ANUARUL MUZEULUI ETNOGRAFIC AL MOLDOVEI – X ÎN HONOREM. Prof univ. dr. ION H. CIUBOTARU – 70 –
Autor, Gheorghe BURAC

,,Dacă un suflet e în adevăr luminos, nici un văl al rezervei nu-i poate ascunde lumina” (N. Iorga)

La 28 ianuarie a. c. distinsul etnolog şi istoric literar, I. H. Ciubotaru (fiu al judeţului Botoşani), Profesor la Universitatea ,,A. I. Cuza” din Iaşi, a împlinit frumoasa vârstă de 70 de ani. Şi cum acest eveniment nu putea trece neobservat, înaltele medii culturale din Capitala Moldovei l-au sărbătorit cu toată dăruirea. Iar seria manifestărilor omagiale dedicate Domniei Sale a culminat cu publicarea volumului a cărui prezentare este tocmai obiectivul acestui articol: o carte de aproape 900 de pagini, impunătoare prin aspectul ei exterior, prin ţinuta grafică deosebită, dar, mai ales prin conţinutul ei tematic, prin bogăţia şi acurateţea textelor.

În prima parte a opului – REMEMORĂRI –, sub titlul ,,Vatra regăsită” (Deveniri), protagonistul încearcă şi reuşeşte, în bună măsură – să reconstituie arborele genealogic al familiei sale şi ne invită să-l însoţim pe locurile şi prin ipostazele pe unde l-au purtat paşii copilăriei şi ai adolescenţei (până la vremea studenţiei).

Domnia Sa evocă momente ale propriei deveniri, dar până şi cele mai subtile manifestări ale realităţii cu care a venit în atingere par să fie percepute prin toţii porii fiinţei sale. Şi la această sensibilitate de seismograf, se adaugă neobişnuita sa memorie. În evocările cât de fugare, nu dispare nimic din culoarea vieţii.

Chiar dacă zăbranicul timpului s-a aşternut peste semnele de pe răbojul familiei, împuţinându-le, experimentatul şi perseverentul cercetător îşi descoperă ascendenţii, începând cu străbunicul după tată, Ion al lui Costache Ciubotaru, trăitor pe la mijlocul veacului al XIX, în satul Bivolul Mare (astăzi Viişoara), staroste de cărăuşi pe moşia boierului.
Vlăstarul acestuia, Nică Ciubotaru, care avea să-i fie bunic după tată, ,,a crescut în norocul starostelui, ajungând un flăcău harnic şi de ispravă. Era înalt, bine făcut, cu ochii verzi, părul bălai şi cu faţa luminată de un zâmbet prietenos, la fel de priceput în mânuirea plugului şi învârtirea horelor. Feciorii îi căutau tovărăşia, pentru că se bizuiau pe el, iar fetele nu-l scăpau din ochi de drag. Mulţi dintre părinţii fetelor din Bivol şi-ar fi dorit să-l aibă ginere.

Când s-a căsătorit a primit din partea socrilor ,,zece fălci de pământ”, la care se adaugă şi averea dăruită de părinţii săi şi astfel a ajuns unul dintre oamenii cei mai cuprinşi din împrejurimi.

Pământurile soţiei se aflau însă undeva pe moşia Suharăului, într-un loc care se numea Hârtop. Acolo, câţiva temerari cutezaseră să-şi înjghebeze gospodăriile, punând astfel bazele unei mici aşezări răsfirate. Acolo, casa bunicului avea să fie cea de a cincea, pe o întindere ce depăşea şase kilometri pătraţi.

Nu peste mult timp, plugarul venit de la Bivol – căruia i s-a spus Bivoleanu, supranume moştenit şi de urmaşi – îşi dubla proprietăţile, devenind astfel cel mai bogat ţăran din acea parte a comunei Suharău.
,,Numele bivolenilor ajunsese să fie cunoscut până departe. Îşi făcuse prieteni prin satele din împrejurimi, cununau şi botezau, îi ajutau pe cei nevoiaşi, mergeau la petreceri, se bucurau de respect şi trăiau în bună înţelegere cu toată lumea”, iar cei patru copii creşteau fără grija zilei de mâine, sub privirile iubitoare ale părinţilor.
Fericirea bunicului însă nu a durat mult. La numai câţiva ani după ce intrase în veacul al douăzecilea, tovarăşa lui de viaţă a plecat pe drumul fără întoarcere. Mai bine de trei ani, s-a îngrijit singur de treburile casei. Nu i-a fost uşor. Şi a hotărât să se recăsătorească.

Cel care avea să fie tatăl Domnului Profesor, Haralamb, a fost primul născut din cei şapte copii care au rezultat din a doua căsătorie a bunicului.

În toamna dinaintea primei conflagraţii, şi tatăl lor îi părăsise pentru totdeauna. Bunica rămânea cu unsprezece copii, cărora, de aici înainte, trebuia să le fie şi mamă şi tată.

Neajunsuri de tot felul l-au determinat pe Haralamb să se căsătorească de timpuriu, imediat ce s-a întors din armată. Consoarta lui – mama de mai târziu a D-lui Profesor -, era fiica Mariei şi a lui Gheorghe Sauciuc din Arborea, familie ale cărei rădăcini au rămas în satul Hapăi de pe Valea Siretului.

La începutul anului 1940, primise ordin de chemare în concentrare. Războiul bătea la uşă. Era mijlocul lui ianuarie când a plecat la Herţa, unde urma să se prezinte, dar trecuse, deja, două săptămâni şi încă nu se primise nicio veste de la el.
În ziua de 28 ianuarie a aceluiaşi an, ,,târziu, când începuseră să cânte cocoşii, vestind miezul nopţii, la lumina palidă a unei lămpi de cinci focuri”, asistată de moaşa Mateiasa, mama Elena dădea naştere viitorului etnolog şi istoric literar, Prof. Univ. Dr. Ion H. Ciubotaru.

Tatăl celui care nu apucase să-l cunoască, ajunsese în prima linie a frontului şi nu avea să-şi mai vadă familia decât după terminarea războiului, când fiul născut în anul mobilizării urma să împlinească cinci anişori. ,,Atunci s-au văzut pentru prima dată tată şi fiu. A fost un moment emoţionant.”

După jumătate de an de pace, viaţa părea a intra pe făgaşul normal. S-a făcut împroprietărirea, îndreptăţindu-i pe ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin, dar au venit şi cotele, foametea, apoi, cu efectele ei dezastruoase, şi colectivizarea…
Nimic din aceste procese dramatice n-a uitat distinsul professor, pentru că le-a trăit cu toată intensitatea… ca şi atmosfera mai deosebită, prilejuită de închierea anilor şcolari, când serbările elevilor reuneau mai toată suflarea satului. ,,Părinţi, bunici sau rudele îndepărtate ale copiilor veneau, însoţiţi de vecini, prieteni sau chiar de consăteni; îmbrăcau straie de sărbătoare, luau bucheţele de flori în mâini şi porneau spre şcoală, ca într-o procesiune.

Ceremonia de înmânare a premiilor era condusă de director, care, l-a sfârşitul serbării, aduna elevii premianţi în jurul său şi ţinea un adevărat discurs.

Alte amintiri sunt legate de descoperirea bucuriei cititului… Era în cea de a doua vacanţă de vară când s-a lăsat fascinat de cărţile lui Emil Gârleanu şi ale lui I. Al. Brătescu – Voineşti, pe care le primise ca premiu, ,,alături de trei caiete, două creioane, o radieră şi un condei cu peniţă argintie, înmânată de Doamna” al cărei chip blând şi înţelegător s-a întipărit adânc în inima sa, însoţindu-l pretutindeni, cea căreia îi datorează plăcerea de a povesti, pe care i-a stimulat-o de la cea mai fragedă vârstă.
Dintre numeroasele ipostaze ale copilăriei, memorialistul nu ezită să evoce până şi micile treburi gospodăreşti la care era pus de părinţi: grija de casă (de animale şi păsări), păscutul oilor ori chiar participarea la muncile câmpului, care nu implicau eforturi prea mari.

Tot atât de vii în amintire îi sunt jocurile pe care le-a învăţat în anii aceia fermecaţi ai copilăriei: Cioarele, Ciobanul cu oile, Palanca, Poarca, ş.a.

Dar anii treceau şi părinţii se gândeau la rostul pe care urma să şi-l facă fiul lor în viaţă. Observaseră, de timpuriu, înclinaţiile pe care le avea pentru lucrul pământului sau creşterea animalelor, însă le-ar fi plăcut să-l vadă, totuşi, cu o meserie. Şi astfel, băiatul s-a trezit dus într-un atelier de dulgherie. ,,Mamei însă nu-i surâdea deloc perspectiva de a-şi vedea odrasla zburând ca un hulub de pe un acoperiş pe altul”.

A încercat apoi la covălie. După numai două săptămâni însă, a trebuit să renunţe. ,,Mirosul greu al mangalului şi al copitelor pârlite de potcoavele fierbinţi, pe care îl aducea cu sine, făcea aerul casei irespirabil. Trebuia căutat altceva…”
Ultimul popas l-a făcut la croitoria lui Mitrache Cozmuleanu din Stânca. Dar foarte curând avea s-o abandoneze şi pe aceasta. Părinţii îi călăuzeau, de-acum, paşii spre cariera de învăţător. ,,Voiau să răzbune, poate, soarta potrivnică ce îi împiedicase, la vremea lor să ajungă măcar pe băncile şcolii primare”. Performanţa de a-şi fi văzut cei cinci copii cu diplome universitare a rămas una de referinţă prin părţile acelea.

La începutul toamnei lui 1951, hotărât să se dedice învăţăturii, îşi începe instrucţia gimnazială la Şcoala Normală ,,Al Vlahuţă” din Şendricenii Dorohoiului, unitate de învăţământ care se bucura de un frumos renume, pe care îl asigurau dascălii, reuniţi într-un corp profesoral de elită.

S-a ajuns însă ca nişte împrejurări potrivnice, lipsite de orice noimă, să strivească visul unor elevi de a deveni dascăli de ţară. Aceasta a fost şi soarta lui Ion. H. Ciubotaru. ,,Prosperitatea părinţilor, refuzul lor de a se înscrie în colectivă, simpatia pentru vreun partid interbelic ori privaţiunilor de libertate – fără vreo vină – erau tot atâtea motive pentru îndepărtarea din şcoală a copiilor acestora. Profesiile clădite cu trudă şi onestitate se prăbuşeau sub povara delaţiunilor, care ajungeau să sufoce dosarele personale. Şi ceea ce era mai trist, se frângeau vieţi abia înmugurite.

Eliminarea entuziastului gimnazist s-a petrecut în vara anului 1954, când acesta tocmai se pregătea să susţină examenul de capacitate, după care i s-ar fi deschis calea spre cariera de învăţător. 28 de elevi au părăsit atunci şcoala de la Şendriceni cu sufletele împietrite.
Examenul de capacitate l-a susţinut în aceaşi vară, nu la Şendriceni, ci la Şcoala Medie Tehnică Medicală din Botoşani, unde s-a şi înscris pentru continuarea studiilor. Din păcate, când a terminat anul al doilea, toate şcolile medii tehnice din ţară erau în lichidare.

Dezorientat, a decis să se întoarcă la casa părintească. Totuşi, peste trei luni, adică în septembrie 1956, dădea o altă admitere. De această dată, la Şcoala Medie de Arte Plastice din Iaşi. Dar bucuria de a fi reuşit la examen a fost de scurtă durată, pentru că părinţii traversau o perioadă mult prea grea, pentru a le mai cere să-i suporte cheltuielile de şcolarizare. Nebunia cotelor îi adusese în pragul disperării. A înţeles drama pe care o trăiau şi, iarăşi, a rămas alături de ei. Învăţase mai de mic secerişul şi acum avea să deprindă prăşitul, cositul, căratul recoltei şi, îndeosebi, semănatul. Făcea tot ce-i stătea în putinţă ca reintegrarea sa în comunitatea sătească să se producă firesc, fără a se băga de seamă că lipsise atâta timp de lângă ai săi.

Împlinea şaptesprezece ani, vârstă la care viaţa pare la fel de frumoasă, oricum şi de oriunde ai privi-o.
În primăvara anului următor, un aparent noroc dădu peste el. Un verişor după mamă, care, de puţină vreme, fusese numit într-un post de conducere la Sfatul Popular al raionului Răcari, venise acasă pentru câteva zile, să-şi vadă neamurile, şi trecuse şi pe la familia lui Haralamb Ciubotaru. Întrebat dacă ar putea găsi un loc de muncă şi pentru cel căruia soarta i se tot împotrivea, a răspuns afirmativ, fără a chibzui măcar o clipă. Astfel după un stagiu de pregătire pentru serviciul ce-l aştepta, a fost încadrat ca agent poştal la Oficiul raional Răcari (din judeţul Ilfov), post care nu-i era deloc pe plac. Şi după două săptămâni se despărţea de acele meleaguri.

Acasă, îl aştepta o altă ofertă de serviciu. Nu-şi încheiase studiile liceale, dar cele nouă clase pe care le avea îl plasau înaintea multor candidaţi pentru posturile scoase la concurs la Sfatul Popular al Comunei Arborea. Astfel, a obţinut postul de referent principal.

Activitatea sa la sediul primăriei se îmbina frecvent, cu cea desfăşurată pe teren. Şi drumeţind prin satele comunei şi asistând la tot soiul de scene, se trezea adesea apărând cauza celor năpăstuiţi. Era felul său de a fi. Ori de câte ori vedea pe cineva în încurcătură, îi sărea în ajutor, fără să se gândească la consecinţe. Până la urmă, paharul s-a umplut şi, până la sfârşitul verii lui 1957, conducerea sfatului popular i-a desfăcut constractul de muncă pentru ,,atitudini neprincipiale”.
Dar pierderea slujbei nu l-a afectat.

Tatăl îi cumpărase o grădină undeva în vecini, îi construise şi o căsuţă, aşa că temelia împământenirii îi fusese pusă. Numai că obţinând ,,Dezlegarea” din partea Ministerului Sănătăţii, însoţită de o apostilă a Ministerului Învăţământului, potrivit căreia se putea înscrie la orice liceu teoretic din ţară, a susţinut şapte examene de diferenţă, la Liceul ,,Grigore Ghica” din Dorohoi, şi în felul acesta, la începutul anului şcolar 1958 – 1959, se găsea printre elevii clasei a IX- a de la Liceul Teoretic Nr. 2 din acelaşi oraş.

Starea de incertitudine luase sfârşit.
Ani studiilor liceale i-au lăsat tânărului întors la învăţătură o amintire frumoasă. A trăit din plin fiecare clipă şi a ajuns umăr la umăr cu cei din faţă. Şi găsea timp pentru încă multe altele. Mergea în excursii, pregătea spectacole, participa la concursuri literare, la petrecerile şcolăreşti, cânta şi dansa.

În plus, îşi asumase responsabilităţile capului de familie, pentru că, chiar în aceşti ani, tatăl Domniei Sale îşi ispăşea pedeapsa pentru refuzul de a fi semnat adeziunea de intrare în colhoz. S-a reîntors acasă după aproape trei ani şi liniştea avea să se aştearnă iarăşi peste sufletul său zbuciumat.

Câteva luni mai târziu, cel care avea să ajungă o personalitate proeminentă a culturii române îşi începea studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi.
Capitolul următor al volumului omagial, intitulat LA CEAS ANIVERSAR, cuprinde un grupaj de articole dedicate marelui sărbătorit, sub semnăturile unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti.
P. S. Petru Gherghel, episcop de Iaşi al Episopiei Româno – Catolice, subscrie articolul ,,Fascinaţia adevărurilor esenţiale” un adevărat imn închinat Profesorului, pe care l-a cunoscut mai bine din vremea când desfăşura investigarea aşezărilor catolice din Moldova, în vederea elaborării acelei monumentale trilogii, ,,Catolicii din Moldova. Universul culturii populare”. După cum mărturiseşte, l-a impresionat atunci, mai cu seamă, ataşamentul său faţă de oamenii cu care urma să lucreze: ,,Avea capacitatea unică de a şi-i apropia, de a le asculta păsurile şi de a-i învălui cu căldura lui sufletească, lăsând impresia în cel mai scurt timp, că se cunoşteau de când lumea. Este, fără îndoială, un dar de la Dumnezeu, care merge la susţinerea profesionalismului şi către adevărata cunoaştere. Căci atâtea alte calităţi ale etnologului – clarviziune – perspicacitate, sagacitate ori subtilitate s-au putut manifesta, la modul optim, mai ales datorită acestei cunoaşteri a fiinţei ţăranului.

Oamenii îşi lăsau adesea lucrul, ca să stea de vorbă cu el. Chiar şi atunci când unele treburi nu suportau amânare, le întrerupeau. Îl ascultau cu luare-aminte şi îi răsapundeau la întrebări. Ignorau timpul ploios ori noroiul de afară şi se îmbrăcau în straie tradiţionale, pentru a fi fotografiaţi. Femeile îşi răscoleau lăzile de zestre, arătându-i cu firească mândrie, nepreţuitele ţesături, cusături şi broderii, lucrate de ele sau moştenite din bătrâni.

În preajma sa, taciturnii prindeau glas, timizii îşi învingeau reticenţa, iar cei talentaţi reînviau din amintiri cântece, jocuri şi obiceiuri, pe care le învăţaseră cândva. Biografii scufundate în anonimat căpătau culoare, datini păstrate într-o cută a sufletului erau dezvăluite cu multă bucurie. Sute şi sute de oameni, de toate vârstele şi de pe tot cuprinsul Diecezei, i-au stat mereu în preajmă, ajutându-l să descopere, în toată plenitudinea ei, fascinanta frumuseţe a culturii populare din satele catolicilor moldoveni…

Apoi s-a săvârşit miracolul – cele trei volume ale monografiei, în care descoperim adevăruri esenţiale: ,,suntem de acelaşi neam, vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi datini cu megieşii noştri ortodocşi”.

Însoţindu-l pretutindeni, la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Bacău, sau în străinătate, cu prilejul lansării fiecărui volum al lucrării amintite P. S. episcop i-a admirat, de fiecare dată, ,,dezinvoltura cu care îşi susţinea adevărurile descoperite în prezenţa unui auditoriu format din academicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici, români sau de alte naţionalităţi” şi, bucuros că a fost martor la festivitatea de premiere a acestei opere, s-a alăturat cu emoţie elogiosului discurs rostit de distinsul profesor Aurelio Rigoli, directorul Institutului Internaţional de Etnoistorie, în aula teatrului Sybaris din Castrovillari, Reggia Calabria, care, anunţând rezultatele deliberării juriului, îl numea pe Profesorul Ion H. Ciubotaru ,,Maestro di ricerche e di studi tra i grandi protagonisti della piu prestigiosa Antropologia culturale europea”.

Cu o tot atât de frumoasă urare îşi încheie P. S. episcop articolul: ,,Un profound gest de preţuire domnului profesor Ion H. Ciubotaru şi întregii sale familii. Un binemeritat gând de rugăciune recunoscătoare, însoţit de implorarea, de binecuvântarea de la Domnul istoriei şi al valorilor spirituale din viaţa oamenilor, pentru bucuria, sănătatea şi răsplata cuvenită celui SĂRBĂTORIT, la acest popas aniversar.
Cu vii mulţumiri şi adâncă recunoştiinţă – Petru Gherghel, Episcop de Iaşi”.

,,Un professor de elită: Ion H. Ciubotaru” este titlul celui de-al doilea articol, în care, Antonio Patraş, chiar de la început, recunoaşte că, fără să fi avut şansa de a-i fi fost student, eminentul Dascăl ,,a exercitat asupra sa fascinaţia unui model autentic, făcându-l să înţeleagă pe deplin, prin puterea exemplului propriu, importanţa disciplinei în viaţa morală, cât şi în domeniul intelectual, unde performanţa veritabilă se măsoară după ani lungi de asceză şi studiu temeinic. Om al datoriei, înainte de toate, cu un respect sacrosanct pentru ordinile şi pentru ierarhiile de valori tradiţionale, (ca orice spirit de elită, de altfel), amabil, dar fără efuziuni, de o politeţe strictă în raporturile cu semenii, cercetătorul – ajuns profesor universitar, nu a urmărit să câştige simpatia tineretului din amfiteatre şi să-şi seducă auditoriul prin vorbe meşteşugite, asemenea altor colegi, cu veleităţi oratorice şi puţină ştiinţă de carte, desprinşi mai mult să persuadeze decât să instruiască. Ambiţiile Domniei Sale vizau altceva decât gloria personală şi anume resurecţia vechii şcoli româneşti, distruse de comunişti”.

Şi nu putea să-i scape semnatarului acestui articol decenii dedicate studiului şi hotărârea distinsului etnolog de a împărtăşi şi celorlalţi roadele cercetării, cu gândul mărturisit de a strânge în juru-i un mănunchi de specialişti şi de a continua, ca reprezentant notoriu al şcolii ieşene de etnologie, tradiţia inaugurată în mediul academic autohton de Petru Caraman, maestru pentru a cărui memorie nimeni nu a făcut atât cât recunoscătorul discipol.
Este menţionat apoi, rolul Domnului Profesor în calitate de şef al Departamentului de etnologie din cadrul Institutului de Filologie Română ,,A. Philippide” al Academiei Române din Iaşi, solicitat să ţină ore în Universitate, la diverse facultăţi şi meritul Domniei Sale de a-i familiariza pe studenţi cu semnificaţiile străvechi ale componentelor de bază ale civilizaţiei tradiţionale româneşti, pregătindu-i astfel, pentru a deveni specialişti în instituţiile de profil (Muzeul Satului, Muzeul Etnografic al Moldovei, muzeele judeţene, etc.)

Mizând exclusiv pe calitate, septuagenarul Profesor ,,a rămas în memoria multor generaţii de studenţi ca o figură luminoasă, model de seriozitate şi competenţă, pedagog şi erudit om de ştiinţă, despre a cărui muncă de cercetare dau seamă, pe lângă atâtea cărţi, şi cursurile Domniei Sale… Simpla enumerare a materiilor predate, vorbeşte, credem, de la sine: Etnologie românească, Etnologie generală, Literatură fantastică (confluienţe, disocieri), Teme şi motive folclorice de circulaţie europeană, Perspective etnologice asupra unor simboluri din creaţia eminesciană, Probleme de filozofie a culturii populare, Capodopere ale literaturii populare şi multe multe altele”.

În finalul elogiosului articol, autorul aminteşte că, ,,printre numeroasele recompense academice cu care i-a fost încununată activitatea de cercetare, reputatul etnolog a cules şi un invidiat premiu internaţional, Premio Internazionale de Studi Demoetnoantropo logici Giuseppe Pietre – Salvatore S. Marino din Palermo, cea mai înaltă distincţie ce se acordă studiilor din domeniul menţionat la nivel european.

Salutăm şi noi binevenita răsplată. Dar dincolo de premiile care i-au încununat activitatea de cercetare, la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, Ion H. Ciubotaru poate spune că şi-a văzut, în sfârşit, visul cu ochii: ,,la Universitatea din Iaşi, şcoala românească de etnologie trăieşte azi unul dintre momentele de graţie ale istoriei sale. Iar numele Profesorului a dobândit deja rezonanţa mitică a unei personalităţi cu adevărat excepţionale, în preajma căreia avem încă norocul să vieţuim”.

Într-un alt articol din acelaşi grupaj, ,,Ion H. Ciubotaru la un moment aniversar” , Iordan Datcu (Bucureşti) remarcă o altă particularitate a operei distinsului etnolog, ,,tratarea de regulă, monografică, în principalele sale lucrări”, fie că este vorba de o singură localitate (Vânătorii, în colaborare cu Silvia Ionescu, Iaşi 1971), fie de un gen, fie de o zonă etnografică. O tratare monografică personală propune şi în volumul ,,Folclorul obiceiurilor famialiale din Moldova (Marea trecere)”, cu un capitol de etnomuzicologie de Florin Bucescu şi Viorel Bârleanu (Iaşi, Caietele Arhivei de Folclor VII, 1986), o cercetare a cântecului funebru, şi a contextului său etnografic, rod al unor îndelungate anchete pe teren şi al unor numeroase înregistrări sonore.

O cercetare complexă, inedită, relevă şi ,,Valea Şomuzului Mare. Monografie folclorică. Cu un capitol de etnomuzicologie de Florin Bucescu şi Viorel Bârleanu (Iaşi, Caietele Arhivei de folclor, X, 1991), o monografie nu doar a spiritualităţii zonei situate în centrul Podişului Sucevei, ci şi a coordonatelor ei etnografice (aspecte geografice, precizări istorice, aşezările, portul, îndeletnicirile).

Investigarea etnografică şi folcloristică, de-a lungul a mai bine de două decenii, a celor 50 de localităţi, i-a impus lărgirea ariei de cercetare, mulţi locuitori din zonă fiind urmaşii unor băjenari din Transilvania, nu numai din localităţile apropiate, ci şi din Bihor, Sălaj, Sibiu. Constatarea unor identităţi între folclorul şomuzean şi cel transilvănean i-a impus lui Ion H. Ciubotaru şi cercetarea satelor de peste munţi, de unde au venit, cu secole în urmă, băjenarii.
De altfel cercetarea fenomenelor într-un context mai larg este un precept metodologic al autorului: cercetările de acest gen îşi propun, înainte de toate, cunoaşterea amănunţită a faptelor, încadrarea lor într-un context etnofolcloric mai larg, stabilirea tuturor relaţiilor posibile şi abia în ultimă instanţă, dacă este cazul, sublinierea unor elemente particulare”.
O astfel de tratare o aflăm în antologia din volumul al doilea, care cuprinde colinda, pluguşoare, semănatul şi sorcova, cântece de leagăn, oraţii de nuntă, cântecele miresei, strigături de nuntă, bocete, cântece de priveghi şi versuri funebre, descântece, balade, cântece propriu – zise, strigături de joc, proverbe şi zicători, ghicitori şi basme.

,,Volumul antologic – remarcă Nicolae Bot – cuprinde texte de o rară frumuseţe şi valoare documentară; selectarea documentară dovedeşte gust pentru frumosul folcloric şi o bună orientare în literatura orală.

În totalitatea ei, monografia este o contribuţie de o reală valoare la cunoaşterea culturii populare româneşti.”
Un alt merit deosebit al Domnului Profesor, subliniat în articol, îl reprezintă proiectul de fundare a Arhivei de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, în cadrul căreia universul culturii populare este investigat în toată complexitatea sa. După aproape 40 de ani de activitate, la Iaşi s-a constituit un bogat fond arhivistic: peste 300.000 de documente etno – folclorice. Şi din nou, sunt menţionate, în prim planul creaţiei Domniei Sale, capodopera ,,Catolicii din Moldova”… ,,contribuţia cea mai importantă de până acum la cunoaşterea universului culturii populare româneşti”, şi masiva monografie ,,Petru Caraman. Destinul Cărturarului” (Iaşi, Editura Universităţii ,,Al. Ioan Cuza”, 2008), nume cu rezonanţă şi în urarea care înnobilează finalul acestui text: ,,Îi urăm colegului Ion H. Ciubotaru mulţi ani cu sănătate, succes în tipărirea operei lui Petru Caraman, dar şi în scoaterea la lumină a altor lucrări personale”.

Mai departe, sub titlul ,,Vocaţia întemeierii”, Adina Hulubaş (Iaşi) relevă firea fermă, reflexivă şi conştientă de propria menire a Profesorului sărbătorit, cel care a biruit multe obstacole pentru a întemeia o operă fără precedent – Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, Caietele Arhivei de Folclor sau activităţile patronate de Centrul Judeţean al Creaţiei Populare din Iaşi, ,,aşezând la prezentul etern creaţia populară”. Ce călăuze a avut? ,,Calitatea fundamentală pentru actul de întemeiere a fost intrasigenta moştenită, pe de o parte, de la Haralamb Ciubotaru, a cărui figură paternă dominantă apare mereu încoronată de demnitate absolută în rememorările Profesorului, pe de altă parte, Petru Caraman, mentorul a cărui apropiere l-a format în mod definitoriu, i-a cultivat rigurozitatea ştiinţifică şi umană vreme de 18 ani. Lecţiile de viaţă primite de la reputatul etnolog au găsit teren prielnic în personalitatea discipolului, iar roadele acestui ,,altoi” vor continua să schimbe domeniul etnologiei româneşti multă vreme de acum încolo. Modul în care a învăţat Ion H. Ciubotaru de la Petru Caram să cerceteze şi să apere cultura tradiţională românească defineşte discursul său în orice împrejurare: direct, fără eufemisme menajatoare, mereu în slujba adevărului ştiinţific. Lecţia precauţiei, cel mai adesea din motive sociale, nu i-a fost predată profesorului Ciubotaru, căci aceasta este sinonimă compromisului şi nici unul din cei trei nu a admis vreodată concesia ca alternativă.” Aşa au fost posibile realizările care stau acum la îndemâna noastră: ,,Arhiva de folclor a Moldovei şi Bucovinei”, în ale cărei anchete au fost şi germenele monumentalei lucrări, premiată în ţară şi străinătate ,,Catolicii din Moldova. Universul culturii populare”, Caietele Arhivei de Folclor şi numeroasele iniţiative pe care le-a patronat, în calitate de îndrumător de specialitate la Muzeul Etnografic al Moldovei, director la CentruL Judeţean Iaşi al Creaţiei Populare şi coordonator al Tezaurului etno-folcloric al Moldovei”, toate având în comun voinţa de a sistematiza, ordona, clasifica, interpreta şi valorifica actele de cultură tradiţională, atât de pulverizate în manifestări şi proiecte izolate.

,,Bucuria lucrului bine făcut l-a însoţit în fiecare moment pe Domnul Profesor, iar vocaţia întemeierii s-a sprijinit pe nevoia de a face să dăinuie valoarea prin transmiterea culturii autentice. Este ceea ce la Universitate, Domnia Sa întemeiază în continuare, însă nu prin instituţii, ci prin oameni”.
Cu aceste cuvinte îşi încheie autoarea articolul.

,,Discipol al profesorului Petru Caraman”, se intitulează articolul în care un alt specialist îşi omagiază mentorul, de această dată, Ioana Repciuc, de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Evocând începuturile relaţiei magistru – discipol, autoarea precizează că ,,Profesorul Petru Caraman şi Ion H. Ciubotaru s-au întâlnit într-un moment de răscuce: primul avea de suportat nedreptatea înlăturării abusive de la catedră, iar cel de-al doilea căuta un spijin în materializarea pasiunii sale pentru studierea culturii tradiţionale. Dacă discipolul a reuşit să asimileze pe deplin darurile oferite, cu atâta generozitate, de maestru, dintr-un preaplin al profesorului genial, învăţatul şi-a găsit în acesta speranţa unei posterităţi mai luminoase decât marasmul contemporaneităţii adverse; a fost mulţumit de mintea sa strălucită şi de inegalabilul devotement pe care i l-a arătat.

Ce optsprezece ani petrecuţi de Ion H. Ciubotaru în preajma cărturarului au fost urmaţi de peste trei decenii de aplecare cu minuţiozitate şi spirit vizionar asupra operei acestuia, pe care a primit-o în grijă, în calitate de unic legatar al testamentului său ştiinţific, perioadă de arhivare a bogăţiei de materiale folclorice şi de studii nepublicate şi mai ales scoaterea acestora la lumina tiparului.

Cinci volume au şi fost editate de discipol, în perioada 1982 – 2005, cărora li se adaugă mai multe studii publicate în ,,Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei” (2002 – 2009) într-un context ştiinţific potrivit pentru punerea în evidenţă a contribuţiilor savantului. Activitatea editorială a început cu selectarea unor valoroase texte folclorice din colecţia Profesorului Caraman, încluse într-un volum din seria ,,Caietele Arhivei de Folclor”.

Iar încununarea cunoaşterii discipolului în privinţa mentorului său o reprezintă monografia ,,Petru Caraman. Destinul cărturarului” apărută în anul 2008. Este o operă monografică, de mare întindere şi minuţioasă documentare, care a devenit la nivel simbolic, momentul culminant al întâlnirii dintre maestru şi discipol, care dovedeşte aşa cum just remarcă Ion Taloş, că ,,avea un singur elev ca Ion Ciubotaru, prin care Caraman trăieşte şi activează în continuare”… Lectura textului monografic lasă sentimental de profundă comuniune, până la presimţirea interferenţelor dintre gânduri şi fapte, crezuri ştiinţifice şi morale, vremuri şi cărţi, care-i leagă pe cei doi.

,,Discipol autentic al unui mentor care reprezenta în sine o întreagă şcoală, el îşi asigură măreţia morală prin gestul de recunoaştere şi preţuire sinceră a rădăcinilor sale. Tocmai de aceea, destinul său profesional se înalţă în centrul vital şi nu în umbra impunătorului stejar.” Acesta este şi omagiul suprem pe care îl aduce la acest ceas aniversar, semnatarul articolului.
Volumul continuă cu un capitol intitulat STUDII ŞI MATERIALE, subsumând 28 de texte pe teme etno folclorice, semnate de specialişti în domeniu din diferite centre de cercetare din ţară şi din Republica Moldova, în ale căror pagini se întâlnesc şi ample referiri elogioase la anumite cărţi ale D-lui Profesor.

Alte două grupaje sunt intitulate CORESPONDENŢĂ, DOCUMENTE şi respectiv ANIVERSĂRI, COMEMORĂRI, fiecare incluzând câte două texte.

Iar ultimul capitol RECENZII, COMENTARII cuprinde nouă texte, toate focalizând opera ilustrului om de ştiinţă, entolog şi profesor. Sunt în aceste pagini tot atâtea argumente ce-l situează pe autorul acelor lucrări monumentale, Caietele Arhivei de Folclor, (Catolicii din Moldova… şi Petru Caraman…) printre cele mai strălucite nume care s-au aplecat asupra tradiţiilor populare din satele româneşti. Şi, în mod fericit, aceste aprecieri se conjugă cu sărbătorirea a 70 de ani de viaţă ai profesorului universitar doctor Ion H. Ciubotaru.

Este un plăcut prilej, cu care, omagiilor semnatarilor prezentului volum, să alăturăm şi urarea noastră: La Mulţi Ani!, sănătate şi noi fapte care să îmbogăţească patrimoniul culturii româneşti, spre strălucirea şi mai puternică a personalităţii ilustrului om de ştiinţă.