Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Arena cărților. ”Dincolo de luntrea visului” de Irina Lucia Mihalca, Ed. Mușantinia

Primit pentru publicare: 18 oct. 2016
La Arena cărții:  Adina DUMITRESCU, ”Dincolo de luntrea visului – Irina Lucia Mihalca”
Publicat: 18 oct. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

.
 „Cuvantul inainte” pe marginea cartii „Dincolo de luntrea visului – Irina Lucia Mihalca”, de curand aparuta la Editura Musatinia


 

unnamed                                            Irina Lucia Mihalca –poezii


            Vorbesc porţile cerului de-o copilă ce-n zbor, le atinge cu aripile de parcă ar vrea şi n-ar  avea pe unde să intre, să se lumineze sau să bea din nectarul iubirii divine, prelinsă pe ivăre.
Vorbesc gemetele pământului că alunecările faliilor în căutările locurilor sigure de aşezare sunt însoţite de paşi de femeie, de gemete surde din suflet pribeag, în căutare de suflet pribeag.
Vorbesc malurile răscolite de brize, de braţe deschise spre ele, de nisipuri cernute-n clepsidre, de fluxuri sărutate de ea, călătoarea.
Vorbesc valuri de creste-nspumate, răsturnate, de  pânze-n plutiri peste hărţi amintiri, balansate sub greutatea iubirii. A ducerii acesteia departe, pe tărâmul trăiniciei, de tornade. Miezul perechii urcate e răsucit, plimbat şi dansat, lăsat cuibului  pregătit pentru el, printre astre.
Vorbesc mătăsurile iatacurilor de veştminte picate, de lujer dezgolit, arătat, de splendoarea adevărului relevat, de revelaţia cercului cu două arce îmbinate, de bunătate şi de fiori, flori desfăcute din pori de femeie, de bărbat, geamăt-oftat, dorinţă izbucnită de sub cenuşa mocnită şi de contopire, alipire într-o singură floare-fiinţă, cu aceeaşi credinţă.
Vorbesc dunele de paşi suprapuşi pe nisip…
Fără să vrei, citind versurile poetei Irina Lucia Mihalca prinse-n cununa de faţă, devii poet. Fără să vrei, făcând înconjurul lumii şi urcând înspre ceruri, coborând în abisurile pline de taine ascunse, devii călătorul filozof, căci sunt la un loc şi lucruri văzute, şi bănuite, şi mesaje trimise şi deducţii.
Fără să vrei câştigi din inocenţa pierdută, devenind inocent şi pur.
Fără să vrei înfloreşti ca femeie, feminitatea romantică a autoarei îmbie la băutul izvorului cu apă vie, la al tinereţii cu cercei la urechi. Citind visezi, zâmbeşti, înfloreşti, citind te încălzeşti ca om, te transfigurezi în femeia sensibilă şi senzuală, care n-are nevoie să lepede haine, dorinţa spre celălalt izbucnind ca focurile pădurii-n noapte, acolo unde au fost ascunse comori.
Legi suflete, imagini, reverii, energii, le atragi fără să vrei înspre  tine, înţelepciunea lumii devenindu-ţi o joacă, un dans de naiade pe muzicile chemărilor de sirene.
Copilăreşti. Ţi se readuc în memorie amintiri şi şoapte ale părintelui plecat, pânzele pictorului  urcat prea devreme la ceruri, tărâmuri neştiute gemând sub chemări. Copilăreşti odată cu fetele poetei şi creşti împreună cu ele. Stai şi tu smerită sub privirile blânde ale soţului, tată, prieten, liniştindu-te ca-n ţinutul din nord-vestul ţării, ţinutul vorbei molcome şi calde. Şi înverzeşti luând din seva florilor, a frunzelor de început de primăvară sau din amprentele celor uscate.
Şi fără vrei devii şi tu o curajoasă, căci scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase, nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală şi aş putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă  o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar şi de stridenţele, vulgarităţile moderniste şi postmoderniste. Dispariţia ad literam a sexului explicit, a exchibiţionismului afişat, prin atingerile ei feminine, capătă accente de senzualitate, de simţire asemănătoare celei divine. O alchimie plimbă, transformă şi contopeşte, ca apoi să dispară, apărând în alte planuri şi timpuri, dar rămânându-ţi certitudinea că a fost totdeauna acolo; a vegheat şi a aşteptat, întrupându-se, având nu numai coerenţă spirituală, dar şi transcendentă. Iubirea, speranţa şi perpetuarea ei sunt ţesute din substanţă divină ce devine izvor la îndemâna cititorului. Desele dialoguri cu eul sau cu celălalt eu, iubitul, aproapele, viul, toate vin ca o certitudine  a simţirii nu numai împărtăşite, dar şi ca o cale liberă de intrare pe poarta aceluiaşi sine. Păşim…
„Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp.
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,
întunericul deveni luminat
disperarea – speranţă
durerea – bucurie
depărtarea – simbioză,
singurătatea – întreg.”
Celălalt timp, o nouă viaţă

                        „Au intrat în vis scriind singura lor carte
ce devenea realitate
pe măsura literelor căpătau contur,
forme, lumini şi umbre
Un pictura poesis…”
                                                Castelul de nisip al unui vis

                        „Nimic nu mai pare ce-a fost,
nimic nu mai e în ordine.
Ne întrebăm
unde oare ne-a fost să ajungem,
Pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu
mai îndurăm un timp.

                        Evacuaţi în locuri rarefiate
plutim fără ancore
ne menţinem echilibrul în aşteptarea
unei lumi ce nu se mai potriveşte
cu piesele noului puzzle…”
Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii

                        Şi spre speranţa noastră, a revenirii şi devenirii noastre, suntem când plini de viaţă rugându-ne, jucându-ne, căutându-ne, când devenim dezorientaţi. Într-o empatie generală, poeta notează:
„soarele obosise, slăbise, se vlăguise,
lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negru – cărbune
o imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!”
                                                                                                O imensă sferă într-o prăpastie

            Fiind eu o cititoare asiduă  a Reţelei Literare, numele poetei mi-a devenit destinatarul comentariilor şi darul meu către ea, cea „rostitoare”, născătoarea de versuri, realizând, feedbackul perfect. Pentru desluşire şi înţelegere a talentului poetei, a sferei lărgită la care-a bătut suflul poeziei acesteia, a sensibilităţii ei ieşite din comun, îmi permit să alătur scrierii acesteia şi scrierea câtorva comentarii. Cele două îmbinate, împreună cu delectarea cititorului în faţa versurilor, vor însemna reperele operei poetei. N-am întârziat să o numesc, alături de regretata Magda Isanos, POETA IUBIRII, căci mesajul desprins din opera ei este iubirea: de oameni, de cer şi pământ, de vechile lumi bântuite de muze, de gânduri şi energii legătoare, de legături indestructibile între oameni, corespondenţe ce depăşesc sfera obişnuitului, încadrându-se în infinitul sentimentelor umane nemodificate, pure.

„Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului”  –  translaţia de la rău la bine, de la durere la fericire, de la „cuvintele golite de sensul lor la pictogramele interiorului nostru, de la cădere la o nouă cunoaştere” , de la plecare la întoarcere, nu este vectorială şi spiralată, pragul trecându-se fără să ne dăm seama, parcurgând lumi. Bine scris! Filosofic şi în acelaşi timp acceibil. Sunetul cugetului, ca al ploii, întrerupt de grozăvia fulgerului, apoi, iar ploaia!

„Nu aruncaţi cu pietre”  –  recunosc pe cel ce se târăşte prin întunericul tunelului în căutarea luminii, mânat de dorinţa cunoaşterii şi amintindu-şi parfumul atingerii. Vrea să se descâlcească, să aleagă iţa realului de cea a gândului, a amintirii, a iubirii de semen, a adevărului acestei lumi. „Nu daţi cu pietre”, acesta e cel mai vulnerabil din toţi şi căderea lui înseamnă doar gust, viteză, sânge lăsat în urma turnirului şi răceala metalului. Mai rămâne ceva în spatele lor? Doar speranţa primului, căutătorului, fugarului înspre Helios.

„Celălalt trup ~ o nouă viaţă”   –  nu remarcabilă, formidabilă, scrisă în registrul grav. Îţi mulţumesc pentru delectare  şi reflecţie. Pune-i semn de carte, este printre cele mai bune poezii ale tale. Toate sclipesc, dar asta sparge o graniţă!

„Cercelul pierdut”  –  speranţa regăsirii într-o altă viaţă ne ţine în asta, indiferent de e vorba de persoana dragă, unica, de o întreagă umanitate, aceea din trecut, de o identitate naţională generoasă, de bine şi cald. Toate legile fizicii demonstrează asta, e legea firii. Iubirea şi binele nu au cum să fie egale cu ura şi răul, din antiteza lor provine imboldul iniţial, provine naşterea. Boomul iniţial a pornit din diferenţe, simpla coacervată peste care s-a aşternut suflarea divină e mărturia.

„La Început – Cuvântul”   –  pot oare descrie în actualele, decapitatele, depreciatele cuvinte? O poezie  caldă şi pură, dar în acelaşi timp, o pătrundere în realitate, în adevăr: greu trebuie să-i fie / porumbelului alb/ să conducă şirul cocorilor/ întorcându-se dalb/…..

 „În veşnicia fără cuvinte”  –  neputinţa despărţirii în pofida timpului, „spinilor”, palierelor reale sau ireale suite sau coborâte de unul din doi sau de amândoi, uşilor închise şi deschiderile lor pe alte tărâmuri, se datorează doar fluidului magic ce i-a legat pe vecie. Rămân unul în altul scrijeliţi pe piele, scrijeliţi în inimile şi gândurile lor. Oricâte cuvinte ar mai fi avut să-şi spună, înţelesurile lor nu se pierd cu timpul, ci capătă noi însuşiri: completarea, permanenţa, indestructibila legare. Veşnicia!

 „În visul copilului”  –  da, copilul este primul care recepţionează corect mesajele universului prin toate visele şi stările lui de veghe. El este şi primul nostru judecător. Treptat, în mulţime şi crescând mai pierde din această capacitate, semănând cu adulţii. Li se ia din bine şi li se adaugă răul. Inconştient. Frumuseţea  poeziei şi a poeţilor, frumuseţea ta, constă şi în păstrarea acestor capacităţi.

 „Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare”  –  trebuie să fiu sinceră acum; la prima ta „citire” pari doar o romantică incurabilă, de neegalat. Te-am comparat cu Magda Isanos, cu poeta verde, cu cea calofilă, nu, nu! Atingi cititorul cu o inflaţie de cuvinte pe baza câtorva sentimente, dar, nu! Fiecare senzaţie romantică de cuvânt asociat cu loc, mai nou şi muzică, reprezintă o faţetă distinctă a unei sfere uriaşă, cu suprafaţa fagure de miere. Laşi cititorul într-o linişte dumnezeiască. Ai personalitatea ta în poezie, poate fi socotită cumulativă, dar e unică. Eşti vindecătoare şi reformatoare.

Cititorule, niciodată nu suntem singuri! Încurcaţi printre „zăpada dorului, furtuna inimilor, veşnicia frământată, carnea cuvintelor” ni se induce sentimentul siguranţei – niciodată nu suntem singuri, totul are un răspuns, transcendenţa e lină şi calmă, e caldă!

 

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. STelu Pop spune:

    Felicitari pentru realizare, ILM…Stelu Pop.

  2. Irina Lucia Mihalca spune:

    Multumesc, Stelu. Ganduri de bine!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5