Primit pentru publicar: 01 mart.2015
Autor: Octavian VITCU
Publicat: 01 mart.2015

Amintiri din anii de școală

Am să încep cu acel 15 septembrie 1951 când cu emoție și zâmbet de copil lăsam în urmă amintirea celor șapte ani de copilarie nefericită. Am trecut pragul școlii primare din sat cu frică dar și cu emoție. Eu nu am avut parte de grădiniță, nu am cunoscut deloc disciplina școlară. Țin minte că i-am așteptat pe celilanți frați, adică pe Vasile și Jan, pentru a se întoarce de la școală pentru ca eu, mezinul familiei, să le preiau hainele și opincuțele, pentru a merge la școală. Mama mea neștiutoare de carte, nu prea vedea cu ochi buni, pe cei care doreau să învețe carte.Țin minte că de multe ori mă aprostofa: „Nu te las la școală… ce am sa te fac popă ?!”. Ea, Dumnezeu s-o odihnească mă dorea ca eu să ajung bun gospodar sau cioban.

In sfârșit am început școala, la început în niște crâșme improvizate de la niște așa-zișii „chiaburi”, adică într-o crâșmă a unui sătean, trecut de comuniști la chiaburi, numai pentru a-i confisca crâșma și a o face școală . In acel local am început să învăț carte. La început am avut multe învățătoare și învățători. Țin minte o învățătoare dintr-un sat vecin, domnișoara Codreanu, care ne-a părăsit, probabil fără voia ei, plecând ca învățătoare în Coreea, am plâns noi, elevii, după ea ca după mort, așa fiind timpurile respective.

Mai țin minte că școala noastră din crâșma chiaburului se mută ceva mai în Dealul Magurii, vizavii de fostul conac al marelui vistier Neculai Rosetti-Roznovanu, fost proprietar al moșiei Măgura-Ibănești și Cristinești. Școala în care s-a mutat era casa unui fost gospodar Gheorghe Filip, care era trecut din starea socială de „mijlocaș” la starea de „chiabur” asta depindea de comuniștii din sat, sigur pentru a-l liniști, altfel „Canalul Dunărea – Marea – Neagră” îl aștepta. Casa era mare, frumoasă și spațioasă, unde eu am învățat carte. Iarna era frig, iar vara era răcoare. Mai țin minte de acele ierni grele din anii 1952, 1953 și 1954, când satenii mei faceau tunele prin înaltele troiene, pentru se putea circula pe drumurile greu înzăpezite. Casa mai există și astăzi, iar eu când trec prin fața ei, mă cuprinde o stare emoțională, inima îmi bate mai tare, casa în care am învațat carte, o consider ca pe casa copilăriei. In această casă, în care a fost instalată clasa noastră, adică clasa a II-a, l-am „jelit pe tovarășul Stalin” decedat în martie 1953, când învățătorul meu Ionel Hușneac, a pus în jurul portretului lui Stalin, o pamblică neagră, începând să plângă în hohot, urmat de întreaga clasă până ne-a liniștit proprietarul casei, adică „chiaburul”Filip, care nu-l vedea cu ochi buni pe Stalin.

Invățătorul, ne-a înmânat câte o cravată neagră, pentru a o purta 3 zile peste cea roșie. Eu, ca pionier disciplinat și la mintea pe care o aveam atunci, am atârnat cravata neagră peste cea roșie, în semn de doliu pentru „Tătucul de la Moscova”, însă elanul elogierii lui Stalin, mi-a fost tăiat atunci când am ajuns acasă, fiind luat la întrebări de mama, care nici ea nu-l vedea cu ochi buni pe Stalin. Am ascultat-o pe moment, adică luam doliul lui „Stalin”de la gât când mă apropiam de casă, dar îl așezam la loc atunci când treceam de Biserica „Inălțarea Domnului” de pe Magură, deoarece mă apropiam de școală, asfel era rău de mine ca pionier. Stalin a fost prohodit și in bisericuțele din satul meu, pe când bisericile din țara „Tătucului”erau transformate în magazii pentru colhozuri și sovhozuri. Invățătorul meu, nu avea ceas, dar a inventat un ceas pe tăpșeanul din fața „școlii” adică a înfipt cinci bețișoare, apoi ne-a instruit cum trebuie citit, ceasul care funcționa numai când lumina bolta cerească, în rest nu. Eu fiind fiul primarului, eram trimis mereu pentru a citi ceasul, iar eu îl „citeam”cum îmi convenea.

Imi mai amintesc că în acei ani, de după război, pe Măgură, la câteva sute de metri de așa zisa școală se afla un observator construit de armata română în cel de al II-a Razboi Mondial. Observatorul era populat în acei ani de un pluton de grăniceri, iar noi elevii, îi urmaream, îi vizitam, iar ostașii ne lăsau să ne urcăm în observator și să ne uitam prin binoclu, văzând așezările din jur. Doamne ce frumos mai era. Nu am să uit niciodată cele văzute atunci din acest observator, distrus în totalitate de comuniști în 1954.

Mai țin minte revolta anticomunistă din toamna anului 1952, eu eram elev în clasa a II-a, când pe locul numit „Șes” au sosit noaptea tractoarele Lanz Bulldog, de la fostul S.M.T. Dorohoi, pentru a distruge haturile sătenilor, în vederea înființării „Intovăroșiei Agricole din sat numită: „Al II-lea Congres al P.M.R.” Ordinul dat de fostul comitet raional al P.M.R. Dorohoi, era să se are noaptea cu farurile stinse. Măgurenii au aflat de veste, au coborat cu mic cu mare la „Ses” au dat foc la tractoare, iar tractoriștii au scăpat cu fuga. Au fost alertate: Partidul, Miliția și Securitatea raionului Dorohoi, care au venit urgent în sat, trăgeau focuri de armă pentru a-i intimida pe sateni, iar cei gasiți noaptea pe drumuri sau în curțile caselor, erau arestați, bătuți și băgați în dubele regimului, apoi duși la raion reținuți în beciurile miliției, de unde unii au scăpat doar cu bătaia, așa cum a fost cazul preotului din sat Mitache Crețu, care fiind în pijamale, a ieșit în miezul nopții la poarta casei parohiale, pentru a se edifica ce se întâmplă a   fost repede obsevat de un securist care l-a arestat, bătut, băgat în duba miliției, dus la raion, apoi eliberat după două zile, exact așa cum a fost arestat, adică în pijamale.

Mai țin minte că unii sateni de ai mei, mai „guralivi” atunci când se mai „afumau” prin crașmele din sat, mai vorbeau vrute si nevrute pe seama partidului, unii mai spuneau că: „Ana și Gheorghiu Dej, au băgat spaima-n burgheji, iar calicii în urma lui îi ling borta c…..i”, asfel că unii sateni de ai mei erau trecuți de la starea socială „mijlocași” la „chiaburi” pentru a fi mai ușor de săltat de securitate, considerați „dușmani ai poporului”, asfel că mulți săteni de ai mei au făcut ani grei de pușcărie, iar când s-au întors acasă au mai trăit doar câțiva ani, adică cât să se poata ierta cu neamurile. Așa era în timpul „Ciumei roșii”.

În satul meu nu exista lumina electrică, iar eu învățam la o lampa de 5 „focuri” deoarece celelalte lămpi de 8 și 12 focuri se aprindeau numai la sărbătorile mari din an precum Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza sau Inălțarea Domnului, când serbam hramul bisericii și a satului. Eu am terminat clasa a IV-a, în anul 1955, când școala nu era obligatorie de continuat, iar mama mea m-a  încurajat ca să nu mai urmez celelalte clase, adică clasele a V-a – a VII-a, spunându-mi mereu că doar: „Nu te fac popă”, urmând ca eu sa pasc vitele și oile, ceea ce s-a și întâmplat. După circa 5 ani de stat înafara școlii, mai precis în anul 1959 mă înscriu în clasa a V-a, la îndemnul unui bun prieten, pe nume Petrică Gorcea, de o vârstă cu mine, m-a lamurit și iată că, nu pe 15 septembrie 1959 ci pe 1o octombrie din toamna acelui an încep clasa a V-a, la vârsta de 15 ani, terminând clasa a VII-a în anul 1962, în urma susținerii celor șase examene de absolvire.

Am mai avut mare noroc că în primăvara anului 1962 s-a încheiat cooperativizarea agriculturii, ca urmare a sprijinului trimis de partid, adică acele hoarde de jnapani, tractoriști, șoferi și activiști de partid toate „cozi de topor”ale partidului, care prin forță, bețivanii băteau pe satenii mei pentru a se trece la colectiv. Mulți săteni de ai mei fugeau din calea acestor „lămuritori”în pădure la locul numit: „Râpa lui Hultan”. De ce spun că am avut noroc la absolvirea clasei a VII-a la vârsta de 18 ani ? Pentru că nu mă puteam înscrie la nici o școală, dacă nu prezentam adeverința că părinții mei s-au trecut în Gospodaria Agricola Colectivă. Țin minte că la vremea aceea, omul era om, școala era școala, iar bunul simț făcea parte din zestrea celor șapte ani de acasă. Pe când acum, fără cuvinte… Doamne ce carte se facea la timpul acela, iar eu ca elev nu aveam curaj să merg la școală cu lecția neînvățată sau că am „uitat caietul de teme”acasă.

Invățătorul meu Ionel Hușneac cât și dirigintele meu profesorul Dumitru (Mitica) Carp au fost exemple demne de urmat pentru mine. Am iubit satul natal, exact ca Ion Creangă, Humuleștii lui, nu l-am parăsit decât pentru a urma celelalte școli ca: Școala Medie Tehnică Veterinară Șendriceni, satisfacerea stagiului militar obligatoriu, apoi Liceul agricol din Rădăuți-Bucovina și apoi Universitatea Agronomică „Ion Ionescu de la Brad” Iași, fiind student timp de 5 ani la cursurile de zi, absolvind facultatea la 34 de ani, fiind repartizat prin Hotărâre Guvernamentală la fostul C.A.P.Ibănești.

Văzând că nu pot să integrez fosta C.A.P. pe linia ”Noii Revoluții Agrare”, impusă de fostul dictator, Nicolae Ceaușescu, am hotărât la 1 septembrie 1982 să demisionez din agricultură ca inginer de la fostul C.A.P Ibănești, trecând în învățământ la Școala cu clasele I-X Ibănești pentru a preda disciplinele tehnice și tehnologice : Agrotehnica, Bazele zootehniei și Mecanizarea agriculturii, la treapta I-a de liceu, unde eu am fost încadrat ca profesor-inginer, slujind școala ibăneșteană peste 26 de ani.

La Școala din Ibănești am obținut toate gradele didactice: gradul didactic definitiv în anul l987, gradul didactc II în anul 1991 și gradul didactic I în anul l995. Mi-am slujit satul natal, satul copilariei mele, unde mi-am petrecut adolescența și vacanțele, cu credință ca inginer și profesor. „Consider că în viață nimic nu este imposibil, dacă ai voință și muncești, înveți totul, poți să te realizezi. Să nu dați niciodată înapoi, să fiți hotărâți și sigur veți reuși în viață, așa cum am reușit și eu”.

Satul Ibănești a dat țării oameni de valoare, 4 profesori universitari și peste l6o de profesori, ingineri, cadre militare, doctori, învățători, preoți, iar în prezent avem numeroși studenți la diferite facultăți din țară. Da, asta-i zestrea satului cu care ne mândrim.

Inginer profesor Octavian Vitcu-Ibănești