Arhitectura unui trup în ruină
– versuri de Sara Pleșa-Popescu

***

• Am crezut că sunt mai bine.
• Dar ce este binele dacă nu o clipire scurtă între două prăbușiri? O iluzie tremurândă, ca un păianjen care își reface plasa înainte ca vântul să o destrame din nou.
• Am locuit acest corp ca pe o casă bântuită. I-am trecut pragul în fiecare dimineață cu speranța că pereții nu vor mai crăpa, că nu voi mai simți pământul lunecând sub mine. Dar boala este un arhitect perfid. Ridică ziduri din durere și le lasă să cadă exact în momentul în care începi să crezi că poți merge fără teamă.
• Analizele îmi arată o hartă pe care nici măcar medicina nu știe să o citească. Valorile dansează într-o simfonie macabră, de parcă sângele meu ar fi un palimpsest peste care destinul a rescris mereu aceeași poveste: una a destrămării lente. Organismul meu este un labirint al hazardului, o ruletă pe care viața o învârte fără să-mi spună niciodată ce urmează.
• Ochii îmi plâng fără încetare, ca niște izvoare oarbe care nu și-au găsit niciodată oceanul. Durerea își sapă rădăcinile adânc în măduvă, în fiecare vertebră, în fiecare încheietură. Oasele îmi sunt fragile, o relicvă a unei structuri care cândva m-a ținut dreaptă, dar care acum se destramă sub propria greutate. Tramadolul? Lyrica? Sunt doar umbra unor promisiuni, incantații într-o limbă pe care durerea nu o mai recunoaște.
• Spasmele îmi convulsionează trupul ca și cum un zeu sadic ar trage de fire invizibile, distrându-se cu marioneta lui stricată. Îmi scapă obiecte din mână, vărs, tremur, mă lovesc de margini și colțuri ca un străin în propria piele. Noaptea nu mai este un refugiu, ci un teritoriu al fricii, unde corpul meu dansează fără voia mea, o bucată de carne posedată de electricitatea nevăzută a bolii.
• Și totuși, inima este sus.
• Mi-am ridicat-o ca pe un steag într-o cetate în ruine. Dar steagul flutură singur, într-o bătălie care nu are spectatori.
• Am crezut că sunt mai bine.
• Pentru o clipă, am simțit cum e să mă ridic din cenușă. Am fost aproape să uit că sunt făcută din resturi și cicatrici. Mă trezeam zâmbind. Vorbeam ore în șir. Îmi simțeam corpul ca pe ceva ce îmi aparține, nu ca pe un loc părăsit. Am crezut că voi putea să-mi reconstruiesc forța, că voi reface din mine însămi o sculptură care să reziste vântului.
• Dar vântul a venit iar, iar eu nu am fost piatră, ci nisip.
• Acum, fiecare cuvânt îmi este povară. Fiecare interacțiune e o piatră de moară. Mă retrag, mă închid, mă împachetez în liniște, iar liniștea mă sufocă. În singurătate mă simt în siguranță, dar și captivă. Este paradoxul bolii: izolarea este atât refugiu, cât și închisoare.
• Nu știu de ce s-a întâmplat asta acum. A fost frigul? A fost oboseala? A fost stresul? Sau poate că nimic nu trebuie să aibă un motiv. Poate că, uneori, universul doar decide să ne scuture din carne, să vadă cât de mult putem suporta.
• Am crezut că sunt mai bine. Dar boala nu uită. Ea nu iartă. Nu are nevoie de motive și nici de permisiunea mea ca să mă doboare.
• Și totuși, inima este sus. Poate că asta e tot ce contează. Poate că nu trebuie să câștig bătălia, ci doar să refuz să fiu îngropată.
• Privesc amintirile și nu pot să nu mă întreb: voi mai fi vreodată așa?
• (25 februarie 2025)

***

• Sara Pleșa-Popescu

  Este o tânără artistă și scriitoare pentru care arta și literatura au fost întotdeauna sens și scop al existenței. A absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice Sigismund Toduță, secția Arte Plastice, din Deva, orașul natal, continuându-și studiile la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Ulterior, a obținut un master în Literatură Comparată la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

• Cu gândul la prezent și viitor, Sara nota de curând: “Îmi doresc putere să trec peste tot ce a fost, este și va urma. 2024, alături de 2023, au fost cei mai grei ani din întreaga mea viață. Anii care m-au format, în care am învățat să sufăr și să transform fiecare experiență în scriitură și viitoare proiecte. Anii în care am învățat să lupt. Anii care mi-au luat puterea fizică, dar care mi-au oferit puterea interioară.
• O putere despre care nu aveam nici cel mai mic habar că se ascunde în mine, în ceva atât de slăbit și delicat în aparență. Zâmbetele de bucurie au murit în mine, lăsând locul unui nou tip de zâmbet pe care doar eu îl pot percepe, dar care, deși amar, este cel mai înălțător: zâmbetul puterii interioare. Cu ajutorul lui, sper să le iau înapoi înzecit pe toate cele pierdute.”
• Dacă vreți să-i fiți alături, orice ajutor este vital pentru ea în această perioadă dificilă. Aflați mai multe de pe pagina “Boala cu o mie de fețe”, unde notează gânduri, ca cele puse mai sus în versuri.
• Note de Cosmina Marcela OLTEAN
• Fotografie de Sara Pleșa-Popescu.