Amor şi Psyche
Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle (IV). Eros şi Thanatos
Autor, Dumitru LAVRIC

La un an de la prima scrisoare adresată poetului iubit, Veronica consemna în cea din decembrie 1878: ,,…aş vrea să mor dar sunt prea laşă ca să mă sinucid”; eroina romanului nostru epistolar îşi va învinge această laşitate 11 ani mai târziu…

Deşi aparent atât de deosebiţi, neiertătorii zei ai dragostei şi morţii, Eros şi Thanatos, par la fel de uniţi precum fraţii siamezi, supraveghind şi lovind necruţător marile destine, ca pedeapsă pentru hybris-ul depăşirii limitei, unind prin moarte prematură şi dramatică pe marii îndrăgostiţi de tipul Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda etc. În folclorul european, dar şi în cel românesc, legenda arborilor îmbrăţişaţi rămâne o metaforă a dorinţei de unire veşnică prin moarte în paralel cu o ucigătoare răzbunare împotriva opozanţilor; în bună măsură destinul celor doi îndrăgostiţi, Eminescu şi Veronica, este de tip tristanian, atestând conlucrarea dintre Eros şi Thanatos deşi, trebuie să adăugăm, nu numai chinurile dragostei explică destinul; scrisorile depun însă mărturie că gândul morţii prin propria voinţă le-a fost comun, Veronica îndeplinindu-l prin gestul fatal din august 1889, gest anunţat ca de o sumbră uvertură de scrisoarea din august 1881 – tragic lamento al iubitei care simţea că şi-a pierdut perechea predestinată: …păstrează această scrisoare pentru viaţă şi pentru moarte, ca pe o mărturisire sinceră din partea mea, de întreaga durere pe care o resimt, înţelegând cât te iubesc şi fiind convinsă că te-am pierdut pentru totdeauna.

În aceeaşi lună, corespondenţa sugerează că soluţia Thanatos ar fi fost împărtăşită şi de poet: Odată zicea să murim împreună, ce de fraze. (…) …să ne mângâiem însă, că într-un fel sau altul, vom muri. Călăuzită de astfel de gânduri, Veronica e martoră la întâmplări ce încurajează actul suicidar şi imaginează scenarii fastuoase ale ceremonialului funebru proiectat în lumini crepusculare şi uniri mistice dincolo de pragul vieţii, fantasme pe care i le desfăşoară şi lui Eminescu ca pe ceva trist, frumos şi poetic: Un fapt sau întâmplare, pot zice fenomenală, au avut loc zilele acestea la noi: d-na Maria Aslan, născută Ralet, în urma unei pierzanii a murit; soţul ei, Dimitrie Aslan – invitat fiind să vie la masă, au răspuns: cum poate el mânca fără Mariţa lui şi au cerut o pernă, o ţigară, s-au culcat şi nu s-au mai trezit, au murit de durere (…). Am fost, Mimi, la Biserica Bunei Vestiri, unde se aflau ei, puşi amândoi pe un catafalc; nici nu se poate ceva mai trist, mai frumos şi mai poetic, după mine, ca cele două sicrie unul lângă altul, acele două vieţi stinse deodată, închise în aceeaşi groapă.
Iată un lucru pe care-l invidiez. Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort – mais une union eternelle! Dar nu va fi aşa, noi vom muri departe unul de altul, ah! ce tristă e viaţa aceasta!… Dar să fug de idei triste…

Semnificativ este că această epistolă ieşeană rău prevestitoare redactată în 18 februarie 1882, este flancată de alte două ale lui Eminescu bântuit la rându-i la fantasmele thanatice atât de specifice romantismului european şi epocii post-wertheriene: …viaţa mea s-a încheiat – scrie acesta la 12 februarie; ea n-are nici farmec, nici înţeles fără tine. Am murit pentru toată lumea afară de tine. La 3 martie punea propria moarte ca un suprem gaj pentru fericirea celei nefericite: …te iubesc mult, mult, atât de mult încât aş vrea să mor, dacă aş şti că asta ar adăuga câtuşi de puţin la fericirea ta sau ar scădea la nefericirea ta… însă două zile mai târziu Veronica pleda din nou pentru soluţia ultimă (Astăzi am avut o zi mai tristă decât toate celelalte – deşi triste sunt toate – sunt cuprinsă de adâncă descurajare şi deznădăjduire, un bine ce-l mai pot avea ar fi să mor), spre sfârşitul lunii comunicând şi soluţia concretă care să-i îndeplinească obsedantul apetitus mortis, soluţie pe care chiar o va aplica în finalul prea scurtei sale vieţi: …mă gândesc cu drag la tine şi la pudra mea de arsenic; sunt atât de aproape de ea şi ce mă leagă pe pământ eşti poate tu şi numai tu.

Eminescu îşi însuşeşte vina influenţei pe care morbideţea caracterului său ar putea-o avea asupra Veronicăi (Tristeţea caracterului meu se reflectă şi asupra ta şi fără să voi, nenorocesc eu singur pe unica fiinţă care-o iubesc din toată inima şi cu toată sfinţenia). Veronica îi va comunica o lună mai târziu că tocmai depăşise o criză (…e aşa de fericită şi mulţumită – referirea e la Emilia Humpel, sora lui Maiorescu – că n-am murit şi mă vede veselă!) dar Eminescu de această dată pare a prelua obsesia dorului de moarte şi a extincţiei simultane (…tare m-aş întinde lângă tine să dorm dus, să dorm pentru totdeauna…; aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de a te pierde), alimentând tentaţia thanatică şi cu alte argumente decât cele furnizate de Amor/Eros: Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară…

Acestor meditaţii eminesciene care erau generate şi de o anumită filosofie ce pleda pentru anihilarea vieţii ca soluţie de evitare a durerii şi suferinţei, Veronica le răspunde prin strania scrisoare din 7 octombrie 1882, care debutează cu tonalitatea definitiv tragică a hotărârii nestrămutate privind opţiunea pentru moartea – răzbunare: Citeşte-mă, căci am să mor! Duminica trecută am ajuns la punctul acela în care între viaţă şi moarte nu ştii pe care s-o alegi (…) stare tristă şi dureroasă (…) cred că voi renunţa la toate. Sincer şi fără afecţie, sincer după cum ţi-am promis toate altădată şi consecventă după cum ai putut avea dovadă, îţi declar acum că m-am hotărât să mor materialminte, după cum am murit moralminte, căci lumea a devenit un sicriu mare şi pustiu pentru mine!
D
omnul meu, după cum probează înseşi scrisorile d-tale, d-ta erai acela care făceai paradă de moarte pentru mine, se vede însă că lucrurile din lumea aceasta se reflectă totdeauna întoarse, aşa că eu îţi voi aduce ca ultimă jertfă viaţa mea pe care de la 30 april abia ştiu cum o mai port. Îmi vei permite să aştept un răspuns de la d-ta, voi muri în ziua de 27 octombrie, când, prima oară, într-o casă mică şi modestă, ţi-am dat dovadă de iubirea mea – vor fi tocmai patru ani în acea zi.

Impresia este că ,,personajul” Veronica calculează meticulos, înscenează în umbra unor modele şi proiectează propria moarte ca pe o aniversară a jertfei ce a adus-o pe altarul dragostei: această scenerie va fi însă amânată în favoarea alteia înfăţişată într-o scrisoare din 1881, către Iuliu I. Roşca: …în Bucureşti e acea fiinţă care-mi poate da şi moarte şi viaţă (…) pe care aş vrea să-l uit şi nu pot (…), un puternic dor am ca, murind să pot fi îngropată la umbra unui brad…

…la Văratic, la 1 august 1889, Veronica nota o replică a testamentului eminescian (Destul… aş vrea repaus… Să dorm… Să dorm pe veci); trei zile mai târziu murea intoxicată cu arsenic. Se împlineau zece ani de la moartea lui Ştefan Micle – cel care o ocrotise precum un părinte. Era a cincizecea noapte de la moartea lui Eminescu, cel care o iubise precum un amant ideal. Trupul i-a fost îngropat sub un brad. A lăsat în urmă definitiv chinurile thantalice pe care i le-au adus gelozia, intrigile şi duşmanii acestei iubiri, despre care corespondenţa evocată depune mărturii pe care le voi comenta în continuare.