Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă

    Autor: Ion N. OPREA
    Primit pentru publicare: 30 Apr. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Ion N. Oprea, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


    Autorul cărții din titlu este englezul Adrian Wooldridge, născut la 11 noiembrie 1959, cu studii la Universitatea din California, educat la Balliol Colege, Oxford, unde a studiat  Istoria modernă și tot aici a primit o bursă  cu care în 1985 a obținut un doctorat în filozofie, din  2021,  iunie, este redactor politic și editorialist pentru ziarul The Economost, face și multă literatură apreciată, volumul Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă și nu numai. Apărută la Polirom, 448 de pagini, în traducerea Adina Avramescu.

    Însemnări pe marginea volumului „The Aristocracy of Talent: How Meritocracy Made The Modern World” de Adrian Wooldridge este o carte despre care a scris analitic și admirativ  Valentin Laza, economist-șef la Banca Națională a României, la 25 ianuarie 2022.

                          Meritocrația este un termen opus aristocrației, spune Valentin Laza. În timp ce prima înseamnă egalitate de șanse, împrospătarea continuă a elitelor, eliminarea dinastiilor, oportunități pentru toți indiferent de sex, rasă sau convingeri religioase, cea de a doua semnifică opusul acestora: inegalitate de șanse, elite osificate, dinastii bazate pe relații de rudenie, oportunități doar pentru câțiva „aleși” etc. Faptul că până în secolul XVIII cea mai mare parte a populației (femeile, sclavii, țăranii analfabeți) nu aveau nici o oportunitate de a-și depăși statutul de inferioritate (economică și politică) explică în mare măsură lipsa de progres față de perioada Antichității. Societatea era dominată de un număr infim de seniori, iar relațiile acestora cu subalternii lor se bazau pe nepotism, patronaj sau vânzarea de titluri. O astfel de contraselecție și de risipă a potențialelor talente nu puteau să genereze decât stagnare. A fi intelectual într-o astfel de societate era nu numai contraproductiv, ci chiar periculos.

                           După o succintă trecere în revistă a ideilor principale ale cărții, pe plan macro, autorul analizează palmaresul meritocrației în România.
    …Neîndoielnic, scrie el,  până la 1945, societatea românească nu era una meritocratică, ci una bazată pe sistemul de clasă, cu mult patronaj și nepotism. Copiii dotați din mediul rural puteau să se afirme doar dacă dispuneau de sponsorizare din partea vreunui mecena local. Femeile și țărănimea (adică grosul populației) nici măcar nu se gândeau la posibilități de promovare prin propriul merit. Totuși, sistemul de clasă nu era atât de rigid ca în Marea Britanie, iar rasismul era aproape inexistent: romii erau discriminați, dar tratamentul aplicat lor era mult mai blând decât cel al negrilor din SUA.

                            De abia în comunism s-au pus bazele unui sistem meritocratic. Învățământul a devenit obligatoriu și gratuit, asigurând egalitatea de șanse. Satele au fost dotate cu școli și cu profesori (prin sistemul repartițiilor obligatorii). Toate treptele educaționale, de la grădiniță până la studii doctorale, au devenit accesibile oricui, inclusiv persoanelor de sex feminin. Pentru cei insuficient de dotați pentru o carieră intelectuală, existau numeroase “scări” alternative, sub forma învățământului vocațional. Într-o societate fără clase și fără diferențe mari de avere, omul de rând nu suferea de frustrări, iar dacă soarta lui nu era prea bună, putea spera că ai săi copii vor performa mai bine. Bibliotecile publice și casele de cultură din fiecare comună dădeau prilejul pentru autodidacți să își desăvârșească cunoștințele. Despre imigrație nu se auzise, așa încât nimeni nu își vedea locul de muncă amenințat de străini. Totuși, chiar și în acest tablou idilic existau obstacole: sistemul „PCR” (pile, cunoștințe, relații) funcționa în continuare, astfel încât nu era suficient ca un absolvent să își termine studiile magna cum laudae. De asemenea, neexistând sector privat, ci întreaga economie fiind subordonată statului, locul competenței era adesea luat de oportunism și de lingușirea superiorilor. În ultimii ani ai comunismului începuse să se închege o nouă castă conducătoare, iar principiul dinastic era pe cale a fi reînviat în cadrul acesteia.

                            După 1989, societatea românească ar fi putut să continue întărirea fenomenului meritocratic. Din păcate, nu s-a întâmplat așa. Multe din “scările” de promovare alternativă au dispărut, de exemplu prin desființarea învățământului vocațional: avem astăzi un excedent de economiști sau juriști, dar insuficienți lăcătuși sau tractoriști. Bibliotecile și casele de cultură s-au închis, fiind înlocuite cu birturi și săli de joc. Profesorii sunt pe cale să dispară din mediul rural, întrucât sistemul repartițiilor obligatorii nu a fost înlocuit de un sistem alternativ. Discrepanțele de avere și de statut au crescut, ducând la frustrări și la revolte care pot fi exploatate de un partid populist. Există, ce-i drept, o posibilitate de a fi promovat pe merit în cadrul sistemului privat, dar această posibilitate aproape că a dispărut în cadrul administrației de stat. Și asta deoarece brokerii de putere (partidele și cei care stau în spatele lor) preferă contraselecția unor persoane ușor manipulabile, fără a-și da seama că un stat guvernat astfel este condamnat la stagnare și la regres.

                         Mulți oameni cu educație precară încep să aibă nostalgia naționalismului, deoarece fie nu erau născuți încă, fie au uitat de efectele acestei politici în anii ’80, care au adus României doar subdezvoltare și izolare pe plan internațional.
    Alții (nu puțini) văd un pericol în numărul crescut de imigranți, fără a realiza că există cel puțin patru motive pentru care aceștia ar trebui să fie bineveniți:
    – într-o țară cu populația în scădere (precum România), imigrantul nu ia locul unui român, ci suplinește munca românului nenăscut sau emigrat;
    – imigranții vin, de regulă, în meserii cu deficit de forță de muncă, pe care românii fie nu le vor, fie nu au pregătirea necesară. În plus, ei contribuie prin impozite la buget mai mult decât consumă sub formă de asistență socială;
    – unii imigranți vin să presteze activități înalt specializate (medici, designeri etc.), aducătoare de valoare adăugată;
    – în sfârșit, există imigranți pe motive politice (afgani, sirieni, etc.) care trebuie ajutați pur și simplu din spirit de compasiune.

                       Dincolo de toate acestea, rămâne întrebarea dacă brokerii de putere din această țară își dau seama de avantajele promovării meritocrației și de pericolele la care se expun dacă nu o fac. O primă dovadă că au înțeles ar fi atragerea în posturi de conducere din administrația publică a românilor care au reușit prin forțe proprii în sectorul privat, atât din țară, cât și din diaspora.
    Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă fiind catalogată  de mare actualitate, în curs de apariție la Polirom, în traducere Adina Avramescu, cartea lui Adrian Wooldridge este  postată ca una din „cele mai noi apariții editoriale din zona non-ficțiune, larg comentarii în Suplimentul de cultură, primul Magazin Cultural din România, editat de Polirom și Ziarul de Iași, precum urmează : „…Ideea că oamenii trebuie promovați în funcție de talentul nativ, și nu  de originea lor socială este ținta unor critici din întregul spectru politic, deși era predominantă în lume spre sfârșit secolului XX. Stânga critică meritocrația pentru  că ar susține statu-quoul, conservatorii, dimpotrivă, deoarece ar fi o amenințare la adresa ordinii sociale, iar comunitariștii o contestă pentru că ne ține pe toți într-o stare de anxietate continuă. Adrian Wooldridge reface  istoria meritocrației în culturile occidentale și în afara lor, luând ca repere diverși politicieni și funcționari care au introdus principiul revoluționar al competiției deschise, psihologi care au elaborat metode de măsurare a inteligenței și specialiști în educație care au conceput posibilități de promovare socială. Antologia talentului este o analiză a dezbaterilor care încearcă să stabilească dacă meritocrația mai poate fi o forță aducătoare de bine.

    Subiectul interesează și oamenii, specialiști în domenii sau novici, dar dornici de știință și cultură.
    Steven Arthur Pinker, psiholog canadian, n.18 septembrie 1954,  scrie, „Această istorie unică și fascinantă explică de ce e greșit să i se pună atâtea în cârcă meritocrației, precum și că e preferabil să le împarți responsabilități persoanelor celor mai capabile să se achite de ele decât să menții vechile obiceiuri ale corupției, patronajului, nepotismului și castelor ereditare. Wooldridge demontează multe ipoteze încetățenite și prezintă contextul indispensabil pentru a înțelege această chestiune controversată și presantă” ca și Francis Fukuyama, sociolog și politolog american, n. 27 octombrie 1952 : „Aristocrația talentului reprezintă o rectificare importantă și necesară a criticilor contemporani la adresa meritocrației. Pune meritocrația într-o perspectivă istorică și transculturală lămuritoare, care ne arată cât de decisiv a fost faptul de a-i judeca pe oameni mai degrabă după talentele lor decât după ascendență sau relațiile lor în crearea lumii moderne. O recomand cu toată căldura.”

     În CUPRINSUL  lucrării:

    Introducere. O idee revoluţionară

    Partea I. Gradul, teapa, locul
    1. Homo hierarchicus
    2. Puterea familiei.
    3. Nepotism, patronaj, venalitate

    Partea a II-a. Meritocraţia înainte de modernitate
    4. Platon şi regii filosofi
    5. China şi statul examinator
    6. Poporul ales
    7. Scara de aur

    Partea a III-a. Ascensiunea meritocraţiei
    8. Europa şi cariera deschisă talentului.
    9. Marea Britanie și aristocrația intelectuală.
    10. Statele Unite şi Republica Meritului

    Partea a IV-a. Marşul meritocraților
    11. Măsurarea meritului.
    12. Revoluția meritocratică.
    13. Tocilarele

    Partea a V-a. Criza meritocrației
    14. Împotriva meritocrației: revolta stângii.
    15. Coruperea meritocraţiei.
    16. Împotriva meritocrației: revolta dreptei
    17. Asia redescoperă meritocraţia.

    Concluzie. Reînnoirea meritocrației.
    Mulţumiri

                Ion N. Oprea, Iași, 29 aprilie 2022



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5