Andrei Crăciun despre Panait Istrati-TEZA DE DOCTORAT 1922 cu Bilili, alint a iubitei lui Maria-Louise Baud-Bovy care l-a părăsit, i-a subtilizat banii și a fugit cu alt amant la Viena

• Andrei la el în bibliotecă…
• Iulian-Andrei Crăciun s-a remarcat cu scrisul de prin anul 2000. Scria în paginile culturale ale unor ziare… În  2005, a câștigat la secțiunea „Talentul anului”  Premiul „Ioan Chirilă” și a intrat în echipa ziarului „Evenimentul zilei” unde a zăbovit  până în octombrie 2009. De la 1 noiembrie 2009 până la 6 martie 2013 a condus secția de publicistică a ziarului „Adevărul”.  Să reamintim și de activiatea lui de la Suplimentul de cultură a Ziarului de Iași și a Editurii Polirom, de…  foto- Andrei Crăciun
• Intr-un inerviu la Nemiro din 15 septembrie 2021 Andrei Crăciun își face bilanțul  și aflăm că poetul, prozatorul, dramaturgul și ziaristul care este, născut în 1983 la Târgoviște, are publicate două biografii romanțate, „Cioran. Ultimul om liber” și „Povestea lui Ion Creangă”, două romane – „Prietenul visătorilor și al învinșilor” și „Nu mai suntem nemuritori”, patru antologii de publicistică (Baricadele), două poeme- romane (Și fericirea era obligatorie” și „Aleea Zorilor”, trei volume de povestiri (Pălăria albastră și alte povestiri, Îndurabile și La Paris, nimic din toate acestea nu contează și două plachete de versuri (Poezii pentru acea necunoscută și Toată poezia lumii. Semnează de obicei Andrei Crăciun, alteori Iulian-Andrei Crăciun, sau, chiar și mai simplu, Iulian Andrei.  În prezent este doctorand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București cu o teză despre biografia  politică a lui Panait Istrati.
• Seria de biografii romanțate are ca sediu publicistic chiar Iașul, la Polirom. Mai recent, la editura Paralela 45, în seria romanelor scurte, a celor cu deviza „Prima dragoste” care are  publicate șase cărți, între ele și cu semnătura –Andrei Crăciun.
• Are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și a mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la București, Madrid și Tel Aviv.
• În prezent, este doctorand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati.
• Am avut o scurtă aventură cu câteva pagini din publicistica lui Panait Istrati în urmă cu opt-nouă ani. Aventura aceea s-a sfârșit prost. S-a scurs vreme și într-o zi am deschis „Chira Chiralina”. N-am lăsat ziua să se încheie înainte de a sfârși această magnifică poveste. Ziua aceea a fost astăzi.
• Îi cunoșteam, însă, biografia lui Panait Istrati, îl iubeam pentru pofta sa de independență, pentru demnitatea cu care și-a îndurat toate meseriile pe care i le-a scos în drum bunul Dumnezeu, pentru cum a vrut să-și ia viața la Nisa, pe Coasta de Azur, și pentru prietenia sa cu Romain Rolland și Nikos Kazantzakis, pentru curajul de a spune despre soviete adevărul. Știam că va veni, cândva, în viața mea, o intersecție la care Panait Istrati mă va aștepta.
• Panait Istrati
• Panait Istrati a avut atâta sete de libertate!, el n-a trecut de la el acest pahar, l-a sorbit până la ultima picătură, s-a lăsat înălțat și devorat și zdrobit de libertate. Chiar așa, chiar așa, chiar așa: Panait Istrati este unul dintre acei miraculoși martiri pe care libertatea îi lasă în urmă în trecerea sa prin istorie.
• „Chira Chiralina” spune atât de multe despre om și despre Dumnezeu și despre păcat și despre răutate și despre ignoranță și despre fericire, încât s-ar putea citi la nesfârșit, iar și iar, fără să se epuizeze de sens.
• Panait Istrati parcă nu a scris o carte, ci s-a lăsat condus de câțiva cai magici care au galopat, au galopat, au galopat, au galopat, au galopat, lăsând în urmă cuvinte orbitoare și fraze nemaiauzite și personaje tragice și personaje abjecte, așa cum sunt dintotdeauna oamenii, precum în ceruri, așa și pre pământ, așa și în cărți.
• „Chira Chiralina” nu este istoria unei tinere care trăiește, alături de mama ei, în desfrâu, nu este istoria unei surori căutate în tot Orientul de un frate care deznădăjduiește, nu, „Chira Chiralina” este o odă adusă groaznicei, minunatei întâmplări de a fi viu.
• Mi-aș da, acum, viața să îl pot întâlni pe Panait Istrati într-o cârciumă, într-un port, pe un pod, într-o noapte, în bordel, la o damă, oriunde, să îl îmbrățișez, așa cum nu l-a îmbrățișat nimeni pe tânărul Dragomir, acest rătăcitor care o caută pe Chira, acest vagabond cu inima curată.
• Panait Istrati, scriitor: „Nu rareori ni se întâmplă să vedem pe drum câte-un bărbat cu chipul palid și cu privirile rătăcite, ori câte-o femeie plângând. Dacă am fi – în adevăr – niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Și, cu toate acestea, niciodată nu se întâmplă așa ceva”.
• Cuvinte dintr-un articol publicat în Ziarul Metropolis, 20 iulie 2015.
• Despre susţinerea  tezei  de doctorat de către drd. Crăciun Andrei-Iulian, de la secretariat dar și din presă  am reținut despre ce vorbim: În  data de 14 octombrie 2022, ora 8.30 la Facultatea de Științe Politice, Sala Profesorilor va  avea  loc susţinerea  tezei  de doctorat intitulată: ,, PANAIT ISTRATI-BIOGRAFIA POLITICĂ ȘI IMAGINARUL OMULUI REVOLTAT DE LA ANGAJAMENTUL SOCIALIST LA DESPĂRȚIREA DE COMUNISM“. Componenţa comisiei de analiză şi susţinere a tezei de doctorat: Preşedinte: Prof.dr. Cristian PREDA Conducător de doctorat: Prof.dr. Ioan STANOMIR  Referenţi oficiali:

1. C.s.II.dr. Cristian Vasile – Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din București;

2. Prof.dr. Angelo MITCHIEVICI – Universitatea ”Ovidius” din Constanța;

3. Conf.dr. Raluca ALEXANDRESCU  – Universitatea din București

• Despre parte din preocupările lui Andrei Crăciun în Libris, în interviu cu Sever Gulea:  De ce îl priviți pe Cioran, în biografia romanțată pe care ați publicat-o în colecția Editurii Polirom, drept ultimul om liber? ANDREI CRĂCIUN: Inițial, titlul a fost Cioran. Ultimul om, dar m-a avertizat o poetă româncă tocmai din Tunisia că există în Africa de Nord o carte cu același titlu și am adăugat și liber. Pentru că eram în plină pandemie, cum, de altfel, fiind români, am și rămas. GULEA: Ați alcătuit colecții din publicistica dumneavoastră în seria Baricadele, pe care doriți să o continuați. Le vedeți ca niște jurnale publice? E mai mult acolo decât niște eforturi de arhivare ale unor timpuri? ANDREI CRĂCIUN: Seria Baricadele e cel mai important lucru pe care l-am făcut până acum în gazetărie. Nu voi renunța la ea niciodată. Mie la meseria de ziarist îmi place faptul că se întâmplă în fiecare zi. Eu nu știu cum e să nu scrii în fiecare zi. Asta m-a antrenat destul de bine pentru scris, cel puțin pentru viteză. Dacă s-ar da un Nobel pentru scris-viteză, cred că l-aș lua fluierând.
• Despre și din Prietenul visătorilor și al învinșilor din Ziarul Metropolis|25 mai 2021:
•                Prietenul visătorilor și învinșilor de Andrei Crăciun
•                Aceasta este povestea unui tînăr care pleacă acum, în mileniul al III-lea, pe urmele unui scriitor născut la Brăila în 1884. Numele scriitorului este Panait Istrati şi el a cutreierat pămîntul în lung şi în lat, cu inima plină şi buzunarele goale, trecînd prin Cairo, Napoli, Paris, Damasc, Beirut, Geneva sau Moscova, îndrăgostindu-se, lucrînd ca băiat de prăvălie, zugrav, mecanic, gazetar sau docher, ajungînd la sanatoriul de tuberculoşi, tăindu-şi beregata în încercarea neizbutită de a se sinucide, împrietenindu-se printre alţii cu Nikos Kazantzakis şi Romain Rolland. Tînărul din prezent umblă neîncetat în trena lui Panaitaki şi îi povesteşte celui de atunci toate cîte mai sînt pe lume, salbă de istorii adevărate şi fantastice, încîntătoare şi revoltătoare deopotrivă.
• Despre colecţia Prima dragoste
• Cei cinci autori români contemporani care dau startul colecţiei Prima dragoste – Andrei Crăciun, Cristina Ispas,  Andrei Dosa, Diana Ceacor și Alina Petrsureanu –  au  scris cinci romane numai bune de citit atunci când ești un tânăr adult, preocupat de descoperirea sinelui și a lumii.  Prima dragoste este o colecţie tematică pentru tinerii cititori. E despre ei, e scrisă special pentru ei și le reflectă dilemele existențiale, problemele și curiozitățile, fiind în pas cu realitatea modului lor de viață și cu schimbările care au loc premanent, cu o viteză uluitoare, atât în societate, cât și în literatura contemporană dedicată tinerilor.”
• E înșelător mesajul Editurii Paralela 45, pentru că te aștepți să găsești o scriitură de o anumită factură. După ce-am citit Bilili al lui Andrei Crăciun,-Bilili alint pentru o jună, Marie-Louise Baud-Bovy,     mi-am dat seama că e foarte greu de încadrat romanul și am căzut pe gânduri: câți dintre tinerii de astăzi mai știu cine a fost Panait Istrati? Cui îi mai trezește curiozitatea să citească ceva despre acest scriitor român, cu un destin crud și deloc apreciat de contemporanii săi? Posteritatea i-a făcut oarecum dreptate, dar gândiți-vă la această posteritate ca fiind ultimii 30 de ani, nicidecum anii negri ai comunismului. În altă ordine de idei, a-ți trăi prima dragoste, a te raporta la ea ca la unul din cele mai importante repere din viață ține și de cultura în care te naști sau de mediu social. Andrei Crăciun nu e la prima carte care-l are ca personaj principal pe Panait Istrati și cred că adevărata provocare pentru el a fost să scrie ceva cu adevărat nou și incitant/provocator. E drept că și viața scriitorului n-a fost lipsită de tumult și can-can-ul a făcut casă bună cu incisivitatea lui în plan politic.
• „Încercând să acopere punctele senzaționale din existența lui Panait Istrati, comenteză lucrarea Adriana Bittel în revista Formula As, 5-15 ianuarie 2023, Andrei Crăciun recurge la procedeul deja clasic al „vocilor”, fiecare scurt capitol din teza de doctorat purtând numele personajului care vorbește (majoritatea oameni cu existență reală în biografia istratiană). Vorbesc  la persoana Î însuși Panait, prima lui soție, Jeaneta-văduva prietenului Ștefan Gheorghiu, a doua soție, Anna – o croitoreasă franțuzoaică care-l adora și era îngerul lui păzitor, Jose Jehouda, care îi dăduse, într-un sanatoriu de tuberculoși, să citească operele lui Romain Rolland – un om crucial în cariera literară a brăileanului rătăcitor –, Nikos Kazantzakis, cu care călătorește prin Rusia și se dumirește ce grozăvie e comunismul pus din idee în faptă ș.a. Andrei Crăciun croșetează firele epice făcând aceste personaje să se adreseze unul altuia, să povestească despre sine în relație cu evenimente de epocă și cu trăiri intime, parodiind stiluri definitorii.  De la cel sentimental-siropos al junei pianiste Bilili, la umanitarismul patetic, libertinismul și veșnicul dor de ducă al lui Panait Istrati,  de la suferința înăbușită și capacitatea de sacrificiu a loialei Anna, la exaltata socialistă și infernala Jeaneta, romancierul se joacă, uneori îngroșând teatral tușele, alteori introducând nuanțe absurde, comice. Recurge și la artificiul textualist de a vorbi în nume propriu,  ca Autor cu intervenții separate. Unele dintre acestea sunt proze scurte de sine stătătoare (și cele mai izbutite literar din carte) despre sine și ai săi, despre anii de început în jurnalism, lipite forțat de rest doar ca să umple numărul de pagini cerut de editură. Iar epilogul convențional strânge toate firele, spunându-ne  grăbit ce soartă a avut fiecare dintre personaje, până la moarte„.
• Scrisă sub forma unui jurnal de personaj, Bilili reușește să ridice sub ochii cititorului un univers întreg, o lume agitată, în interiorul căreia dramele decurg  rând pe rând; se moare din dragoste, se consumă pasiuni ucigătoare, se împart epistole de amor de-o frumusețe aparte, se călătorește mult, inclusiv în Rusia, se află detalii despre moravurile vremii și câte și mai câte. Ce e interesant la această carte este nota de ficțiune, este toată plăsmuirea minții lui Andrei Crăciun, chiar dacă la finalul volumului este o bibliografie consistentă. Așa se explică de ce însuși autorul ajunge personaj de sine-stătător în povestea de dragoste dintre Bilili și Panait. Un triunghi amoros – Panait, Bilili și Anna – în jurul căruia ajung să graviteze toate celelalte personaje, care intră și ies din poveste în funcție de cum le este importanța. Chiar dacă Panait călătorește mult, el nu va fi aproape niciodată singur, nici măcar în lunga sa călătorie în Rusia, când se lecuiește de socialism.
• În călătoria din URSS, unde, „Străbătând orașe și sate, stepe și mări, munți și fluvii”, adică Odesa, Crimeea,Ucraina, Moscova,Bekovo, Murmansk, Kem, RSSAM, Volga,Transcaucazia,  vezi Panait Istrati Spovedanie pentru învinși, Editura Dacia, 1991, p. 70, se specifică „călătoriile au fost făcute împreună cu Nikos Kazantzakis și soția sa. Panait  Istrati a fost însoțit de prietena sa Marie-Louise Baud-Bovy (Bilili în Intimitate)”.
• Elementele de culoare nu se datorează poveștii de dragoste dintre Bilili și Panait, poveste care este abandonată oarecum, dusă în plan secund de la un punct încolo, ci de felul cum se raportează Panait la toții oamenii mari ai vremii. Prietenia specială cu Nikos Kazantzakis ocupă un loc central în Bilili și inclusiv aceasta are ceva de spus despre ruptura dintre cei doi. Foarte interesant schițate portretele membrilor familiei, care nu sunt foarte bine conturate, ca și cum patina timpului a trecut peste chipurile acestora, semn că timpul a așezat în locurile firești fiecare om cu care Panait a avut legătură de-a lungul vieții sale sau care l-a influențat într-un fel sau altul. Portrete feminine și masculine, toate sunt departe de orice statism, sunt portrete în mișcare, căci personalitatea scriitorului este atât de puternică, încât orice contact cu el lasă urme. Interesante detaliile despre viața socială ca atare; afli ce se mănâncă, despre importanța și rostul unei călătorii, despre implicarea în viața politică.
• „În zilele acelea l-am cunoscut pe Nikos Kazantzakis, un cretan cu capul pe umeri, care trecea totul prin filtrul gândirii, cult, rațional, totuși, atât de ușor de vrăjit, nu prea trăise viață. Ne-am legat imediat, vorbea limba tatălui meu, pe care o învățasem de copil, dar începusem să o uit.
• El avea o vorbă moale, ca și cum ar fi cântat-o la chitară, prcă spunea balade. Nikos nu doar voia să creadă, credea, era convins.
• Au plecat delegațiile la aniversarea Revoluției, noi am rămas. Eu nu eram convins.
• La început a fost doar o îndoială, știam, cum se spunea pe atunci, că nu poți să faci omleta fără să spargi ouăle, vedeam ouăle sparte peste tot, dar omleta tot nu mi se arăta.
• Primele articole trimise în Franța erau produsul euforiei, Revoluția era un mit, ne lua mințile. Destul de repede, însă, n-am mai scris nimic, doar am semnat textele pe care le scria Nikos, pe care nici măcar o dată nu l-a părăsit entuziasmul.
• Ne uitam la aceleași ruine și el vedea viitorul promis de Lenin, eu vedeam suferința celor de jos. Nu se schimbase decât un stăpân cu alt stăpân, mai văzusem șarada aceasta. Dar tot voiam să cred, să fiu un soldat credincios revoluției.” (p. 102)
• De ce Bilili? Pentru că Maria-Louis Bud-Bavy, 1902-1990, care e Bilili, ea este păstrătoarea memoriei lui Panait Istrati. Ea este principala voce a romanului, cea care evocă, dar și participă activ la schimbarea de planuri. Este foarte greu să pui în centrul unei construcții literare o relație dintre doi oameni, dar lui Andrei Crăciun îi reușește acest lucru, fără să scape din vedere detaliile ce țin de contextul socio-istoric.
• Cartea se citește foarte ușor, pentru adolescenți și tineri e o bună introducere în istoria literară a primei jumătăți a secolului XX, dar pentru adulți sau cititorii împătimiți s-ar putea să pară a fi doar o încercare de a scrie altfel despre viața unui scriitor preferat. Fiind 100% este bine să nu uitați acest lucru până la ultimul rând citit, căci altfel veți avea tendința să luați în răspăr tot ceea ce știați sau ați citit despre Panait Istrati.
• După ce-i părăsit de Bilili, Istrati se recăsătorește repede cu o studentă mult mai tânără decât el, nu înainte  de a avea altă bucurie, scrisori cu Henriette Yvone Stahl!
•   Yvone…
• De fapt, Istrati a a avut o viață de amor agitată, parte din ea nici nu se cunoaște. O căsnicie cu Janette Maltus, fosta soție a lui Ștefan Gheorghiu (Janeta Maltus, corect – Enta Maltos, căsătorită, formal, în 1910, cu Ştefan Gheorghiu şi, după moartea acestuia, cu Panait Istrati, în 1915. Trăia în concubinaj cu Safir, M. Iorgulescu),nici a doua căsătorie nu a fost mai reușită cu croitoreasa Anna, Anna Munsch, rea de „prăpădește pământul” dar devotată până la Dumnezeu să îl apere, încât spunea „cu femeia rea te înțelegi numai  când, tu ca bărbat, taci, și când îi dai bătaie!”.
• Să reamintim , în 1923, eroul nostru pleacă la Nisa cu Gheorghe Ionescu și soția acestuia. În  tren o cunoaște pe Anna Munsch despre care avea să spună: „Epopeea vieții mele cu Anna, cea mai puternică pasiune din viața mea, smulsă bărbatului ei, cu cuțitul în mână…” Pe 8 iulie 1924, se căsătorește cu Anna la primăria arondesmentului 8 din Paris, martor îi este poetul Pierre-Jean Jauve, după care se stabilește la Masevaux, în Alsacia. Bolnavă de nervi, din octombrie 1925 Anna își întererupe „obligațiile conjugale” pentru a reveni mai târziu la sentimente mai bune…
• În 17 aprilie 1926, la o conferință o cunoaște pe Maria –Louise Baud-Bovy, fiica  mezină a directorului Conservatorului din Geneva, Daniel Baud-Bovy, de care se îndrăgostește: „Nu sunt și n-am fost niciodată un ordinar, nota el, iar femeile, tinere și frumoase, nu mi-au lipsit. M-am comportat deci în seara aceea, cât mai agreabil…Toată lumea se îngrămădise să mă dea gata  cu o „primire”despre care n-am tânjit niciodată…
• Despre Bilili, cum o alinta el pe evreica Maria-Louise Baud- Bovy, era o femeie  prea femeie, prea posesivă ceea ce fiinţa lui  avidă de libertate nu putea accepta. Între ei a  fost o dragoste cu năbădăi. Bilili, mereu în călduri,  şi-a găsit un amant, un doctor vienez, tocmai bun pentru  a-l „pipăi” tot timpul, nu un „arici” aşa cum era el. Vreme de un an de zile s-a tot întins acest menaj a trois: între Bilili cea posesivă, doctorul cel cumsecade  şi temperamentalul brăilean. Chiar dacă Panait Istrati afirma că „n-o iubea trupeşte”,  şi că n-o iubise  niciodată „astfel” suferea cumplit atunci când focoasa îndrăgostită le trimitea amândorora  aceleaşi declaraţii de amor: „ Toată a ta”, „Pe veci a ta”.
• „Nebunie sadea!”, cum zice scriitorul. Totul până-ntr-o zi când Bilili, golindu-i contul îl chemă la Geneva în vreme ce ea pleca la Viena, la amantul său. „Mai târziu, îi scria ea îndrăgostitului disperat, vom avea alte sentimente, ne vom regăsi prieteni.” Sfâşiat de durere şi de umilinţa de-a fi fost părăsit, Panaite se întoarce la Brăila, unde îşi reprimă orice sentiment.
• După aceste episoade atât de pasionale, Panait Istrati, așa cum am aratat,  trăiește pentru câteva luni o iubire reprimată atât de el cât și de femeia care se îndrăgostise de el profund și iremediabil. Este vorba despre scriitoarea Henriette Yvonne Stahl. În volumul Mihaelei Cristea, ”Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl”, apărut în 1996, cu puțin timp înainte de moartea scriitoarei aceasta vorbește despre scurta relație  dintre ea și Panait Istrati.
• „Întîlnirea mea cu Panait Istrati a fost dramatică. După o lipsă de ani de zile (…) de cum a venit în ţară, Panait Istrati a întîmpinat greutăţi «administrative». Între altele, dificultăţi cu stagiul militar, pe care nu-l făcuse. Într-o zi, a venit la mine generalul Virgil Economu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei (…) şi mi-a spus: ”E Panait Istrati în ţară. I-am aranjat situaţia militară – ce om! – şi ne-am împrietenit.” Panait Istrati l-a întrebat: ”Cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru serviciul pe care mi l-ai făcut?”. Generalul Economu i-a spus: ”Vii cu mine în vizită la o tînără scriitoare.” Panait Istrati, într-una din scrisori  îi spune: ”Nu vreau să-ţi dau tristeţea morţii mele. Nu mai am mult de trăit şi e păcat să stricăm ce a fost”.
• ”Panait – îi scria ea,  după ultima ta scrisoare, orgoliul sau prudenţa m-ar putea sfătui să nu îţi mai scriu, dar faţă de tine n-am nici un fel de orgoliu, nici un fel de prudenţă şi sînt mîndră de asta. Singurul lucru care ar fi putut să mă oprească de a-ţi mai scrie, ar fi conştiinţa că n-am dreptul să o fac cît timp n-aş putea în acelaşi timp spune că sînt pentru totdeauna a ta. Pentru că însă, gîndul acesta, de a fi a ta, întreagă a ta, a trecut prea aproape de mine – cred că totuşi îţi pot spune încă, ce stă aci, pe suflet. Dealtfel, de acum n-am să îţi mai scriu, afară dacă mi-o ceri. (…) Poate că m-am înşelat şi că nu eşti tu acela al meu, dar trebuie să ştii că semeni îngrozitor de mult cu ceva ce aşteptam. (…) Şi de acum: «ce-o vrea Dumnezeu» – spun şi de data asta, căci nu găsesc alte cuvinte. Vreau însă să ştii, că pentru ce mi-ai dat pînă acum îmi eşti drag şi aproape că n-am să pot auzi numele tău fără să tresară în mine, adînc, ceva cald, mereu. Şi acum: „laissons le temps passer”. Nu s-au mai întâlnit niciodată. Henriette îi mărturisește Mihaelei Cristea că nu l-a mai văzut decât : „Pe catafalc, Panait Istrati părea tînăr, viu, frumos. Numai că avea splendoarea lui de ochi închişi.”
• Dezamăgit de prieteni, Panait Istrati şi-a amintit de tânăra Margareta Izescu, care-i va fi tovarăş de drum până la sfârșitul vieții și în  scrisoarea din 3 decembrie 1930 o avertiza că nu-i cea mai comodă persoană din lume, că, deseori, va fi acaparat de demonii săi  şi  îi cerea să facă un pas către el doar dacă se simte în stare să accepte acest fel al lui de a fi.
• „Dacă eşti hotărâtă să faci numai un pas mai mult spre mine, să ştii că aşa cum nu sunt acasă în toate zilele pentru multele mele neamuri, tot aşa nu voi fi acasă zilnic nici pentru ale dumitale. Mai mult chiar: dacă ai deveni într-o zi pentru mine acel gingaş stâlp sufletesc…pe care-l aştept de Crăciun cu tristă duioşie şi încă, nici pentru d-ta nu voi fi acasă chiar în toate zilele, căci eu am zile când nu vreau să fiu privit în faţă nici de propriii ochi…Nu e uşor de trăit cu mine. Dar, cel ce e în stare s-o facă, trăieşte toate ritmurile vieţii. Spune-mi dacă o atare perspectivă nu te înspăimântă?” În aprilie 1931 s-a căsătorit cu Margareta,  devenită Istrati  pornind într-un voiaj de nuntă „magnific pe Coasta de Azur.”
• „…Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim sentimentele la adevărata lor valoare…Cu câtă înverşunare ne risipim toţi frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care nu mai revine niciodată…Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…Ah! dacă aş fi ştiut toate acestea, aşa cum le ştiu azi, atât de târziu!…În haosul creaţiunii ne înşelăm aproape totdeauna, când, la imboldul sufletului nostru bogat în experienţă, confundăm o stupidă strângere de mână şi un sărut fierbinte cu un răspuns la acele chemări…” constată cu tristeţe  cel care avea să se stingă din viaţă la 16 aprilie 1935.
• Din vol.  (în pregătire ) Lumea magică a lui Panait Istrati
• Bilili de Andrei Crăciun, Editura Paralela 45, Colecția: Prima dragoste, Anul apariției: 2022,nr. de pagini: 160, citiți-o!
• Scutit de război pe motive medicale, Panait Istrati a avut o relație cu o nemțoaică, după ce în 1916 România a intrat în război în contra Germaniei, episod pe care-l culeg din roman: „Am coborât la Lousanne, cu vreo doi poli în buzunar și însoțit de o tovarășă de necazuri, o germană tare vrednică, dar rea foc, care avea poftă de ceartă cam în fiecare seară când ne regăseam după o zi de muncă, nu de altceva, ci numai așa, ca să-mi spună încă o dată că ea aparține unei nații kolosale, pe când eu sunt ʺneam de țiganiʺ. Ne luasem din dragoste și o duceam bine, când într-o seară, cum mă întorceam de la lucru, voios și cu șocolata obișnuită care-i plăcea așa de mult, o văd că-mi strigă de la fereastra etajului întâi să aștept, să nu urc, iar după o clipă mă pomenesc că-mi aruncă în cap… papucii…, cămașa de noapte, …peria de dinți,… și Le Siècle de Louis XIV (n.m. – carte publicată de Voltaire în 1751).
• – Ce-i asta, Frieda?
• – Ce să fie? Nația ta spurcată a declarat și ea război patriei mele!
• – Ei și ce, eu sunt de vină? Crezi poate că tata e prim-ministru la București?
• Ne-am împăcat pe loc, bineînțeles.
• Sub titlul Captură video „Românii care au schimbat lumea”, TVR
• Panait Istrati nu mai este astăzi citit așa cum s-ar cuveni, deși a dat una dintre cele mai frumoase opere din literatura română.
• Cine a fost acest desăvârșit estet?
• A făcut doar patru clase, a făcut munci necalificate, a lucrat la docuri, la Pescăriile Statului și la Fabrica de Frânghii, a fost condamnat la închisoare cu suspendare pentru că ar fi răpit o minoră, în cadrul unei afaceri amoroase scăpate de sub controlul rațiunii.
• A fost salahor și zugrav și a călătorit cu vaporul până în Siria, Liban și Egipt, a vagabondat, a dormit pe sub poduri, a învățat franceza singur, din dicționare, cuvânt cu cuvânt, și a ajuns să scrie în franceză, a fost prietenul marilor scriitori francezi ai timpului său, astăzi o stradă din Nisa îi poartă numele, a avut cetățenie română, greacă și franceză.
• A fost servitor și valet și infirmier, marele scriitor grec Nikos Kazantzakis (cel care ni l-a dat pe Zorba Grecul) se mândrea cu prietenia lui, a fost comunist și apoi n-a mai fost, fiind printre primii scriitori dezvrăjiți, a scris Spovedania unui învins și a denunțat crimele stalinismului în Occident.
• A avut trei neveste, pe ultima a luat-o de studentă când el era deja cvadragenar. S-a săvârșit la cincizeci și unu de ani, răpus de tuberculoză, la București. I s-a spus Gorki al Balcanilor, dar și eticheta aceasta este insuficientă.
• Panait Istrati a fost o lume.
• Știa să cânte la pian, colinda lumea cu un geamantan plin de cărți și arareori era văzut pe stradă fără să aibă de braț o tânără frumoasă.
• Panait Istrati (pe numele său adevărat Gherasim Istrati) s-a născut la 22 august 1884, sub semnul zodiacal al Leului, în orașul-port Brăila, ca fiu al unei spălătorese, Joița, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, care l-a lăsat orfan la frageda vârstă de un, binevoind să moară de tuberculoză pe la Atena.
• Viitorul scriitor a fost crescut de bunica maternă și doi unchi, în localitatea Baldovinești, a făcut patru ani de școală, apoi a intrat băiat de prăvălie și a ucenicit în mai multe meserii prin portul brăilean.
• Aici a auzit el sirena socialismului și s-a îndrăgostit de mișcarea muncitorească – singura care promitea că o să îi apere pe cei mulți. El era unul dintre cei mulți.
• A ajuns portar în Constanța și a început să colaboreze cu ziare muncitorești, scriind mereu de partea celor slabi.
• Pasiunea sa dintotdeauna a fost lectura, a prins drag de cărți în urma prieteniei cu misteriosul refugiat rus Mihail Mihailovici Kazanski, care i-a fost permanent o sursă de inspirație.
• Istrati a avut toată viața un cult pentru solidaritate și prietenie. S-a desăvârșit în arta zugrăvitului și așa și-a câștigat traiul.
• La 1907, Istrati urcă pe un vapor și părăsește clandestin România, ajungând până în Egipt, Siria și Liban. A muncit ca zugrav în Egipt și o vreme a făcut chiar figurație, ca actor.
• Figura sa lungă, tragică, de Don Quijote ruinat, nu l-a ajutat prea mult, așa că s-a întors în România pentru a-și deschide o crescătorie de porci, cu care a falimentat, fiind șicant de autorități din pricina socialismului său militant.
• Istrati a preferat să facă rost de o dispensă medicală decât să urmeze stagiul militar, iar la intrarea României în Primul Război Mondial (1916) a avut înțelepciunea să o șteargă iar din țară, stabilindu-se în Elveția, unde de asemenea a lucrat ca zugrav.                 Între timp, descoperise deja Parisul, iar în 1927 Uniunea Sovietică. Îl plimbă bolșevicii să-i arate numai partea luminoasă a revoluției comuniste, Istrati însă știe să vadă viața așa cum este și se întoarce în soviete, însoțit de Kazantzakis. Vorbește la această a doua vizită cu oamenii simpli și se întoarce din URSS cu inima zdrobită: comunismul era, la tot pasul, o crimă deghizată în umanism.
• Scrie Spovedania unui învins. Un erou al umilinței și al decepției înfruntate
• În 1930 revine în România, este deja bolnav de tuberculoză. O mai duce cinci ani și moare în aprilie 1935.
• Din București, Sanatoriul Filaret, martie 1933, parcă anticipând anii 2020 și următorii scria prietenei sale, Madeleine Paz, sora lui Romaind Roland. „Iată de ce strig de pe patul meu de suferință-  Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte și dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărților ce-mi rămân de scris…
• …Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viața normală, la acea viață în care societatea n-are nici o putere asupra individului. Și dacă  aceasta nu-i va reuși, ei bine!, mai mult:  omul să revină la existența lui  gregară, până la stîrpirea  neamurilor omenești, pentru fericirea tiranilor săi, democrați sau absolutiști”…
• …Nu, bună prietenă, nu în acest fel am cunoscut noi viața celor ce trudesc. Din   cauza aceasta, nici nu iubim sau urîm , în același fel.
• Și când aici, la granițele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliați pe gheața Nistrului, urmăriți până în fața pichetelor de grăniceri români, lichidați pe loc sau uneori înșfăcați  de „proletarii” Ghepe-ului și  readuși cu forța în „patria muncitorilor”, – când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza” lumea nouă, dă-mi  voie să iubesc și să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale.
• Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „ărăciunile mele personale” și să continui a le „povesti” lumii, luptând singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic”. Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi” adăugând între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!).
• Da! 1vechi, vechi” și mereu adevărate! Din nenorocire!”.
• Text din scrisoarea adresată  editurii Rieder, 10 februarie 1933, unde a apărut prima ediție a cărții lui.
• Panait Istrati – nimeni nu a mai avut o asemenea viață, niciun scriitor român n-a ajuns până la rafinamentul estetic al acestui zugrav cu superputeri ale inimii. E unul dintre puținii noștri scriitori care nu doar că au înțeles viața, dar au și trăit-o.
• Nicolae Iorga, un conservator care nu înțelegea mai nimic din literatură, i-a aruncat cărțile când i-au fost puse în față, și plescăind a dispreț l-a catalogat: un hamal oarecare din portul Brăilei. Nicolae Iorga era nul în critica literară, reușind rara performanță de a fi orb la geniile cu care a fost contemporan.
• În ultimii ani, Panait Istrati a făcut elogiu celor care nu se fanatizează, care nu aderă, care nu-și pierd luciditatea, romantismul și umanitatea.
• Descriindu-se, cândva a scris așa: EU APARȚIN ACELEI FAMILII DE COMEDIANȚI PROVINCIALI, EROI CARE DEBUTEAZĂ ÎN FIECARE SEARĂ. EROI AI UMILINȚEI ȘI AI DECEPȚIEI ÎNFRUNTATE, CARI ZILNIC DAU PIEPT CU VIAȚA, ZILNIC SUNT NEVOIȚI S-O ÎNFAȘCE DE GÂT, SĂ LUPTE CU EA ȘI, NEPUTÂND-O ÎNVINGE, O REIAU ZILNIC DE-A CAPO.
• Panait Istrati moare tânăr, cu singura victorie care îi poate fi dată omului pe pământ: să înțeleagă viața în toate nuanțele sale.
• Instabil și imprevizibil, Panait Istrati nu a stat mult lângă proaspăta soție, ci, chiar în anul căsătoriei, nu doar își reia peregrinările prin țările din  vestul Europei, dar fără Doamna, cum am mai spus, învață singur limba franceză, după dicționare, și își câștigă existența ca zugrav, ca muncitor la terasamente, lucrează pe un tractor, salahor la o firmă de armament, dar pretutindeni, pe unde mergea, cară după sine un geamandan burdușit cu tot felul de cărți, uneori un pian și totdeauna, la braț, o femeie frumoasă,
• Din asemenea întâmplări  s-au născut Chira Chiralina, primul lui succes literar, și alte capodopere – Codin, ciulinii Bărăganului, Nerantzula, Prezentarea haiducilor, dar în cele din urmă, se intoarce la Brăila, că nu degeaba i se spunea, când, „hoinarul român”, când „vagabondul baleanic”, când „sud-esticul-Istrati” și, în 1929, în plină glorie literară, iată-l din nou la Brăila, la Brăila natală, despre care  spunea că o iubește la nebunie, ca pe o femeie…
•                Așa se ajunge că, la vârsta de 44 ani are sorocul să se însoare cu o jună, deși nimic nu-i prevestea evenimentul. Aici, la Brăila, autorul lui Codin se împrietenește cu un anume birjar Roadevin al cărui client  devine, că se știe, Istrate cum avea bani, cum îi risipea… Și, așa,într-una din zile, mai 1929, birja lui Roadevin s-a oprit la poarta Casei familie Izescu, o cunoștință mai veche a scriitorului. Gazda, femeie cam de  vârsta lui, l-a primit  cu dulceață  de trandafiri și apă rece, cu vorbe frumoase, firește, ademenitoare.
• -Vai, a zis gazda, ce rău o să-i pară Margaretei că nu te-a cunoscut și ea! Nu-i acasă, și încântat de perspectivă, Istrati a întrebat-o:
• – Cine-i Margareta, asta?
• -E fata mea! A răspuns gazda, cea cu dulceața și apa cea rece. E studentă, acum e la o prietenă dar îndată o anunț să vină, să vă cunoașteți.
• Fata a primit semnul chemării, vezi Alex. Talex, și a venit repede acasă. „Când am ajuns în apropiere, povestește Margareta, mi s-a părut ceva ciudat, că toată casa era inundată într-o lumină. Am alergat pe trepte. Am intrat. Înăuntru era el, Panait. Îl vedeam pentru prima dată în viața mea. Despre el, în Brăila, se vorbea ca despre o legendă.
• Menționăm. Fata avea doar 19 ani, spre 20, el…
• Au urmat întâlnirile…
• -Cucoană, mă însor, i-a spus Panait, mamei fetei, studentă, la o nouă vizită, îți cer mâna drăguței.
• -Da, nu se poate, domn Istrati. Dumneata ești prea bătrân, ai 44 de ani, vârsta mea, ea e prea tânără și apoi trebuie să-și termine studiile…
• -Nu contează, i-a replicat viitorul ginere în devenire. Mă însor și vreau s-o iau de soție.
• Meșter în alăturarea și înșiruirea cuvintelor îi și expediază fetei tot felul de scrisori. „Dacă ești hotărîtă…” Și o avertizează: „ Nu e ușor de trăit cu mine. Dar, cel ce e în stare s-o facă, trăiește cum trebuie. Și o și întrebă în final:
• -Spune-mi, dacă o asemenea perspectivă, nu te înspăimântă?
• Nu știam ce să-i răspund, mărturisește ea. Și nu i-am răspuns o lună de zile, dar în cele din urmă i-a trimis o veste:
• -Te aștept în București!
• După ce i-a citit scrisoarea și a mai reflectat, povestind întâmplarea unuia și altul, bărbatul care era, triumfă – de Crăciun, Margareta venind să-și petreacă vacanța la Brăila, am devenit prieteni de nedespărțit. Se vede, îi plăcuse tratamentul.
• Panait cu Margareta
• După cum se știe, el s-a stins din viață în 1935,la vârsta de 51 ani, a trăit lângă soția sa, Margareta,     de la  care aflăm despre voiajele lor la Paris în 1931, despre cel din aprilie 1932 care îi găsește pe cei doi îndrăgostiți pe faleza Dunării, despre căsătoria lor realizată fără nici un tam-tam, când, totul fiind gata,proaspătul soț i-a propus imprevizibilul: „Hai să mergem, să traversăm Dunărea, să ne ducem vizavi…, acolo unde hălădui-se Codin…”
• Și-și mai amintește Margareta: „i-am pus o condiție, să mă iubești așa, tot timpul”. La care i-a pus și el una: „Să nu te amesteci niciodată în actele mele de generozitate!” Și nu m-am amestecat, dar ar fi trebuit, că mai făcea nebunii. Când a murit, în casă nu avea niciun ban!    Nici pentru carul cu boi care i-a dus sicriul la cimitir:
• În conformitate cu literatura care ne încântă și astăzi, Ion N. Oprea, Iași, rânduri postate în Antologii, Istorii, comentarii, miscelanea, vol. 66, 12 ianuarie 2023.