A crezut că-i va fi mai bine, dar viața e un paing din dor,
Un fir ce tremură-n vântul nestatornic al sorții-n zbor.
O casă bântuită i-a fost trupul pe care-l viețuiește,
În fiecare zori, sperând că peretele nu se prăbușește.

Analizele îi sunt hărți străine, un dans macabru de chemări,
Sângele-i scrie povestea destrămării din vechi rezolvări.
Ochii-i plâng din izvoare ce nu-și găsesc râul, o pace pierdută,
Durerea îi sapă rădăcinile în măduvă, viață-i neplăcută.

Spasmele îi rup fire din zeii cruzi, jucând un diftong succedat,
Noaptea nu-i este refugiu, ci teatrul fricii în dansu-i posedat.
Totuși, inima ei rămâne sus, ca un steag al ființei sale,
Ea suferă, singură, într-o bătălie cu izbânzile goale.

Și i-a fost mai bine, din cenușă ridicându-se aproape-n zbor,
Dar vântul adie iar, cu nisip fiind, v-a pierde războiul lor?
Cu fiecare cuvânt povara o apasă, interacțiunea o închide,
Liniștea-i refugiu și închisoare – viață, cum să va decide?

Vrednicia va uita motivele și va modela destinul cu grijă!
Inima-n dorință rămâne, bătălia fi-va câștigată, sublimă!
Privindu-i amintirile, izvor de lumină va fi-n aceeași ființă!
Va fi o sculptură rezistentă vântului, cu profundă credință!

Sara Pleșa-Popescu este o tânără artistă și scriitoare pentru care arta și literatura au fost întotdeauna sens și scop al existenței. A absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice Sigismund Toduță, secția Arte Plastice, din Deva, orașul natal, continuându-și studiile la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Ulterior, a obținut un master în Literatură Comparată la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Cu gândul la prezent și viitor, Sara nota de curând: “Îmi doresc putere să trec peste tot ce a fost, este și va urma. 2024, alături de 2023, au fost cei mai grei ani din întreaga mea viață. Anii care m-au format, în care am învățat să sufăr și să transform fiecare experiență în scriitură și viitoare proiecte. Anii în care am învățat să lupt. Anii care mi-au luat puterea fizică, dar care mi-au oferit puterea interioară.
O putere despre care nu aveam nici cel mai mic habar că se ascunde în mine, în ceva atât de slăbit și delicat în aparență. Zâmbetele de bucurie au murit în mine, lăsând locul unui nou tip de zâmbet pe care doar eu îl pot percepe, dar care, deși amar, este cel mai înălțător: zâmbetul puterii interioare. Cu ajutorul lui, sper să le iau înapoi înzecit pe toate cele pierdute.”

• Dacă vreți să-i fiți alături, orice ajutor este vital pentru ea în această perioadă dificilă. Aflați mai multe de pe pagina “Boala cu o mie de fețe”, unde notează gânduri, ca cele puse mai sus în versuri.
  Cosmina Marcela OLTEAN
  Fotografie de Sara Pleșa-Popescu.