Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Antonio PORPETTA

    Primit pentru publicare: 5 aprilie 2016
    Autor (traducerea din Spaniolă și prezentare): Cezar C. VIZINIUCK
    Publicat: 5 aprilie 2016
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

    PORPETTA,ANTONIOAntonio PORPETTA

    Poet și scriitor, născut în Elda (Alicante) în 1936. se stabilește în Madrid. Debutează editorial în 1978. De atunci a publicat o vastă operă constând în poezie, eseuri și proză.
    O parte dintre poeziile sale au fost traduse și publicate în volume în zece limbi, iar una dintre pripriile antologii de poezie mai extinsă a fost editată în alfabetul Braille de către Organizația Națională a Nevăzătorilor din Spania. A primit prestigioase premii printre care premiul „Fastenrath” (a Academiei Regale din Spania), „José Hierro”, ” Orașul Valencia”, precum și „Ordinul Don Quijote” (Lehman College, City University of New York) pentru promovarea hispanismului în instituțiile academice din Statele Unite.
    Din 1984 și-a desfășurat o mare parte din activitățile publice în afara Spaniei cu o frecventă prezență în universități și centre culturale din diferite țări de pe cinci continente ca lector de poezie, confirențiar și director de seminarii poetice. În 2012 a primit „Premio de la Letras” din partea Comunității Valensiene, acordat la cerere conform Decretului Președinției Generale „ca recunoaștere a operei sale literare și dedicației sale asupra limbajului și sensibilității poetice”
    Antonio Porpetta este deasemenea Licențiat în Drept și Doctor în Științe Informatice a Universității Complutense din Madrid și Membru corespondent al Academiei Nordamericane (New York) și Guatemalei a limbii spaniole.

    UN DÍA

    Un día. Sólo un día. Casi nada.
    Un montón ordenado de minutos,
    un simple recorrido
    por la redonda senda
    estelada de números y dudas.
    Una pizca en el torrente
    voraz del universo.
    Una huella en la niebla,
    un humo que se marcha,
    un vuelo ya olvidado
    de aquel insecto mínimo
    cuyo nombre jamás preguntaremos.

    Y sin embargo, siempre, nuestra vida,
    acaba siendo un día, sólo un día,
    un día irrepetible ocupando su centro
    y una serie de años sin sentido
    sirviendo de ropaje a su memoria.
    Es aquel claro día
    en el que amanecemos al asombro,
    porque todo es verdad a nuestro paso,
    y sin ira miramos el espejo,
    y por primera vez nos descubrimos
    como queremos ser:
    indemnes, plenos, limpios, libres, nuestros.

    O zi

    O zi. Numai o zi. Aproape nimic.
    O grămadă de minute înșirate,
    un simplu intinerar
    pe o rotunfă potecă
    înstelată de numere și îndoieli.
    Un indiciu în torentul
    lacom al universului.
    O urmă în ceață,
    un fum ce se mișcă,
    un zbor deja uitat
    de acea insectă minusculă
    a cărei nume niciodată
    nu ne-a interesat.

    Și fără-ndoială, întotdeauna, viața noastră,
    își termină firul într-o zi, numai o zi,
    o zi irecuperabilă ocupând centrul ei
    si un număr de ani fără sens
    servind de veșmânt memoriei sale.
    Este acea zi senină
    în care ne trezim întrebând
    de ce totul are sens în călătoria noastră
    și fără a merge ne uităm în oglindă
    și pentru prima oară ne descoperim
    cum am vrea să fim:
    nedeteriorați, plini, curați, liberi, noi înșine.

    ÁNGELES DEL MAR

    Los ángeles del mar, cuando llega la noche,
    arrastran suavemente a los ahogados hasta playas amigas,
    y allí limpian sus cuerpos de algas y medusas
    y peinan sus cabellos con esmero
    para que no parezcan tan difuntos y sus madres, al verlos,
    no piensen en la muerte.
    A veces depositan sobre sus pobres párpados
    dos sestercios de plata recogidos de algún pecio profundo
    para borrar el miedo de sus ojos
    y que el asombro vuelva a sus pupilas,
    o ponen en sus manos caracolas y pétalos
    como si fueran niños que dormidos quedaron en sus juegos.
    Finalmente, con leves movimientos,
    abanican sus rostros muy despacio
    y ahuyentan de sus labios las últimas palabras
    dejándoles tan sólo los nombres de mujer…
    Casi siempre suplican a los altos querubes
    que trasladen sus almas con cuidado,
    porque el mar dejó en ellas salobres arañazos,
    golpes de barlovento, heridas abisales,
    y en el más largo instante
    vieron como sus vidas se alejaban, se hundían,
    en el temblor callado de las aguas,
    y con sus vidas iba su memoria,
    y en su memoria todo cuanto amaron
    o pudieron amar, y su dolor fue grande…
    Cumplida su misión, vuelan los ángeles
    hacia las blancas ínsulas del sueño, y los ahogados quedan
    solitarios y espléndidos en sus dorados túmulos de arena,
    serenos como dioses, dignos en su derrota,
    esperando que nazca la mañana,
    que les cubra la luz, que jamás les alcance
    el frío del olvido.

    Îngerii mării

    Îngerii mării, când se lasă noaptea, trag ușor
    înecații lor spre plaja prieteniei,
    și aici le curăță corpurile de alge și meduze
    și le piaptănă părul fruumos, îngrijit
    pentru a nu părea atât de morți,
    ca mamele lor când îi vor vedea,
    să nu se gândească la moarte.
    De fiecare dată așează peste săracele lor pleoape
    doi sesterți de argint recuperați
    din vre-o epavă din adâncuri
    pentru a le șterge teama din ochi,
    sau le pune în mâini melci și petale
    să pară copii adormiți în timpul jocului lor.
    Într-un final, cu ușoare mișcări,
    foarte încet, le face aer,
    apoi șterge de pe buzele lor
    ultimul civânt
    lăsându-le doar nume de femeie.
    Aproape întotdeauna sunt schimbați cu-nalții heruvimi,
    ce duc sufletele lor ci grijă,
    deoarece marea a lăsat în ele
    savoarea sării, zgârieturi,
    brăzdări ale vântului, răni adânci
    și cel mai important,
    să vadă cum viața li se-ndepărtează, se scufundă
    în vibrația tăcută a apei,
    și cum odată cu viețile li s-au dus și amintirile,
    și cu ele tot ce-au iubit
    sau ar fii putut iubi, atunci, mare le-a fost durerea…
    Cu misiunea-mplinită, îngerii-și iau zborul
    către albele insule din vis,
    înecații rămân singuri, răsfirați, poleiți cu nisipul auriu,
    curați precum zeii, înfrânți, dar demni,
    așteptând să se nască dimineața,
    să-i acopere cu lumina ce niciodată nu va asfinți
    precum feigul uitării.

    RETRATO EN AMATISTA

    Dices muerte, y en tu palabra asoma la cicatriz, el hielo,
    la plenitud solemne de algún muro
    que nunca sabrá nadie dónde fue construido,
    qué jardines oculta, qué regiones ardidas aprisiona.
    A su conjuro acuden los pájaros más tristes,
    se posan en tus manos y derraman sus cánticos de luna
    sobre tu piel que nace cada día.
    Siempre vence lo oscuro:
    el grito de la ausencia, con su herida
    tan honda y rescatada, las pequeñas memorias
    que el viento disemina como humildes cenizas,
    la serpiente del frío con sus ojos abiertos de carcoma.
    Pero la muerte tiene sus anchas claridades, universos
    de ámbar, playas inagotables de arenas como estrellas
    donde el sol es más justo
    y el mar lleva en sus alas un perfume
    de inaccesibles rosas que imanta y enamora.
    ¡Ah, su limpio lenguaje, su mirada de madre
    cuando entorna la vida entre sus brazos, su sonrisa
    tan pura y duradera!
    Todo en ella es silencio,
    prudente caminar entre los árboles, pradera, junco, sueño,
    cauce, vuelo de abejas, lentísima esperanza.
    Triunfa desde todas las sombras,
    pero guarda sus cálidos secretos
    en la hermosa amatista de sus labios.
    … ¿Y después? ¿Y después?…
    La duda es una música que lame nuestras médulas
    con sus garfios de sangre: Quizás sólo la noche.
    Quizás un ancho río de orillas serenísimas.
    Quizás una dolida, inmóvil carcajada.
    (De Los sigilos violados)

    Portret în ametist

    Spune moarte și-n cuvântu-ți
    asumă-ți cicatricea, gheața,
    plinitudinea solemnă a vre-unui zid
    despre care nimeni nu va ști vreodată unde a fost construit,
    ce grădini ascunde, ce regiuni ardide strânge.
    În jurul lui sosesc păsări foarte triste,
    ți se așează pe mână și cântă cântecele lunei
    peste pielea-ți ce se naște zilnic.
    Întotdeauna vine mai întunhecat:
    țipătul apsenței, cu rana lui
    atât de adâncă și recuperând,
    micile amintiri pe care vântul le împrăștie precum umila cenușă,
    precum o știre ireală, răcită, cu ochii deschiși în praful lemnului.
    Dar moartea are largele sale clarități, universuri
    de chihlimbar, plaje inepuizbile
    de nisip precum stelele,
    unde soarele este mai adevărat
    și marea aduce în valurile sale un parfum
    de inaccesibili trandafiri ce magnetizează și îndrăgostește.
    Ah, curata-i vorbire, privirea-i de mamă,
    când readuce viața în brațele sale, zâmbetu-i
    atât de pur și trainic!
    Totul în ea-i tăcere,
    plimbare prudentă între arbori,
    poiană, sufăriș, visare,
    albie zbor de albine, înceată speranță.
    Triumfă de peste tot umbra,
    dar ascunde calitățile lor secrete
    în frumosul ametist de pe buzele lor.
    -Și după? Și după?
    Îndoiala este o melodie ce ne atinge spinările
    cu notele-i de sânge. Probabil doar noaptea.
    Probabil un larg râu de urechi senine.
    Probabil o durere, un hohot nemișcat
    (Din secolele violate)

    PROPUESTA

    Hay que recuperar
    el tacto de la fiebre y el color de las noches,
    la antigüedad del bronce y el aroma del llanto,
    el grito de las águilas y el sabor del silencio,
    la timidez del aire.
    Hay que recuperar
    la humildad de los astros y el sonido del hambre,
    los caminos sin fecha y la altivez del junco,
    los muertos renacidos y el susurro del puma,
    la niebla en los vitrales.
    Hay que recuperar
    las verdes madrugadas y la sombra del río,
    las campanas más tiernas  y las manos sin dueño
    la semilla del agua y los pasos perdidos,
    la danza de las naves.
    Hay que hacer lo imposible por descubrir de nuevo
    ese torpe milagro, ese absurdo prodigio,
    esa hermosa miseria que llamamos la vida,
    con todo su caudal de ardiente escalofrío.

    Propunere

    Trebuie recuperat
    pipăitul febrei și culoarea nopții,
    vechimea bronzului și aroma bocetului,
    țipătul vulturului și savoarea tăcerii,
    timiditatea aerului.
    Trebuie recuperat
    umilitatea astrelor și sunetul foamei,
    călătoriile nedatate și torsul pumei,
    ceața în vitralii.
    Trebuie recuperat
    verdele zorilor și umbra râului,
    clopotele fragede și mâinile fără stăpân,
    sămânța apei și pașii pierduți,
    dansul vapoarelor.
    Trebuie făcut irecuperabil
    acest josnic miracol, este o apsurbitate protejându-l,
    această frumoasă mizerie ce o numim viață
    cu toată abundența fiorului arzător.

    COMPAÑERA DE LUNAS

    Para Luzmaría,
    in memoriam!

    Despertar en tu sueño, y sentir que tus brazos
    navegan lentos mares, descubren mundos nuevos.
    Me refugio en tu aliento. Una lluvia cercana
    nos revela que afuera puede acechar el llanto.

    Fluye de ti el silencio de esta casa-regazo,
    en sus blancas paredes tus perfiles evoco,
    perfumas a tu paso la levedad del aire,
    haces de cada gesto un pequeño milagro.

    Vivir es una alegre aventura a tu lado,
    en tus labios me esperan hondas constelaciones,
    tus ojos acarician mis muros interiores,
    en tus manos anidan los más serenos pájaros.

    La clepsidra del tiempo deja caer los años,
    pero tú sigues firme, ajena a vendavales,
    viendo en cada ventana un paisaje distinto,
    oyendo en cada rama un arcángel callado.

    Compañera de lunas: todo está comenzando,
    no hay nada que derroque la luz de esta mañana.
    Háblame de la espuma, dime del universo:
    cada vez que te escucho en tu voz me renazco.

    Colega de Luni
    Pentru Luzmaría,
    în amintire!

    Deșteptat în visu-ți și simțnd cum brațele tale
    navighează ușor pe mări, descoperind lumi noi.
    Mă refugiez în alintu-ți. O ploaie ce se-apropie
    ne descoperă că afară poate pândi plânsul.

    Curge din tine liniștea din această casă-sân
    în albii-i pereți se evocă profilurile tale,
    parfumurile pasului tău împins de vânt,
    face din fiice gest un miracol.

    A trăi alături de tine este o aventură fericită,
    în buzele tale mă așteaptă adânci constelații,
    ochii-ți îmi mângâie pereții interiori,
    în palmele tale se cuibăresc senine păsări.

    Clepsidra timpului lasă ca anii să cadă,
    dar tu continui să te iscălești, străină-n vijelie,
    văzând în fiecare fereastră un peisaj distinct,
    auzind în fiecare ramură un arhanghel tăcut.

    Colega de luni: totu-i început
    nu ai nimic cate să distrugă lumina acestei dimineți.
    Vorbește-mi de spumă, zi-mi despre univers,
    de câte ori te-ascult, în vocea-ți renasc.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5