• Republicare

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Cenaclul DinOgor
Din arhiva manuscriselor regretatului istoric Ionel Bejenaru (1)
BOTOȘANII ȘI MAREA UNIRE A ROMÂNILOR DIN 1918
Text depus la redacție de către autor la data de 27.09.2003, pentru publicare în rev. Luceafărul
Publicat: 15 Apr. 2018
Actualizare: 17 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE
©Editura Agata; © Revista Luceafărul (www.luceafărul.net)

„ARDEALUL NE CHEAMĂ, CU INIMA PLINĂ DE DOR …”

– BOTOŞANII ŞI MAREA UNIRE –

Motto:
„Nu mă duc să mor iubito,
Lasă gându-ntristător,
Nu mă duc să mor… Vitejii
Când şi-n veci de veci nu mor”. (George Gregorian)

Bogate, de referinţe, sunt tradiţiile istoriei Botoşanilor, marile momente ale istoriei moderne a ţării, Revoluţia din 1848, Unirea Principatelor, Războiul de Întregire, Marea Unire din 1918 grefându-se ca o pecete pe o istorie mai veche, multimilenară, nicicând întreruptă în faţa vicisitudinilor de tot felul, de la primele civilizaţii cunoscute la paşii marilor voievozi ai ţării, mereu în trecere pe aici, spre a feri ţara de duşmani.

Precedând Marea Unire ca un imperativ, Războiul de Întregire a ţării (1916 – 1918) a înscris Botoşanii în vâltoarea evenimentelor, la cote superioare, însemnând o prezenţă totală, un efort uman şi material, un spirit de jertfă remarcabile. Succint, aveam de-a face cu o prezenţă militară masivă, însemnând Regimentele 37 Infanterie „Alexandru cel Bun” Botoşani şi 29 Infanterie „Dragoş” Dorohoi, precum şi rezervele lor 77 şi 69 Infanterie, iar când rândurile lor se subţiaseră, 86 Infanterie, rezultat al comasării lor, Regimentul 8 Vânători Botoşani, lor adăugându-se şcolile militare ce fiinţau la Botoşani şi la Dorohoi, şcoala de piloţi şi observatori aerieni, pulberăria şi fabrica de proiectile ce fiinţau în centrul Botoşani, în iarna 1916 – 1917, în condiţiile grele ale refugiului în Moldova, ale stării frontului. De notat şi activitatea misiunii militare franceze, bine ilustrată aici. Mai mult, erau Botoşani un centru în funcţie al morăritului, marile centre Craiova, Bucureşti, Brăila rămăseseră în teritoriul ocupat, cele din Galaţi fuseseră distruse de tunul inamic. Aici, la Botoşani, şcolile continuau să fiinţeze – singura localitate din ţară, de altfel -, cu profesori şi elevi localnici refugiaţi – „O parte din ardeleni merge la şcoala din Botoşani”1, deşi condiţiile erau improprii, localurile de şcoală erau improvizate cele de drept satisfăcând valurile de răniţi sau contaminaţi de tifos exantematic, într-o toamnă grea, mai ales, a anului 1916 „toamna pătimirii noastre”, cum plastic o numea un scriitor de azi. Totul aici însemna febrilitate, pe toate planurile. Teatrul „Mihai Eminescu”, cinematografele, Clubul comercial, bisericile, sinagogile deveniseră spitalele. În aceste spaţii, strâmte şi aglomerate, era o imensă bucurie să-i auzi pe George Enescu, Mărioara Cinski sau Constantin Tănase, în omenescul şi binefăcătorul lor colind, emanat dintr-un exemplar patriotism.

Iată-l pe bucovineanul Ion Grămadă urmând aici, la Botoşani, în toamna anului 1916, Şcoala de pregătire militară, redat de-o rudă de-a sa: „Cu raniţa în spate şi arma în mână, alerga pe dealurile Botoşanilor, prin ger şi viscol, alături de tinerii de 18-20 de ani, totdeauna vesel, cu suflet dornic de a prinde toate tainele zeului Marte”2. Şi , ca el, atâţia şi atâţia. Între ei şi reputate nume din lumea scrisului, Tudor Vianu, Artur Enăşescu, Ion Missir, C. Gane, Tiberiu Crudu, Ion Sân-Giorgiu… .

… Şi a venit, firesc, mult aşteptata clipă a ofensivei în Ardeal. Sublocotenentul Pătrăşcanu, din Regimentul 29 Infanterie dorohoian, surprinde purcederea spre şi în Ardeal: „Am trecut cu izbândă culmile Carpaţilor şi am văzut câmpiile bătrânului Ardeal. Locurile sunt încântătoare şi prin satele locuite de români e sărbătoare când ne văd. Ne sunt cei mai buni conducători prin ascunzişurile munţilor”3. Stau mărturie vitejiei şi jertfei botoşănenilor pe durata întregii campanii din 1916 – 1918, dincolo de documente, filele cărţilor lui Costache Gane şi Ioan Missir, admirabile prin dramatismul naraţiunii. Un bilanţ de jertfă a fiilor acestor locuri în memorabilul război al întregirii însumează pentru fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi 7269 morţi în război, 1260 invalizi de război, 10277 copii orfani de război, 6543 văduve de război, 2297 dispăruţi în război4. Şi toate astea sub cea mai ardentă năzuinţă – înfăptuirea marelui ideal naţional. Ce emoţionant sună şi astăzi rândurile publicaţiei botoşănene „Alarma”, din articolul „Fraţii s-au îmbrăţişat”! Spicuim: „… Veacuri de-a rândul vitregia destinului istoric ne-a despărţit. Carpaţii ne-au frânt trupul în două . Noi, am trăit aici: viaţă de martiri au trăit ei dincolo (…). Pentru sufletul nostru n-au existat Carpaţii, care dacă au fost simbolul de durere a neamului, n-au putut fi niciodată un obstacol al unităţii naţionale (…). Puterea sufletului unui neam e mai tare decât toate puterile lumei”5.

Desigur, momentul era înălţător. O cauză nobilă, a reîntregirii ţării îl determinase. Dar nici reacţia n-a întârziat. Izbind cu furie, ca un tăvălug, pajura austriacă şi vulturul negru, simbolurile inamicului, au obligat armata română la retragerea  cumplită, de un dramatism aparte, acuzând inferioritatea dotării tehnice, nicidecum a spiritului combativ, de jertfă, mereu acelaşi, pilduitor. În lupte oarbe, în Argeş, la Oituz, botoşănenii îşi fac datoria, cad pentru Neam şi Ţară. Între ei, institutorul sublocotenent Eugen Dimitriu, sublocotenentul Ştefan Mihăiluc, dorohoian de baştină, „găsit cu mâna încleştată pe mitraliera ce o capturase”, locotenentul Nicolae C. Butnărescu, altfel casier la „Banca Botoşanilor”, colonelul N.V. Piperescu, comandantul Regimentului 69 dorohoian. Iată, prin intermediul jurnalului de operaţii al Regimentului 8 „Dragoş” 29 dorohoian, surprinde un crâmpei dintr-o mare jertfă: (20 dec.1916) „… La ora 2,30 p.m. apare inamicul cu forţe superioare şi atacă foarte riguros. Batalionul 1 Maior Năiescu rezistă îndârjit pe poziţie cu toate că artileria inamică bombardează violent poziţia, scoţând din serviciu afetul de la mitraliera franceză. Inamicul înaintează mereu. Ajunge la măştile noastre şi lupta se încinge (la baionetă). Corp la corp, însă inamicul fiind în număr covârşitor, Batalionul 1 este silit să se retragă spre poziţia principală de luptă. (D. Bolin, Cota 542)”6.

… Şi a venit refacerea. Istovitor efort. Botoşanii cunosc mai mult ca înainte febra pregătirii. Aici se instruieşte bravul căpitan Grigore Ignat, eroul de la Mărăşeşti, la „Şcoala model pentru mitraliere” care a început să funcţioneze la 25 ianuarie 1917, la Botoşani, cu precizarea că „echipele ce se vor instrui la Botoşani vor forma câte o secţie în prima companie de mitraliere a fiecărui regiment”. Nu întâmplător, după război, botoşănenii l-au ales pe Grigore Ignat să simbolizeze contribuţia acestor meleaguri la înfrângerea agresorului, la reîntregirea ţării, dedicându-i, în centrul vechi al municipiului un impunător monument, vernisat în 1929, operă a sculptorului şi arhitectului Horia Miclescu, la rându-i fiu al locurilor.

Intens activează aici şi misiunea militară franceză. Maiorul De Méru, şef pentru şcolile de infanterie aprecia virtuţile soldatului român. „Nici nu vă daţi seama ce admirabil material omenesc aveţi în aceşti elevi”7.

Ce strălucită confirmare vor găsi aprecierile celui mai de sus puţin timp mai târziu, în vara de foc a anului 1917, în triunghiul eroismului românesc – Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz ! ce fapte de legendă vor săvârşi vitejii noştri !

Cu măiestrie, în evocări memorabile, vitejia, jertfa fiilor Botoşanilor aveau să fie surprinse în două remarcabile cărţi, Fata Moartă – superbă carte ! – a lui Ioan Missir şi Prin viroage şi coclauri a lui Constantin Gane, veritabile cronici de război, veritabile documente totodată, autorii înşişi, combatanţi în linia 1, în Regimentul 8 Vânători şi respectiv 37 Infanterie, ambele botoşănene. Iată-i într-un suprem efort şi sacrificiu la Caşin, în luptele pentru apărarea cotei 1175, Fata Moartă – „locul sfredelit de tranşee inamice şi duşmane, unde am trăit două luni de încercări desperate, de atacuri desperate, de atacuri câştigate şi frânte, sub bombardamentele infernale …/ , locul unde am tăiat aripile aquilelor bavareze îmbătate la asalt şi unde, întăriţi în credinţa unei biruinţi târzii, nu am dat îndărăt…”8. La Cireşoaia, în decembrie 1917 aveau să cadă doi vajnici componenţi ai Regimentului 8 Vânători, Ion Grămadă şi locotenentul Spiru D. Ioan. La înmormântarea lor locotenentul Tiberiu Crudu avea să spună: „Frate Grămadă şi dragul nostru Spiru, am venit să vă spun că tovarăşii voştri de arme din regimentul pe care l-aţi iubit atât de mult nu v-au uitat. Faptele voastre eroice, care ne-au adus atâta mândrie şi glorie, au rămas adânc întipărite în mintea noastră, a tuturor”9.

Acasă, la Botoşani, o populaţie profund ataşată cauzei neamului, susţine de la mic la mare, printr-o sumă de mijloace, umane, materiale, morale, brava noastră oştire. Perfectă simbioză.

Fulminante sunt articolele şi poemele lui Artur Enăşescu, poetul acesta cu o atât de chinuită existenţă, care aici la „Îndrumarea” (în tandem cu bunul său prieten, poetul Ion Sân-Giorgiu) slujeşte exemplar idealul unităţii ţării. Cum însuşi scria, „suntem într-o perioadă de înflăcărare, în care elanul patriotic are dreptul să se ridice deasupra raţiunii reci şi calculatoare”10. Sub acest semn se dezvoltă pledoaria-i pentru unirea cu Ardealul: „Mai zilele trecute, când în vraja aspiraţiei noastre raţionale, pentru care am sângerat atâta, auzeam cântându-se „Ardealul ne cheamă, cu inima plină de dor…”, melodia aceasta atât de sugestivă cu vorbele-i simbolice, lua în sufletul nostru accentele unei doine care cântă jalea unui vis frumos; iar în dosul cântăreţului durerilor şi aspiraţiilor  noastre vedeam, silueta cinică a legionarului prusac, care cu trufia-i cunoscută, zâmbea batjocoritor. Nici el, în îngâmfarea-i nemărginită, nici noi în umilinţa dureroasă, nu credeam că aşa de curând îi vom înfrânge spada şi-i vom strivi coiful lucitor. Am pornit un război pe baza celor mai legitime revendicări, oştile noastre s-au avântat pe plaiurile şi prin munţii Ardealului”11(art. „Spre Ardeal”).

Dar cei ce servesc cauza Marii Uniri în publicistica botoşăneană sunt mult mai mulţi. Între ei, Ion Simionescu, C.V. Ficşinescu, Calinic Istrati, N. Răutu, C.Gh. Cucu.

La capătul unui drum glorios, Marea Unire, Actul de la 1 Decembrie 1918 săvârşea împlinirea visului de veacuri al românilor, reîntregirea ţării la hotarele sale fireşti. Botoşănenii trăiesc măreţia momentului – „Toate trei surorile se lipesc de trupul mamei şi ea le ocroteşte şi duios le strânge la sânu-i, iar noi cari am trăit să vedem înfăptuindu-se acest mare ideal naţional, noi suntem generaţia cea mai fericită a neamului nostru”12 (art. „Toate trei !”). „A treia oară deci, care vine şi se lipeşte de trupul patriei-mame! Să ni trăiască şi binecuvântaţi fie acei ce, prin sângele lor generos, au realizat triumful unităţii naţionale a întregului neam românesc”13 (art. „Unirea Transilvaniei”).

Se face aici, acasă, din orice moment un prilej de susţinere a măreţei cauze a unităţii neamului. Unei zile simbol a istoriei noastre, 24 ianuarie, sub semnul triumfului idealului Unirii, îi este dedicată scrisoarea locotenent – colonelului Mateescu, e drept suprasolicitând uşor meritele personale, dar vibrând de sentimentele alese, veritabilă susţinere morală a unui neam întreg, scrisoare publicată de ziarul „Botoşanii”, adresată deopotrivă ostaşilor din Regimentele 37 şi 77 care, la un moment dat, constituiseră Regimentul 86 Infanterie. Spicuim din cuprins: „Iubiţi fraţi de arme !/ Profit de această frumoasă zi a neamului românesc, 24 Ianuarie, care în legătură cu frumoasele fapte ale scumpei noastre armate, din care şi voi copii ai Botoşanilor aţi făcut parte, pentru a spune părinţilor, fraţilor şi soţiilor voastre: că în acest război aţi săvârşit, mai mult ca întotdeauna, acte de curaj şi vitejie; şi v-aţi făcut datoria ca adevăraţi fii ai ţării”14. Şi, după ce evocă, filă cu filă, vitejia celor pe care i-a comandat la Muntele Frunţilor (Sălătruc – jud. Argeş)- „unde cu bărbăţia şi pieptul vostru v-aţi făcut stăpâni pe cel mai înalt pisc, cota 1094, care forma cheia poziţiei duşmane”, la Şuici, la Iacobeni, conchide: „Voi spune lumii că aţi fost viteji şi oameni ai datoriei şi că meritaţi laudele şi recunoştinţa ţării … vouă, mamelor, care plângeţi pe fiii voştri morţi pe câmpul de luptă vă voi spune că e timpul să ştergeţi lacrimile, căci fiţi mândri că purtaţi numele acelor eroi, să gustaţi din fericirea acestei ţări mari şi frumoase şi să preaslăviţi pe cei ce s-au sacrificat cauzei sfinte: „Căci înfruntând moartea / au căzut luptând / Martiri ai naţiunii / S-au dus pe rând … pe rând”/ . Iar voi iubiţi şi scumpi camarazi de arme, ce mai sunteţi în viaţă, voi, cu care am împărtăşit binele şi răul, frigul şi foamea, surâsul şi lacrimile, fiţi mândri de voi, priviţi cu nesaţ opera mare la a cărei clădire aţi pus tot sufletul (…). Să trăiţi copii ai Botoşanilor !”15.

Perioada care a urmat a găsit Botoşanii încadraţi, la rându-le, în opera de consolidare a statului naţional unitar, ridicându-se hotărât, plenar, împotriva politicii revizioniste, de forţă şi dictat, revenită, din nefericire, în actualitate, în anii premergători celei de-a doua conflagraţii mondiale. Şi se face că, fie susţinerea politicii de destindere şi securitate internaţională, promovată activ de Nicolae Titulescu, fie combaterea revizionismului maghiar, fie protestul vehement la venirea lui Hitler la putere în Germania au întrunit la Botoşani dimensiunile unei opinii largi, de masă, cu profund ecou.

Aşadar, monumentalul Act al Unirii din 1 Decembrie 1918 înscrie aceste străvechi meleaguri româneşti în cronica de aur de luptă şi jertfă, laolaltă cu toţi românii, făuritori ai marelui ideal de unitate naţională.

Note:
1 N. Iorga, Memorii, vol.I.
2 Apud Ioan Scurtu, Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi, editura Albatros, 1978, p.159.
3 B.C.S., Fond Saint-Georges, dos.Liga Culturală.
4 Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani, „Starea economică şi Raportul asupra activităţii …”, pe anul 1927, p.2.
5 „Alarma”, Botoşani, 5 septembrie 1916.
6 Arhiva M.Ap.N., Jurnalul de operaţii al Regimentului 8 „Dragoş”, nr. 29.
7 Lt.col.Sterea Costescu, „Din carnetul unui căpitan”, Focşani, 1927, p.212.
8 Ioan Missir, Fata Moartă.
9 Ioan Scurtu, op.cit., p.164.
10 „Îndrumarea”, Botoşani, 5 noiembrie 1918, p.2.
11 Ibidem.
12 „Botoşanii”, 11 noiembrie 1918, p.2.
13 Ibidem, 25 noiembrie 1918, p.2.
14 Ibidem, 28 ianuarie 1918, p.2.
15 Ibidem.