Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Anticipare-anticipare… Din presa vremii… Drumul întru sfinţire…

Anticipare-anticipare…
Din presa vremii…
Drumul întru sfinţire

Când am scris „Lumânărică – Sfântul Ioan de la Tutova şi epoca în care a trăit” (Editura PIM Iaşi, 2009) sugerând oficialităţilor bisericeşti canonizarea milostivitorului  – la aproape 170 de ani după îngropăciune – am fost tentat dar şi încurajat de ceea ce scrisese, mult mai înainte, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei:” dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi.. dară nu s-au căutat”…

Eu căutasem, parcursesem mii şi mii de pagini, scrieri şi opere de artă, îl căutasem pe Lumânărică şi la capătul cercetărilor găsisem că locul lui ar fi nu numai în osuoarul de la Biserica Tălpălari din Iaşi, ci şi în Calendarul ortodox, pentru că dăruiţii ca el binelui uman numai Dumnezeu îi creează, ocroteşte şi îi păstrează.

Iată că acum, tot la îndemnul aceluiaşi sfânt, Dosoftei, monahul Moise, cu binecuvântarea şi un cuvânt înainte al Înalt Prea Sfinţiei sale Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia, la Editura „Reîntregirea” Alba Iulia. 2007 ne oferă volumul „Sfântul închisorilor” – mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate. Într-o notă de subsol la cartea în discuţie aflăm că încă din 1992, un alt persecutat politic de către regimul comunist, Alexandru Virgil Ioanid, ca şi Valeriu Gafencu, pornise o campanie de strângere de mărturii printre foştii deţinuţi politici despre Valeriu Gafencu, pentru a fi depuse la comisia de canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Cartea monahului Moise, care dezvăluie că undeva, la Râpa Robilor Aiud, se află în construcţie schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” în cinstea eroilor care şi-au găsit sfârşitul în închisorile comuniste, are drept corolar… tot canonizarea. Dar cu o largă îmbogăţire de nume a Calendarului ortodox.

Mărturisesc, cartea „Sfântul închisorilor” o am pe masa de lucru încă de la apariţia ei în librării. Am citit-o şi răscitit-o. N-am cutezat să o recenzez. Să o fac cunoscută cititorilor mei, dornici de noutate. De ce? Valeriu Gafencu, ca orice om cu păcate, a făcut parte din „Frăţiile de cruce”, a cochetat şi activat în tinereţile începutului cu mişcarea legionară, iar părerile multora şi ale mele – despre ideologia în cauză, fie că a fost amplificată de comunişti, fie că s-a manifestat cu limite imputabile ori nu în realitate, pun la îndoială multe din crezurile noastre.

Dar cum un Nicolae Steindhard, evreu de origine, convertit la ortodoxism, îl supranumeşte pe  Valeriu Gafencu „Sfântul închisorilor”, iar părintele Gheorghe Calciu, alt deţinut politic spune: „nu am nici o îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi,” vorbe la care adaug şi optimismul altui tovarăş de suferinţă al aceloraşi, părintele Constantin Voicescu „Un duhovnic al cetăţii” de părintele Voicescu, ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, Bucureşti, p.28: „mai devreme sau mai târziu, biserica ortodoxă îl va canoniza.” (pe Valeriu Gafencu n.n.) îndrăznesc prezentele rânduri. Încurajat şi de cele publicate de revista „Vestea Bună” de la Răducăneni Iaşi, despre întâmplarea din 12 martie 2009, ora 22, când la Teatrul Luceafărul din Iaşi, la o conferinţă, „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, cu participarea în sală a 500 de credincioşi. Ei au avut ocazia să se închine şi la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, prilej cu care s-a întâmplat şi minunea apariţiei din răcliţa purtătoare de moaşte a mirosului şi lichidului uleios care este mirul credinţei noastre.

Cum şi manifestarea relatată de „Vestea Bună” are drept scop tot canonizarea celor care în rezistenţa lor împotriva comunismului au căzut pe baricadele luptei, cutezanţa mea poate fi considerată un act de pregătire sufletească a celor care vor să ştie câte ceva despre viaţa celor care vor împodobi calendarul.

Recenzia mea este doar un preludiu, o invitaţie la cunoaştere. Cartea monahului Moise „Sfântul închisorilor” fiind şi ea doar parte din ceea ce îl va interesa pe cititorul educat şi crescut în timpul doctrinei comuniste dominante.

„Comunismul a umplut cerul de sfinţi” – spune părintele Arsenie Papacioc. Printre ei şi cei enumeraţi de monahul Moise în cartea citată.

Cartea dezvăluie lucruri interesante despre familia şi viaţa lui Valeriu Gafencu dinainte de  arestare. Născut la 24 ianuarie 1922 în Basarabia, provenea din ţărani înstăriţi, dar tata cu pregătire intelectuală. El a făcut parte din Sfatul Ţării şi la 27 martie 1918 a votat unirea Basarabiei cu România.

Valeriu, încă de când era elev, s-a făcut remarcat la învăţătură şi în viaţa cotidiană. Avea rezultate bune la învăţătură, era iubit de colegi, apreciat de profesori. A terminat liceul în 1940 şi s-a înscris la Facultatea de drept din Iaşi. Cunoscut şi apreciat şi aici. Modul de conduită „modestă şi curată”. În toamna 1941, în condiţiile în care mişcarea legionară este scoasă în afara legii, Valeriu Gafencu este arestat şi condamnat la 25 de ani închisoare Avea 20 de ani.

„Procesul a fost o mascaradă. Procurorul ne-a acuzat în câteva fraze că suntem bolnavi psihic şi că societatea trebuie curăţată de asemenea elemente. Avocaţilor li s-a permis să vorbească un minut pentru întregul grup. Gruia Popescu (avocat n.n.) a apucat să spună doar atât:

– Onorată instanţă, clienţii mei nu sunt delicvenţi de drept comun, ci politici. Ca atare nu pot fi condamnaţi decât în conformitate cu prevederile Codului Internaţional pentru condamnaţii politici care prevede privare de libertate prin domiciliu obligatoriu sau detenţie uşoară pe timp limitat şi nicidecum încadrări în articole care prevăd pedepse penale cu muncă silnică sau temniţă grea, aşa cum a cerut domnul procuror.

– Destul! – l-a oprit Manea (judecătorul n.n.).

– Dumneata ai de spus ceva în plus?” – s-a adresat Manea altui avocat.

Acesta a amintit instanţei că nu avea dreptul să condamne fără motiv nişte copii, şase la număr, cu numele de Voicescu Constantin, Mocanu Ion, Ilie Constantin şi Iamandi Teodor din  clasa a VI-a de la Şcoala Normală din Buzău şi Vlahopol Stroe şi Rădulescu Lucian de la Liceul din Râmnicul Sărat.

Pentru asemenea explicaţii, insinuant, Manea l-a apostrofat:

– Dumneata eşti legionar?

Aşa au luat copiii citaţi câte 25 de ani de închisoare pentru apartenenţa la  „Frăţiile de cruce”. Aşa a fost condamnat şi Valeriu Gafencu, ca şi mulţi alţii.

Cartea cuprinde mărturisiri despre Valeriu din perioada 1942-1948 când a stat închis la Aiud, închisoarea de la Piteşti (1948-1949), câteva luni la Văcăreşti, închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna (1950-1952).

Prezenţa sa plină de har la ultima închisoare va crea aici o atmosferă duhovnicească unică în gulagul comunist – susţine monahul Moise. Iar cineva care a trecut şi el pe acolo scrie în carte:”Mi-e dor de Târgu Ocna.”

Sunt edificatoare scrisorile trimise de Valeriu familiei, poeziile sale, un îndreptar de spovedanie întocmit de el în închisoare, mărturiile unor minuni săvârşite şi trăite în preajma sa,  gândurile sale despre rosturile creştinismului, lămurirea unor aspecte ale trecutului lui legionar…

„Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte” – spune Virgil Maxim în „Imn pentru crucea purtată”, Editura Antim, Bucureşti 2002, p.185, comemorat la Teatrul Luceafărul din Iaşi la manifestarea evidenţiată de revista „Vestea Bună” de la Răducăneni, la 12 ani de la trecerea la Domnul a lui Virgil Maxim.

Viaţa unora ca aceştia merită să fie cunoscută nu pentru slava lor pământească, ci „ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări numai ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX-lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini” – argumentează în carte Nicolae Trifoiu, alt fost deţinut politic.

„Imaginea puşcăriei mele – spune tânărul Anghel Papacioc, părintele Arsenie Papacioc de astăzi, referindu-se la trăitorii de la Aiud – este alături din grupuşorul acesta în care m-am simţit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toţi eram gata de moarte. Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe ăştia toţi, Maxim, Pascu şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus cu toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.”

Vorbind de arestaţii şi condamnaţii de după ianuarie 1941 – sute, dacă nu mii de tineri animaţi de năzuinţe curate, idealişti şi uneori confuzi dar deschişi spre spiritualitate, deşi fără o aşezare temeinică, monahul Moise demonstrează că respectivii se vor maturiza în închisori tocmai prin suferinţă şi aici se vor limpezi sufleteşte. Grupul  nevoitorilor de la Aiud, format în jurul avocaţilor Traian Marian şi Traian Trifan nu se deosebeau cu nimic de ceilalţi deţinuţi, nici ca ierarhie, reguli de viaţă ori organizare. Celor doi li se alăturau nume ca Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu Marin Naidim, Virgil Maxim, Nicolae Mazăre, Iulian Balan, Constantin Pascu, Ioan  Ioanide şi nu numai ei.

Despre Valeriu Gafencu, preotul Constantin Voicescu avea să-şi exprime următoarea credinţă: „Undeva într-o închisoare comunistă a trăit şi a pătimit un om despre care am certitudinea că va fi canonizat. E vorba de Valeriu Gafencu. A murit la Târgu Ocna, un tânăr cu suflet de aur, pe care, din pricina purităţii sale, îţi era ruşine să-l  priveşti în lumina ochilor. Nu mai era decât piele şi os, plin de boală şi de tuberculoză, dar ochii lui erau luminoşi şi numai zâmbet.”

În „Imnul celor căzuţi”, celui care avea să intre în mormânt la Tg.Ocna, Valeriu Gafencu, supravieţuitorii aveau să-i spună:
„Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis.
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.”

Încrezători în chemarea lui de dincolo de moarte, supravieţuitorii îi reproduceau chiar versurile lui (v. Gafencu):
„Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe calea vieţii înainte!”

Semn al continuităţii, la 19 martie 2009, la Teatrul Luceafărul din Iaşi, când s-a arătat semnul dumnezeiesc în favoarea canonizării dreptslăvitorilor mărturisitori din perioada comunistă („Veste Bună” Răducăneni), ca semn şi de mulţumire pentru cele arătate de Dumnezeu acolo – ca izvorâtor de mir – părintele Hrisostam Manolescu, ieroschinomonah, a dat citire la Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori.

Toţi cei 500 de participanţi s-au închinat cu evlavie şi speranţă.

Sper şi eu în canonizarea lui Lumânărică de la Tutova.

Cele de mai sus au însă înţeles deplin nu numai dacă vom lectura atent cele peste 300 de pagini ale volumului „Sfântul închisorilor” de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, ci şi „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim, Editura Antim, Bucureşti, 2002; „Studentul Valeriu Gafencu” de Nicolae Trifoiu, Editura „Napoca Star”, Cluj – Napoca 2003; „Raza din catacombă” de pr. Livu Brânzaş, Editura  Scara Bucureşti, 2001 etc.

Cărţi de mare interes…

De mare interes şi pentru că „Sfântul închisorilor”, citindu-i însemnările de la subsolul paginilor te edifică în multe probleme dar te îndeamnă trimiţându-te la noi lecturi, spre adâncă cunoaştere a ceea ce n-am ştiut sau n-am acumulat la timp.

Ca şi Lumânărică al meu, după cum spuneam…, scris în volumul Scurte medalioane, Semnal istorico-literar de Ion N. Oprea, editura Pim, Iași,2010,  p.320-326, completat cu cele ce urmează… N-am spus, Anticipare-anticipare, drumul către sfințire?

În ziua de 25 februarie 2021, în Palatul Patriarhiei din București, sub prședinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a SFÂNTULUI SINOD al Bisericii Ortodoxe Române în urma căreia s-a anunțat, în premieră, cum era de așteptat, printre altele, că vor începe demersurile de canonizare a unor mari personalități români care în  timpul comunismului au suportat prigoana regimului comunist, astfel, ca în 2025 să se desăvârșească Ceremonialul, -canonizarea lor –  când se împlinesc 140 de ani de autocefalie a BISERICII  ORTODOXE ROMÂNE (1885) și a 100 de ani de la înființarea PATRIARHIEI ROMÂNE (1925).

                       Reamintim, în 2013, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, preotul Constantin Stoica, a făcut următoarea declarație cu privire la posibilitatea canonizării sfinților închisorilor: „Este în atenția Bisericii și această problemă, dar există un principiu cronologic. Mai sunt monahi, mărturisitori, ierarhi din secolele anterioare care trebuie canonizați. Sunt mitropoliți ai Țării Românești care au făcut foarte multe pentru Biserică și care trebuie canonizați. Mai e cuvioasa Mavra din Ceahlău. Pe de altă parte, nu este în practica Bisericii Ortodoxe să se grăbească. În acest moment se fac cercetări asupra tuturor celor care au pătimit în temnițele comuniste din cauza chinurilor, sunt niște criterii stabilite și pe care Patriarhia le-a făcut publice în urmă cu vreo 10 ani. În momentul în care această problemă va fi clarificată, după aceea normal că vor intra în atenția Sfântului Sinod”. Lumânărică –Sfântul Ioan de la Tutova, de Ion N. Oprea,Ed. PIM, Iași,2009,411 p.

            Ion N. Oprea, Iași, 28 martie 2021



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.665 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5