mai aveam putere, la 45 de ani, după șocul cu prima nevastă.

– Vă plac femeile?
– Nu; ele m-au plăcut pe mine. Tu doar pregătește-te, că ele aleg. Ca să nimerești un bărbat, trebuie să-l încerci ca pe un pepene, de zece ori, care-i mai bun. Ori, dacă știi să cunoști frumusețea sufletului și a caracterului, alegi esența din el.

– Ce nu vă place la românii noștri?
– Ți-aș spune acum un final de cuplet, ca să nu mă mai întrebi asta:
Eu sunt bolovan și mă simt stăpân,
Totdeauna pietrele rămân;
Eu mă simt român și rămân român,
Aici m-a ținut mama la sân.

Florin Bălănescu