Amor şi Psyche Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle VI. Intrigi, intriganţi, spioni, colportori, curtezani

Pe fertilul, primitorul şi ospitalierul nostru sol mioritic, postura Iago s-a multiplicat într-un număr infinit de exemplare – pe cât de diverse pe atât de rezistente şi distructive, grupate într-un imens şi etern car al ţaţelor feminine şi masculine pentru care orice are atingere cu dragostea şi relaţia erotică devine – vorba lui Topârceanu – lung prilej de vorbe şi de ipoteze; această artilerie a intrigilor, zvonurilor şi colportorilor nu a produs la porţile Orientului foarte multe tragedii á la Shakespeare, dar suficient de numeroase drame şi răni sufleteşti greu vindecabile; nu a fost ferită de această prezenţă, pe cât de ipocrită pe atât de malefică, nici dragostea lui Eminescu pentru Veronica, adăugându-i momente dezagreabile şi reale suferinţe.
Atmosfera ostilă îi întâmpină pe cei doi îndrăgostiţi încă din perioada ieşeană: se văd rar, de regulă în situaţii protocolare, le lipseşte intimitatea atât de dorită (ceea ce irită în mod special pe Eminescu), iar Veronica – în postura ei de mamă şi femeie căsătorită – nu îşi află tihna nici măcar pentru a redacta o epistolă: …scrisoarea asta am scris-o în afara casei, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur… La doi ani după plecarea poetului la Bucureşti zvonistica inamicală începe să-şi producă efectele şi îl obligă la acte de justificare şi dezvinovăţire (Dacă însă este cineva în Iaşi care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viaţă nici mângâiere, nici petrecere fără tine – 28 decembrie 1879) însă, adevăratul cal troian al neliniştilor eminesciene îl introduce în sufletul acestuia chiar Veronica în mai 1879 printr-o referire la Maiorescu, poate târzie pocăinţă pentru rolul pe care şi-l asumase în procesul intentat acestuia la Iaşi: …ei bine, trebuie să mărturisesc că, precum era sărbătoare pentru mine când veneai tu să mă vezi, tot astfel, ba încă mai mult, am simţit când l-am văzut pe D-l M.) Aceeaşi întreţine animozitatea lui Eminescu faţă de liderul junimist deschizând o perspectivă care înnegreşte inima nefericitului poet, adăugând în misiva din august 1881: …mi-a zis d-l Pompiliu că d-l Maiorescu a lăudat versurile mele, lucru care m-a mulţumit foarte mult, chiar am să-i scriu d-lui Maiorescu, am să fac astfel ca duşmănia noastră să înceteze… Şi dacă am suferit vreun rău, acel rău mi-a venit de la fiinţa în care m-am încrezut. Criza este amplificată şi de gestul Veronicăi de a trimite spre publicare versuri la revista lui Macedonski – Literatorul, fapt pentru care este admonestată indirect (Mă mir că trimiţi versuri ,,Literatorului” – o foaie care mă batjocoreşte pe mine…), poetul simţind nevoia să pună lucrurile la punct şi în privinţa lui Maiorescu: Apropo de Titu. (…) cine s-a găsit să-ţi facă morală în privirea relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi dezinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ai fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat.
Treptat, se formează în conştiinţa lui Eminescu ideea unui complot împotriva-i, când simte în preajmă amici reci şi duşmani fierbinţi, căzând şi în greşeala de a convoca în instanţă martori care să-i probeze poziţia: Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieşit seara sau m-am dus pe undeva. Poetul îşi motivează pentru sine ostilitatea lumii pe planul mai larg al principiilor şi idiosincroziilor (Folosul meu după atâta muncă, e că sunt stricat cu toată lumea… Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor), divulgă către Veronica această duşmănie universală ( …toţi mi-au interzis ca să-ţi scriu, căci ziceau că purtările tale sunt nedemne pentru un răspuns din partea mea!) şi dezvoltă strategii de tăinuire – puţin naive şi, cum se va vedea, complet ineficiente: Nici un obraznic şi nici un indiscret să nu mai prinză de veste. // Amândoi suntem nişte copii mari sau am fost nişte copii mari şi amândoi am dat în gropi. Cel puţin de acum înainte, Nicuţă, nimeni să nu ne ştie… eu sunt un om urât de multă lume şi (…) cine ar afla că mă iubeşti, ca să se răzbune asupră-mi, s-ar răzbuna pe tine.
Cercetând femeia, observăm cu uşurinţă că aceasta – fixată şi într-o ipostază demonică ca adjuvant al maleficului – alimentată şi de informatori aparent binevoitori, părăseşte nu de puţine ori cetatea asediată, motivată şi de ghimpele geloziei: solicită acces necondiţionat în spaţiul intim, rezervat meditaţiei şi creaţiei (Te rog să-mi faci cunoscută şi adresa locuinţei tale particulare, mă interesează mult), insinuează cu perfidie o periculoasă indiferenţă ridicându-şi un fals soclu de la înălţimea căruia jură şi persiflează cu acea naturală răutate a femeilor care se simt trădate: …fie princesă sau proletară, ţi-o jur că nu voi invidia fericirea pe care o vei pricinui altei femei… // Amicul meu, de ce-mi săruţi mâna, nu te temi că vei face pe cineva geloasă? Poate că aceste insinuări au în vedere persoana Reginei Elisabeta spre care – spuneau zvonurile – Eminescu ar fi îndrăznit să-şi ridice ochii însă marea criză veroniană se produce în jurul poeziei Atât de fragedă… în septembrie 1879: Eminescu transcrisese poezia în albumul Mitei Kremnitz făcând-o să creadă că îi este dedicată, apoi o expediase Veronicăi care nutrea convingerea că inspiratoarea e Carmen Sylva; durerea iubitei de la Iaşi e atât de devastatoare încât scrie la 2 septembrie 1 oară după miezul nopţii, fără a mai nota formula de adresare, înecată de o covârşitoare suferinţă dar stimulată şi de o nedisimulată admiraţie: Cât am admirat de mult poezia ta: Atât de fragedă… cât am admirat-o, pot oare să-ţi spun? Tu singur trebuie s-o admiri tainic în sufletul tău şi să te închini la propria-ţi creaţiune ca la însă-şi fiinţa pe care o divinizezi în ea. E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc – însă adresată unei fiinţi cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu mă pot nici măsura, nici compara. // Scriindu-ţi, plâng lacrimi de durere, durere nouă şi necunoscută mie până acum, şi care poate cu atât mai amară cu cât îmi vine într-o stare deja destul de tristă. Tulburătoare această tânguire a unei Euridice ce se simte părăsită în infernul suferinţei, impresionantă această elegie în care o inimă îşi plânge dragostea continuând să admire frumuseţea, însă – stimulată de ştirea că poetul mărturisea către sora lui Maiorescu, de faţă fiind şi Mite, că nu se bucură nicăieri de fericire, nici măcar la Iaşi, Veronica redevine realistă şi persiflatoare până la modul abuziv al caricaturizării: Apropo, ce bine ştii să descrii cavalerii şi pe castelane, ce păcat că
n-au înţeles cine trebuie să înţeleagă! Şi v-au lăsat să degeraţi afară de frig. Petit bébé! şi-ţi era frig tare, cu tot amorul care-ţi frigea inima…; cu aceste accente de pamflet sentimental, Veronica pune punct serialului Mite, iar episodul Cleopatra îl expediază printr-o atitudine de nobilă şi franţuzească indignare faţă de l’amour que vous avez contracté pour M-me Poenar; un semn al mirării în finalul acestui scurt enunţ galic s-ar fi cuvenit!
Dacă Cleopatra a constituit un episod şi Mite un serial, cazul Caragiale ameninţa să devină o odisee colorată de o crimă – să ştiu bine că mă duc la cremenal! Uvertura acesteia o semnează Eminescu în ianuarie şi martie 1880 introducând în ţesătură epistolarului motivul curtezanului şi al trădătorului. Crucificat în egoismul explicabil al dragostei posesive, Eminescu sângerează sub coroana de spini a geloziei: Iartă, dar tu ştii că de câte ori îmi vorbeşti de curtezani, îmi înfigi un ghimp în inimă, iar trădarea amicului o percepe întâi în planul profan şi apoi în cerul imaculat al sentimentului: …sunt din contra silit ca zilnic să scriu, căci amicul meu nu mai lucrează decât exclusiv pentru Scrânciobul său încât am destule şi prea destule cuvinte de a mă plânge de el (10 martie); Caragiali nu mai lucrează nimic şi abusează pot zice, într-un mod extraordinar, de prieteşugul meu pentru el – ba are de gând să mai plece şi la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce (14 martie).
În acest moment, rog cititorul să-mi îngăduie un scurt intermézzo referitor la curtezanii Veronicăi şi prietenii lui Eminescu. Căsătorită sau văduvă, tânără şi extrem de atrăgătoare, cultivând cochetării specifice genului, Veronica a trezit admiraţia şi preocuparea unui număr de bărbaţi motivaţi de un interes matrimonial (mediocrul poet bucureştean Iuliu Roşca, căpitanul de cavalerie Alexandru Teohari) sau pentru graţiile sale: lui Maiorescu nu i-a fost indiferentă, pentru Miron Pompiliu devenise o obsesie, Caragiale a convins-o să cedeze – ceea ce a determinat intenţia lui Eminescu de a-l provoca la duel sau pur şi simplu să-l împuşte, scop în care îşi procurase şi un revolver. Încă din 1870, Ştefan Micle mărturiseşte într-o scrisoare că soţia e foarte sănătoasă, frecventează toate balurile din carnaval cu mare plăcere, iar eu mai şed şi pre acasă, iar de la Eminescu a rămas o însemnare manuscrisă în care se consemnează: Ziua de 4 febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea, contrazicând presupunerea prea sobrului Slavici: cu Veronica n-a avut decât raporturi ideale, până la moartea lui Micle. Suficient pentru a o înscrie pe Veronica în normalitatea speciei şi genului: Domina bona, sau, pre româneşte spus şi fără intenţii denigratoare, damă bună, aşa cum este apreciată a fi şi respectabila doamnă Zoe Trahanache care va ajunge prezidenta Comitetului damelor române!
Eminescu a practicat prietenia ca pe un adevărat cult: în perioada adolescenţei cernăuţene în special pentru colegii bucovineni, la Viena cu preferinţă pentru ardeleni, la Berlin a încercat să alcătuiască o societate studenţească, la Iaşi necazurile i-au fost alinate de prietenia cu Humuleşteanul în care a intuit o personalitate afină şi complementară, la Bucureşti a devenit mai exigent şi a manifestat tendinţe de izolare: Slavici i-a rămas alături şi i-a fost sprijin material de nădejde, Maiorescu s-a îngrijit cu hotărâre de poet şi mai puţin de om pe care îl simţea predestina şi neinfluenţabil, Caragiale s-a manifestat alunecos, ironic, excesiv colocvial, fără aderenţă la metafizic şi transcendental, fără fiorul absolutului care l-ar fi putut apropia mai mult de cel predestinat durerii; neaderenţa funciară a dramaturgului la liric a erodat puternic relaţia, iar poziţionarea grecului în postura de curtezan abil a apropiat-o de catastrofă, inclusiv prin contribuţia lui Maiorescu. Într-o scrisoare către B.P. Hasdeu (1880), Veronica mărturiseşte: D-l Maiorescu a trebuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa (…), a decis pe d-l Eminescu a renunţa la alianţa proiectată. Într-o scrisoare din acelaşi an, Maiorescu notează cu un surâs superior: Eminescu, amorezat de D-na Poenaru-Lecca, găseşte în această doamnă, cam corpolentă, multă inspiraţie, iar îngrijorat că în perspectivă, liricul nu va mai plânge aşa frumos (mărturisirea e făcută în 1910, de una din fiicele Veronicăi, Virginia) intervine brutal (şi din resentimentul ce îl purta inspiratoarei), aşa cum îi înfăţişează pledoaria Brătescu – Voineşti, în varianta pe care i-o prezintă chiar Jupiterul din harem în 1892: Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşirea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost chiar şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el… În contrapartidă, Eminescu a denumit Junimea din perioada ei bucureşteană Haremul lui Maiorescu în care Mite era Sultana favorită; cu amicul Caragiale va fi însă mult mai vitriolant…
Idila Veronica – Iancu se petrece în toamna anului 1881, după o ceartă cu Eminescu; în decembrie se produce o împăcare, iar Veronica îl consultă chiar pe poet asupra modalităţii de a-şi recupera scrisorile de la fostul revizor şcolar Caragiale: …nu ştiu unde să scriu acelui domn. Voiesc să-i scriu cu retour recipis, ca să nu zică că nu i-am scris. //
…fii liniştit şi cu sânge rece faţă de el, căci prin aceasta o
să-l dezarmezi… Tu crezi că regret pe d. C. Te înşeli, regret ce-am făcut. Sfatul femeii vinovate, puţin perfid, îl inflamează definitiv pe Eminescu, hotărât pentru soluţii extreme dar preocupat şi de onoarea celei pocăite prin mărturisire: Pe domnul în chestiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a putea cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să-i ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc a-mi da satisfacţie.
Se înţelege că omului pe care l-am consultat nu i-am spus nimic. Te rog dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Dacă s-ar lăuda cumva la Maiorescu, precum s-a lăudat faţă de Bădescu, o poate în orice caz. Nu te mai îndoi că e de absolută rea credinţă. E un om care nici nu poate fi altfel. E prima dată când vedem un Eminescu activ în plan pragmatic, scrupulos la datorie (Maiorescu confirmă în Jurnal că la 23 decembrie i-a văzut în casa familiei Kremnitz pe Eminescu şi Caragiale
certându-se unul cu altul ceea ce îl va determina pe aventurier să părăsească o vreme capitala), în plus croind la planuri din cuţite şi pahare pentru că în post-scriptum să dezvinovăţească şi să consoleze pe nona mironosiţă: Îmi scrii că regretă. Nu regretă nimic, te asigur, nu e gelos deloc şi, după spusa lui, nu se teme de a te pierde. Fii convinsă de asta. Pentru întâia dată te-ai înşelat cu totul în privirea unui om. Încă odată, nu plânge (…), fii rezonabilă. Crede-mă că ceea ce mă supără momentan nu este vina ta, care-n ochii mei nu e decât răsplata pentru vina mea şi mai mare, ci le point d’honneur care mă obligă a te reabilita în ochii tăi şi ai mei.
Prima epistolă eminesciană din 1882 referă tot la chestiunea arzătoare la ordinea zilei (Musiu în chestie e, îmi pare, tot în Bucureşti. Dar nu l-am mai văzut), iar o telegramă din Iaşi – parcă redactată de un personaj caragialean – (Grecul şi Miron fost la mine, toţi acasă, n-am putut nu primi. Salutare) îl obligă pe Eminescu să dicteze măsuri de coerciţie şi pază împotriva celui care o ispiteşte etern pe eterna Evă ce refuză să-şi citească biografia înfăţişată în Cartea Cărţilor: Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei arhicanalii ingrate, mincinoase şi spioane.(…) găsesc preferabil să nu primeşti deloc şi să ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ţi spune apoi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? …apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru amândoi. Textul reconfirmă adevărul că toţi îndrăgostiţii sunt iritabili dar numai unii sunt expresivi. Eminescu construieşte maniheist un discurs care îl arată în continuare iubitor de antiteze cam exagerate şi bântuit de colosale nelinişti ce prevestesc parcă catastrofe pedepsitoare asemănătoare celor abătute peste Sadoma şi Gomora; femeia e mai realistă şi conştientă că un jurământ poate fi consolator: Domnului îi voi scrie să-mi trimită scrisorile prin poştă, îi voi spune că e superfluent de a mi le remite personal, şi, presupune-mi, te rog, atâta tact de femeie de a şti cum să-l pun la respect când întâmplător ar veni fără veste la mine. Dragul meu, am nesocotit persoane influente, jur pe cruce, pentru tine de care atârnă soarta mea şi a copiilor mei, şi te-aş uita, crezi tu, pentru domnul cutare? Caragiale e hotărât să se autoexileze părăsind teritoriul prohibit, mutare despre care e informată imediat şi Veronica (Domnul în cestiune aud că, după cererea sa proprie, va fi permutat la Curtea de Argeş în aceeaşi calitate în care e la Neamţ. Această cerere a făcut-o de acum opt sau zece zile la Ministeriu şi i s-a acordat), nu înainte însă de a produce noi palpitaţii celei pornite pe calea ispăşirii, înfăţişate în stil de proces verbal chiar de cea în cauză: Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu (d. Car.) nici că mai poate să existe vreuna. L-am întâlnit azi pe stradă, i-am cerut din nou scrisorile şi el mi-a răspuns categoric că nu vrea să mi le înapoiască; mai mult mi-a zis cum că eu nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să mă fac mare în ochii tăi şi ca să sfărâm prietenia ce exista între tine şi el… Eu m-am făcut că nu ştiu că el a clămpănit pe la uşă la mine şi l-am întrebat: ,,Ce v-aţi mai făcut aseară?”; el mi-a răspuns: ,,Nu se spune”; eu nu i-am mai zis nimic. A propos, zice: ,,Hei, ai
să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine şi să mă-mpuşte…” şi câte alte prostii. Un spirit lucid se simte obligat să recunoască în acest expozeu simplist o manieră de femeiuşcă pornită spre delaţiune ordinară şi, în numele unei neprihăniri imaginate, lansarea unor perfide incitări cărora Eminescu le cade pradă într-o diatribă care demonizează la modul absolut ipostaza Cătălin a unui Caragiale care nu făcuse decât…
să-şi încerce norocul; cu un naturel foarte simţitor, dramaturgul avea toate înclinaţiile unui om sănătos poftitor de delicii ocazionale şi niţel ilicite, departe de fizionomia de spion şi scârboasele pofte pe care i le atribuie Eminescu în scrisoarea din 24 februarie 1882: ,,În sfârşit te-ai convins şi tu cu cine ai avut a face şi doream în adevăr ca să vezi odată acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie şi de scârboase pofte şi cred că în sfârşit ţi s-a făcut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el. Natura care totdeauna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoricesc de-a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte şi a glumelor echivoce şi Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mişcările acestui mizerabil. // Sunt de părere să nu-l mai primeşti de acum înainte în nici un chip, sub nici un pretext. Lasă scrisorile să fie scrisori; pe cât e în putinţa unui om de onoare şi pe cât poate suporta pieliţa cea obraznică a acestui nemernic, i le voi cere eu. Tu nu mai ai a împărţi nici în clin, nici în mânecă cu el şi după insolenţa purtării sale din urmă cel mai demn lucru e să nu-l mai primeşti. Ştiam prea bine că va ameninţa, ştiam prea bine că va minţi pe seama mea şi de aceea ţi-am depeşat să fii tare în contra minciunilor acestui escroc. Acum l-ai văzut în adevărata lui figură, acum ştii cât e de rău şi de mizerabil… acum sunt sigur că nu mai poate face nici un efect asupra unei naturi generoase cum e a ta (…) // Aşa dar, nu-l mai primi deloc”.
A doua zi, Eminescu revine în aceeaşi notă (Precum era de prevăzut, mirosul de capră râioasă trebuia să-şi dea în petec şi s-arate canalia netrebnică în toată urâciunea ei morală şi fizică. Dar, în adevăr, să-l dăm dracului! Nici
ă-mi mai pomeneşti ceva despre el în vreo scrisoare a ta…) însă persistenţa prezenţei lui Caragiale în preajma Veronicăi îl îmbolnăveşte la propriu, drapând în negrul grelei melancolii sărbătorile din primăvara lui 1882: Tu ai destul bun simţ ca să-nţelegi că nu-mi putea fi indiferent dacă acel om pleacă la Iaşi de Paşti, el care are familia aici (…) Pot
să-ţi spun că de supărare mi-a trecut şi junghi şi friguri şi tot. Cele trei zile de sărbători am stat închis în casă, mahmur ca un Turc şi nu mi-a trecut nici acum, căci sunt îndelungăreţ, cum zic cronicarii, la mâhnire.
În vara anului următor, Eminescu va merge la Iaşi, fără a o întâlni pe Veronica, apoi mintea i se va întuneca şi, încet-încet, întreaga sa alcătuire se va surpa; la aflarea veştii, Caragiale a fost zguduit de plâns şi la moartea poetului a publicat trei texte fundamentale (În Nirvana, Ironie, Două Note) pentru înţelegerea enigmei personalităţii lui Eminescu.