ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Cenaclul DinOgor
Din arhiva manuscriselor regretatului istoric Ionel Bejenaru (2)
BOTOȘANII ȘI MAREA UNIRE A ROMÂNILOR DIN 1918
Text depus la redacție de către autor la data de 27.09.2003, pentru publicare în rev. Luceafărul
Publicat: 17 apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE
 ©Editura Agata; © Revista Luceafărul (www.luceafărul.net)

PATRIOTISM ŞI UMANISM
COORDONATE ALE ŞCOLII BOTOŞĂNENE ÎN ANII PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1916-1918) 

Botoşanii aveau să înscrie o contribuţie majoră la războiul reîntregirii ţării din 1916 – 1918, exprimată în prezenţă militară masivă – Regimentele 37 Infanterie „Alexandru cel Bun” Botoşani şi 29 Infanterie „Dragoş” Dorohoi, precum şi rezervele lor 77 şi 69 Infanterie, 86 Infanterie, rezultat al comasării lor, la un moment dat, 8 Vânători Botoşani, dincolo de aceasta, Şcoala pregătitoare de ofiţeri de rezervă de infanterie de pe lângă Regimentul 37 Infanterie Botoşani, Şcoala militară din Dorohoi, Şcoala de piloţi şi observatori aerieni, Pulberăria şi Fabrica de proiectile, care fiinţau în centrul Botoşani în iarna 1916-1917, în condiţiile dramatice ale refugiului în Moldova, ale stării frontului. Astfel exprimată, contribuţia celor două foste judeţe Botoşani şi Dorohoi însemna 7269 morţi de război, 1260 invalizi de război, 10277 copii orfani de război, 6543 văduve de război, 2297 dispăruţi în război[1].

Şcolile se găseau în vacanţă când clopotele bisericilor şi goarnele au început să sune, în noaptea de 1 august 1916 st.v., ora mobilizării. Momentul era hotărâtor şi fiecare era pătruns de însemnătatea lui. Adresându-se directorilor de şcoli, ministrul instrucţiunii publice de atunci. I.G. Duca le cerea să antreneze grosul elevilor aflat în localitate „în marginile puterii lor, la sforţarea care va asigura naţiunii izbânda aşteptată”. Sunt momente în care, între entuziasm şi speranţă, abnegaţie şi jertfă, şcoala botoşăneană s-a pus în slujba cauzei neamului. Botoşanii erau, de altfel, singura localitate din ţară unde mai funcţionau şcolile secundare, corpul profesoral, alcătuit din localnici şi refugiaţi, dovedindu-se, prin energia şi devotamentul său, la înălţimea încrederii acestui încercat neam românesc.

Supunându-se restricţiilor, Şcoala secundară de fete din Botoşani şi-a pus localul la dispoziţia spitalului regional nr. 284, mobilierul depozitându-l, în parte, într-o şură de la şcoala primară nr. 4 de fete, lăsând altă parte pentru uzul spitalului. Animate de sentimente alese, elevele s-au înscris în „Asociaţia Româncelor Cercetaşe”, condusă de Elena Iacobeanu, directoarea şcolii profesionale de fete din localitate. Unele din ele, repartizate la spitale, au ajutat la infirmerie şi gospodărie; altele au lucrat în Atelierele „Asociaţiei Cercetaşelor” de la Şcoala profesională de fete, confecţionând haine pentru copiii mobilizaţilor şi în Atelierul Comitetului regional, confecţionând rufărie pentru răniţi. Fără a rămâne mai prejos, profesoarele au activat în „Crucea Roşie” şi în „Comitetul regional”, remarcându-se în activitatea de instalare a spitalelor, apoi în îngrijirea răniţilor. De remarcat eforturile deosebite probate de corpul profesoral pentru continuarea, concomitent cu activităţile subordonate, a efortului general de susţinere a armatei de pe front, a procesului de instruire şi educaţie, fie şi în localuri şi în condiţii improvizate. Semnificativă este hotărârea maestrei de lucru de mână care şi-a îndemnat elevele, în loc să confecţioneze obiectele prevăzute în program, să împletească ciorapi de lână şi să lucreze diferite obiecte pentru soldaţi. S-au adunat astfel 120 perechi de ciorapi, 6 perechi de mănuşi, 30 perechi de mânecuţe, 3 cămăşi, 1 pereche de pantaloni, 6 ştergare, 1 batiste, 2 şervete, 5 perechi de obiecte, obiecte care au fost oferite soldaţilor ieşiţi vindecaţi din spitale, spre a fi trimişi iar pe front[2].

Colectând 1260 de lei pentru prizonieri, organizând comemorări (ca aceea a Ecaterinei Teodoroiu, din 10 octombrie 1917, sau aceea a eroilor căzuţi, din 9 iunie 1918), serbări patriotice, elevele Şcolii secundare de fete din Botoşani completează un şir bogat de acţiuni, rod al unei elevate conduite patriotice, umanitare”[3].

Pe aceeaşi linie, menţionează Darea de seamă asupra situaţiei şcolare în timpul războiului a Şcolii profesionale de fete, gradul I, „Sf. Spiridon” din Botoşani, „elevele şcolii au lucrat rufăria pentru „Crucea Roşie”, haine pentru copiii mobilizaţilor şi pentru orfanii de război secţia Iaşi şi Botoşani”[4].

Faimosul liceu „A.T.Laurian” din Botoşani şi-a cedat clădirea pentru spital. Fostul său elev C.S. Antonescu surprinderea momentul: „Rând pe rând, toate clădirile mari din Botoşani, şcolile în special, au fost transformate şi puse în stare de a primi sute din cei care erau aşteptaţi. Localul liceului „Laurian” fu amenajat printre cele dintâi; în sălile lui de clasă, mari şi frumoase, fură aşezate paturi ori mese de operaţie. Când au început a veni trenurile de răniţi din jos, dinspre Turtucaia, s-au populat încetul cu încetul şi paturile albe de la liceu”[5]. Nu odată elevii sau foştii elevi şi-au oferit serviciile noii situaţii. Unul din ei, evocatul de mai târziu Eugen G. Neculau, absolvent al Liceului „Laurian”, promoţia 1916, intrând în „Crucea Roşie”, a servit în administraţia Spitalului 280 „Liceul Laurian”. Notaţiile sale de mai târziu întregesc informaţiile: „Am văzut în sălile, în care timp de opt ani trăisem neuitatele clipe de elev, paturi nenumărate, unul lângă altul, luând locul pupitrelor, adăpostind suferinţa glorioasă a celor ce fără şovăire căzuseră răniţi, luptând pentru România Mare. Am dus atâţia morţi la groapă …”[6]. Ulterior, clădirea liceului şi-a schimbat destinaţia, fiind cedată comandamentului trupelor ruseşti, pentru a-şi instala aici intendenţa Armatei a IX-a.

La Şcoala comercială de băieţi, la Institutul Neumann, a căror localuri au fost rechiziţionate pentru un spital de boli interne şi pentru personalul lui evacuat din Bucureşti[7], la Şcoala israelită nr. 1 şi 2, la Şcoala „Marchian”, la şcoala nr. 1 de fete din Botoşani, la şcoala israelită din Dorohoi, la şcoala de meserii din Săveni ca şi în altele în care s-au amenajat spitale, cantine ale „Crucii Roşii”, contribuţia elevilor şi profesorilor botoşăneni, a învăţătorilor şi institutorilor a constituit un aport de energie important, deosebit de necesar, cu putere de exemplu. Ea s-a răsfrânt şi asupra celorlalte lăcaşuri, servind în acelaşi scop, spitale militare fiinţând în cinematografe, teatre, biserici, sinagogi, în spitalele de drept.

Acestei contribuţii notabile, cu puternice valenţe patriotice, umanitare, atât de binefăcătoare i se adaugă prezenţa activă, de masă, a învăţătorilor şi profesorilor de pe aceste meleaguri în primele linii ale frontului, atestată în dese rânduri cu acte de bravură, de sacrificiu, rămasă în conştiinţa generaţiilor de atunci şi de mai târziu. În acest sens, un animator al vieţii culturale şi şcolare a Botoşanilor de odinioară, Constantin Iordăchescu, dedicându-i un memorabil portret institutorului – sublocotenent Eugen Dimitriu, căzut în luptele de la Sălătruc- Poiana Spinului, jud. Argeş, în toamna anului 1916, motiva contribuţia corpului didactic în războiul reîntregirii patriei „spre a arăta că nu numai cu preţul vieţii, ci atunci, când suntem chemaţi în primele rânduri ale luptătorilor, ştim să traducem vorba în faptă eroică”[8].

Prezentă, ca în alte mari momente ale istoriei patriei, şcoala botoşăneană a continuat, în anii participării poporului român la războiul de reîntregire a ţării, frumoasele tradiţii, spiritul militant, adânc patriotic ilustrându-se plenar, rodind prin atâtea generaţii care s-au instruit şi educat pe băncile ei.

Note:
[1] Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani, „Starea economică şi raportul asupra activităţii … pe anul 1927”, p.2.
[2] Gabriela C. Leonardescu, Monografia Liceului de fete „Carmen Sylva”, din Botoşani, 1887 – 1937, Tipografia B. Saidmann, Botoşani, 1937.
[3] Ibidem,
[4] ***- Anuarul Şcolii profesionale de fete, gr.I, „Sf.Spiridon” din Botoşani, 1921 / 1922, Tip. „Viitorul”, Botoşani, 1923.
[5] *** – Amintiri din viaţa de şcolari, Tip.B.Saidmann, Botoşani, 1923, p.183.
[6] Ibidem, p.177.
[7] Gabriela C. Leonardescu, op.cit.
[8] „Gazeta şcolii”, Botoşani, an II, nr. 1, oct.1925, p.10