Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Amor şi Psyche Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle IX. „Sunt nenorocit şi nu culpabil”

    Amor şi Psyche
    Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle
    IX. „Sunt nenorocit şi nu culpabil”

    Nu este exclus ca ceea ce numim fatalitate (lat. fatum), soartă să reprezinte un lanţ de cauzalităţi subtile dar eficiente care acţionează cu necesitate sub forme înţelese ca întâmplări semnificative cu rol diriguitor în edificarea parcursului vieţii; cert este că mentalul colectiv receptează o presiune evenimenţială cu rol formator şi efect benefic sau malefic iar anumite tipuri de personalitate acuză un impact puternic în relaţia cu entităţi care există în măsura în care se crede în ele; de aici derivă bogata mitologie a şansei, sorţii, norocului, a ceea ce este menit de forţe obscure dar eficiente care hotărăsc fără a negocia.
    Sensibilitate de tip romantic, Eminescu a avut pe deplin conştiinţa propriei genialităţi, a destinului ca necesitate înţeleasă şi a iubirii ca fatalitate; în conceptul de scrisoare redactat imediat după moartea lui Ştefan Micle, Eminescu desfăşoară tocmai această convingere a fatalităţii iubirii sale pentru Veronica: (…nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nu poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare decât pe tine fără ca să te iubesc.
    Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei.
    Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determineze întreaga mea viaţă…) iar în scrisoarea expediată acesteia la 29 august 1879 esenţializează această convingere: Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Perspectivarea lui Eminescu întâlneşte un suflet congener (Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii…) căruia îndrăgostitul i se poate confesa (Cuţă, atribuie multe greşeli ale caracterului meu şi boalei, şi nesiguranţei şi fatalităţii care nu mi te-a dat încă pentru totdeauna) şi care va prelua rolul prescris (…mai fericit acel ce-şi ştie juca mai bine rolul pe care soarta i-l dă în mod absolut şi fatal, fără ca să-i lase cel puţin plăcerea alegerii acelui rol.), hotărât să trăiască iubirea şi durerea duse până la exaltare şi pe care nu le tăgăduiesc. Pe astfel de temeiuri, Veronica zeifică fatalitatea pe altarul căreia e hotărâtă să slujească cu bucuria fericirii şi riscul suferinţei: …iată că pot în sfârşit să-ţi scriu o dată cu pornire duioasă şi iubire. Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să vărs lacrimi amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de fericire… sufletul meu nu-i decât un abis din cele mai nepătrunse şi în care icoana ta fermecătoare s-a gravat pe veci! În mizeria asta a lumei, trebuie să primesc cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. Eminescu perseverează în pledoaria sa pe ideea ancestrală a menirii firelor celor două vieţi de a fi urzite împreună (Înţeleg să nu-ţi intre în minte, că un om te poate iubi o viaţă întreagă, numai pentru mica ta figură de ceară şi pentru că ai fost menită să fii a lui deşi nenorocirea lui a fost ca să nu te poată ajunge.) şi Veronica se cutremură la gândul că moartea unui al treilea le-a deschis imperiul dragostei definitive: Mă întrebi ce voiesc şi de ce sunt tristă? Am o mie şi una de cauze pentru întristare şi nici una pentru a fi veselă.
    Mă întrebi ce-mi lipseşte – toate îmi lipsesc, dar mai presus de toate Tu eşti care-mi lipseşti.
    Deprinsă de copilă chiar a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat, să mă crezi că mai nu am avut timpul să simt nici golul ce l-a lăsat în urma lui şi nici urmările neapărate a acelei dureroase pierderi. Doresc cu ardoare, vreau să fiu lângă micul scump Eminescu doar să-l văd şi toate relele mele vor dispărea ca prin farmec. Tot fatalitatea însă – blânda fiară feroce – va scoate în calea fericirii celor doi lupii hămesiţi ai bolii, greului existenţei, îndoielii şi discordiei, reamintindu-le jelania costiniană înscrisă în sintagma latinească fortuna labilis: a fost, este şi va fi etern omul sub cumplite vremi!
    Încă din septembrie 1879, Veronica simte pericolul prăbuşirii (…mă tem să nu-mi pierd, după ce am pierdut tot, şi puţina minte ce mi-a rămas…) în abisul suferinţei (Opt zile am plâns ca o nebună… ce vrei, sunt fiinţă ticăloasă, mi-eşti drag câine ce eşti!) şi învecinarea iubirii absolute cu nebunia: …tu ştii că eu sunt nebună, dar ştii şi aceea că te iubesc ca o nebună… Tu eşti singura fiinţă pe care am găsit-o vrednică de o iubire atât de profundă precum este a mea. Mimi, te iubesc fără scop şi fără condiţii, te iubesc pentru a te iubi. Cam în aceeaşi perioadă se instalează printre fantasmele care îl bântuie pe Eminescu convingerea nefastă a relaţiei necesare dintre fericire şi pedeapsă: De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă… când nu m-ăi mai iubi, să ştii că mor… au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Nu este amorul nostru o anomalie pentru care cată se fim pedepsiţi? Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci tu eşti Dumnezeul la care mă închin. Se instalează treptat şi conştiinţa chinuitoare a unui hybris ispăşit de un etern Sisif: Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi… aştept totul nu de la convingerea, ci de la îndurarea ta. // Ferice de el de va izbuti (referirea este la fratele său Matei care îşi pregătea căsătoria la Brăila n.n.); numai eu par osândit a sta departe de tine şi a-mi purta amarul fără perspectivă de îndreptare… nu sunt supărat, ci agasat de această goană care nu se mai sfârşeşte, de această piatră a lui Sisif, pe care zilnic o ridic, fără să progresez. Dac-aş putea măcar progresa în fericirea noastră, dacă ne-am vedea la un loc sub acoperământul unei singure case. Sentimental acestei acute neputinţe o cuprinde treptat şi pe Veronica [Mai e ceva care mă nemulţumeşte: nu mai am nimic de citit. Pensia cred că nu s-a mai vota în sesiunea aceasta, de tine sunt departe şi iar departe, apoi pas de mai fii veselă şi mulţumită. Dar se vede că şi această dorinţă (de a se muta la Bucureşti n.n.) soarta mea o crede prea pretenţioasă şi mă lasă departe, mult departe…], ceea ce generează dureroase remuşcări în sufletul lui Eminescu: … singura vină ce-mi roade conştiinţa şi singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriilor şi suferinţelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume. În septembrie 1882, poetul se simţea încolţit iremediabil dar refuză cu dureroasă demnitate ideea culpabilităţii (În loc de-a merge mai bine, îmi merge din ce în ce mai rău, încât nu ştiu la ce capăt fatal poate ieşi… mă tem ca ranele acestea să nu devie incurabile… apăsat acum sunt de toţi demonii răi ai vieţii omeneşti… Sunt nenorocit şi nu culpabil.), desfăşurând un discurs acuzator de tip vetero-testamentar, pentru ca în ultima scrisoare din decembrie 1888, presimţinându-şi sfârşitul apropiat, să se pregătească pentru ispăşire nu faţă de pedepsitoarea fatalitate ci faţă de Zeiţa iubirii căreia speră să-i mai vadă o dată faţa: Uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă că n-am voit să te ascult. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere ca să vii la Botoşani, să mă vezi unde sunt bolnav, şi din minut în minut îmi aştept sfârşitul… Cumplita boală care l-a martirizat pe Eminescu era însă prezentă în preajma sa – încă de la sfârşitul anului 1879 când este semnalată prin două triste scrisori expediate între sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou: Sărbătorile (…) le-am petrecut bolnav între cei patru pereţi ai mei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuinţa mea din mahala şi m-a luat la masă, căci deşi invitat n-am voit să mă duc nicăieri. // … de câte ori dorm ori trăiesc neregulat, mi se umflă piciorul şi se coace… Nu mi-am venit în fire căci iarăşi am trei găuri în picior. Sub acelaşi semn nefast debutează şi noul an (Sunt atât de bolnav şi mă simt atât de rău şi moraliceşte şi fizic… Să-ţi spun că aproape mă târăiesc pe picioare, că nu mai pot nici să mă-ncalţ, tu ai zice poate că sunt nişte desvinuiri deşarte…), cumplita boală devenind o fatală piedică în calea mult aşteptate revederi: Aşa te-aş săruta ş-aşa te-aş desmierda ş-aşa aş veni la tine de repede, dacă n-aş fi bolnav… şi chinuind nemilos creierul suferindului: Pe lângă ocupaţii migrenă, pe lângă migrenă ocupaţii… Suferinţa se acutizează doi ani mai târziu [Am o cumplită nevralgie la cap (…) şi chiar acum nu-ţi scriu decât pentru a-ţi cere iertare că nu ţi-am răspuns imediat la scrisoare ta gentilă şi dulce.] şi îl strivesc fizic şi moral, intensificând însă sentimental dragostei: Poate că nu te-aş iubi atât dacă n-aş fi atât de nenorocit precum sunt, dacă n-aş fi strivit fizic şi moraliceşte…; nu te pot convinge numai prin scris cât de bolnav, cât de obosit, cât de redus sunt în toate privirile. În opt ani de când m-am întors în România decepţiune a urmat la decepţiune şi sunt atât de bolnav, atât de obosit…, simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos ca să-mi vin în fire. Luna martie 1882 adaugă suferinţa produsă de friguri (E o zi frumoasă de primăvară afară şi mi-e dor de tine şi sunt trist şi nervos, atât de oboist şi sufleteşte atât de bolnav… // Abia acum spre seară îţi scriu în fierbinţeală de friguri şi bând cafea neagră ca să-mi treacă durerea de cap.), iar în aprilie, din nou, Numai afurisitele astea de picioare nu-mi dau pace (…) şi întruna trebui să le cârpesc sănătatea cu petece de bumbac // Picioarele iar mi se coc… Spre sfârşitul lui mai Eminescu îşi simte intelelectul în pericol (Cel puţin şase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca maşina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.) iar în iunie este afectată fabuloasa sa memorie: Trebuie să ştii că abia azi, după zece zile, bag de seamă că mi-am uitat pardesiul în tren. Habar n-am avut pân-acum că l-am pierdut. Atât sunt de uitit (…), încât crede-mă că singurul lucru ce nu-l uit eşti tu. O lună mai târziu mizeria morală se adânceşte (…bubele mele ameninţă a se redeschide şi a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea.) iar spre toamnă fatalitatea întunecă orizontul lumii ce i-a fost hărăzită: Nu te supăra de suferinţele mele, căci nu ţi-ar folosi nici ţie, nici mie. Sunt bolnav acum spre toamnă tot aşa de rău ca astă vară, mai ales de când timpul a început a se răci şi ceea ce-i mai rău, o curioasă tâmpire şi lipsă de curaj m-a cuprins. De-acasă am primit asemenea ştiri rele. Bătrânul meu părăseşte Ipoteştii (…) şi se mută în oraş. Astfel totul se-ntunecă împrejuru-mi şi lipsa de grijă de pân-acum pentru tată-meu, şi sănătatea mea proprie… sunt rău dispus din o mie şi o sută de cauze. ,,Timpul” aceasta m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urât şi temut…
    Fatalitatea nemiloasă a bolii pare că şi-a atins scopul: amorul a devenit nenorocit de împrejurări iar minunata alcătuire în care o lume îşi făcuse încercarea cedează irecuperabil: Sunt în spitalul brâncovenesc, de unde şi scriu, deci vei binevoi a mă scuza că nu pot scrie mai mult. Aceeaşi fatalitate a aruncat şi asupra lui Eminescu chinul muncii infernale a scrisului de mizerie, profesie complet nelucrativă şi sigiliu al sărăciei şi mizeriei materiale; scrisul ziaristic îi devine nesuferit poetului încă din decembrie 1879 într-o tonalitate de amară invectivă: Aştept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc. Dezgustul pentru această salahorie zilnică este împărtăşit şi Veronicăi, imaginea adoratei fiind invocată ca pandant: Primeşte ,,Timpul” şi vezi fără îndoială prima pagină plină de reviste sau studii, cari de 22 de zile încoace sunt scrise toate aproape exclusiv de mine… Ziua n-am răgaz de lucru şi zău, noaptea n-am răgaz de tine. Cel mai mult suferă însă poetul de lipsa timpului pentru creaţie (… mi se urăşte o casă de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6, 7 obosit şi fără dispoziţie de lucru sau de citiri) deşi mai are puterea să se bucure de insignifiantul câştig financiar: Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Treptat, se cristalizează convingerea unei condamnări pe viaţă dictată de oarba fatalitate: Sunt un om foarte, foarte chinuit (…), foarte puţin liber pe vremea mea, ocupat de lucrări care turbură în adânc cugetul şi inima unui om, prea adese ori sătul de viaţă şi însetat de linişte – de-o linişte pe care nimic nu mi-o poate da. Mie nu mi-e permis de-a fi bolnav, nu de-a lenevi; sunt comdamnat (…) la muncă silnică pe viaţă. Parcă înconjurat de o infernală conjuraţie, Eminescu rămâne singur pe baricadele redacţiei, asediat şi de căldura tropicală a verii anului 1882: După ce şi corectorul de la ,,Timpul” mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacţie… şi pe ce călduri, Doamne sfinte!
    Concomitent, poetul suportă şi neagra sărăcie a celor ce aparţin de neamul nevoii, handicap sever în calea, acum imposibilă, a apropierii de Veronica: Bolnav, neavând nici o poziţie sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac precum ştii că sunt, şi având pururea grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu? Sentimentul neputinţei şi zădărniciei se instalează în sufletul său: Dar ce vrei să fac în contra imposibilităţii materiale? Nu pot face nimic şi mă lupt în contra ei zadarnic şi fără chip de-a putea învinge. În această luptă, simţ, se mistuie viaţa mea şi chiar puţinul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, şi poate fără nici un rezultat. Principiile sale severe îl împiedică să accepte un post oferit de liberali căci Eminescu pune o condiţie care nu i se poate îndeplini: să am libertatea deplină de-a face oricând o declaraţie în public că primind un post de profesor, nu devin de loc liberal şi că rămân ceea ce am fost, adversar al partidului roşu şi al ideilor lor. Urmarea: Veronica este lipsită şi de infimul ajutor material care i se promisese: … administraţia noastră n-are un ban şi nu-mi poate avansa leafa. Ţi-am făgăduit (…) să-ţi trimit de voi putea datoria ce ai a plăti pentru Micle. Abia în Septembrie sper a-ţi putea trimite. În asemenea epocă (…) omul trebuie să fie foarte stricat ca să se poată menţine deasupra apei. Aliată cu sărăcia, boala îşi desăvârşeşte ravagiile: De bolnav sunt tot aşa de bolnav precum eram când ai venit tu în rândul din urmă, numai cu mult mai chinuit.
    O fatalitate a reprezentat pentru Eminescu şi asocierea în sufletul său a dragostei şi suferinţei (… mă trec lacrimile când gândesc la tine), a dragostei şi zbuciumului interior: … cu gândul de a te aduce la Bucureşti cât mai curând, apoi cu gândul responsabilităţii întregi, m-am zvârcolit nopţi întregi în pat, deşi a doua zi aveam totdeuna să lucrez. Suferinţa bântuie şi sufletul Veronicăi – declanşată în special de anumite cuvinte şi gesturi ale lui Eminescu, răstălmăcite de răuvoitori: când află că poetul mărturisise în prezenţa unei rivale că nu poate fi fericit nici chiar la Iaşi, iubita unică cade în ghiarele disperării: Cu ce te-am păgubit că m-ai aruncat în disperarea cea mai crudă pe care vreodată un suflet a cunoscut-o pe lumea asta? … ai putea să mă învinovăţeşti de alt lucru decât că te-am iubit prea mult? Îţi scriu din însuşi mijlocul desperării mele. Te-ai gândit vreodată până la ce punct mi-ai sfărâmat inima? Este o nebunie ceea ce-ţi confiez, dar tu eşti al meu cât voi trăi, şi zadarnic năzuiesc ca prin lacrimi să te scot din inimă, te regăsesc totdeauna. Scumpul meu Eminescu, ştii tu cât te regret? Dacă o viaţă de lacrimi ar putea să-mi dea fericirea de a te revedea o dată cel puţin în astă lume, aş fi îndeajuns de răsplătită… eu te iubesc chiar pentru nefericirea ce mi-ai dat… Tot prin suferinţă sinceră ispăşeşte Veronica şi propriile ei greşeli: … plâng de când m-am întors la Iaşi, mă întreb de nu te-am pierdut chiar când cred că te-am regăsit. Mă întreb de vei avea tu în sufletul tău atâta generozitate să ierţi o vină mărturisită. Ştiu un lucru, scumpul meu, că sfârşitul meu vei fi tu şi pentru tine, şi dacă ai o mică rază de milă în sufletul tău, te rog nu-mi scrie aşa de rece… Discursul veronian al anului 1882 pare a propune o alianţă definitivă între dragoste şi durere în inima unei femei naufragiată pe o insulă a suferinţei (… adevărata dragoste este atât de rară, atât de dureroasă, atât de dulce, atât de crudă, că e preferabil să n-o cunoşti, şi cu toate aceastea eu mă socot atât de fericită de a te iubi cu această iubire care ucide şi care salvează, care pedepseşte şi care iartă, care întristează şi care mângâie…), femeie care mai are însă puterea să sufere pentru suferinţa bărbatului: Unei inime lipsite de credinţă şi speranţă putea-voi fi eu în stare să-i redau aceea ce natura nu i-a dat?… de te vei duce în lumea întreagă, să nu te văd ani de zile, să nu aud nimic de tine şi tot te voi iubi şi voi gândi la tine cu drag; tu ai fost şi eşti pentru mine ceva atât de indispensabil vieţii mele, ani de zile te-.am visat, te-am dorit, cât, o ştie D-zeu… Pe scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi, de ce-ai plâns când eu te iubesc?
    Nu lipsesc de pe firmamentul dragostei celor doi momente dramatice de hamletiană îndoială, nesiguranţă şi interogaţie: Veronica e înfricoşată de ravagiile posibilei uitări (Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat de atâta amar şi suferinţă; nu ştiu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginaţiunei…). Eminescu e sfâşiat între soluţii la fel de nesigure şi foarte puţin probabile ca realizare mulţumitoare şi cale de depăşire a impasului: Sunt departe de a prevedea schimbările ce se pregătesc la noi, dar m-aş bucuru să văz situaţia limpezită şi să văz că am ceva de aşteptat despre Bucureşti sau dacă cată să ne ducem la Pomârla… dacă nu arunc totul de la mine spre a alerga să-ngenunchez şi să mor la picioarele tale, cauza e că te-aş putea face şi mai nenorocită de cum eşti.
    Armonia sentimentului este nu de puţine ori tulburată şi de discordanţa mişcărilor sufleteşti aflate în contratimp: Nu înţeleg – clamează Eminescu – de ce tocmai acum când soarta începe a mi se asigura şi când cu munca mea vom fi în stare să ne facem cuibul nostru de primăvară adevărată a vieţii, eu să-ţi trimit scrisorile înapoi, să fiu nebun de-a arunca de la mine unica mea fericire care e Doamna Veronica. Când iarna vrajbei noastre îşi arată colţii, Eminescu apelează la visul consolator, visând trecutul!… m-am mulţumit cu visul unei fericiri trecute, ştiind bine că alta viitoare nu mai e cu putinţă…; în situaţii similare, Veronica renunţă la posibilele interogaţii de clarificare: Ce faci tu cu vremea ta ştie bunul Dumnezeu, poate că numai el are dreptul a-ţi cere seama… Tot ea doreşte lacomă şi clipa şi eternitatea (… te rog şi te rog şi iar te rog, să vii la aniversarea Junimei, căci te aştept c-un dor nespus, te aştept ca pe singurul meu mângâietor… eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de greutăţi, de griji şi de necazuri. În două scrisori nu te-ai iscălit ,,al tău pentru totdeuna” pentru ce?), pe a doua inclusiv ca vis al nefiinţei: Ai indulgenţa şi mă citeşte căci ceea ce fac eu nu numai că e de râs pentru veacul nostru, dar e ceva pe care o ambiţiune mai puternică decât a mea desigur că o condamnează; am râs şi eu de stări ca ale mele; dar, ce vrei, sunt prea sinceră pentru a nu le mărturisi, îmi eşti încă drag şi câtă vreme vei fi în sufletul meu nu voi putea avea tăria de a nu-ţi scrie. În scrisorile d-tale pe care în momentul când voi mai gândi la cel ce le-a scris, o să vi le trimit, găsesc ,,al tău şi dincolo de mormânt”. Da, se vede atunci vei fi al meu, dar până atunci, eu în zadar cer de la doctori acid prusic şi nu vrea nimeni să mi-l deie. Dă-mi-l d-ta, care îl poţi procura mai uşor; ştii că de un an încoace mă cuget care ar fi moartea cea mai fără agonie.
    Agonizând sub loviturile necruţătoare ale fatalităţii, sufletele celor doi se voi uni într-un cântec al legământului pentru vecie prin perenitatea gândului (Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a-nceput şi s-a-ncheiat, şi dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi.) sau eternitatea morţii: Moartea sanctifică chiar şi pe criminal, poate şi eu am comis crima neiertată de a te iubi mai mult decât pe mine însumi, mai mult decât pe mama mea, ce vrei, mai mult decât pe copiii mei pe care îi voi lăsa săraci şi orfani în lume, ce vrei, viaţa mea e cuprinsă în iubirea care nu se poate stinge din sufletul meu decât cu el… voi muri iubindu-te şi blestemându-te în acelaşi timp.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5