Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Arte frumoase. Carte şi Arte româneşti în Franţa (III)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Arte frumoase. Carte şi Arte româneşti în Franţa (III)

Primit pentru publicare: 28 Iun. 2019
Autor: Paula ROMANESCU
Publicat: 05 Iul. 2019
© Paula Romanescu, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 III 

       Alte arte, noi culturi

       Tot la (aproape de) Montmorillon se află Futuroscope – Oraşul viitorului, oraş al roboţilor.

       Aici observăm şi noi cum arată viaţa fiinţelor gânditoare văzută prin ochi de insectă sau de cameleon, un zoo super-robotizat în care obiect de studiu este omul. 

      Futuroscopul este un fel de Disney Land à la française unde vizitatorul trebuie să uite de numărul anilor (dacă vrea să rămână adult, riscul lui!) şi, redevenind copil, să înveţe să zboare cu păsările doar de-şi întinde aripile, să înoate cu delfinii şi balenele doar schiţând gestul înotului ştiut de el, să pornească în călătorie instalat comod într-un fotoliu, în vreme ce în juru-i se perindă o întreagă lume de imagini reprezentând chiar departamentul Viennei franceze, să galopeze pe cai năzdrăvani în cavalcade de poveste, armăsari care nu doar că înţeleg limbajul omenesc dar cultivă şi nobilul simţ al prieteniei faţă de bipedul cu minte puţină, lucru din ce în ce mai rar întâlnit la oamenii … raţionali!

        Când seara albăstreşte văzduhul şi umbrele amurgului se sting, aici se intră în Pădurea Viselor – feerie de muzici şi lumini cu efecte speciale de imagini proiectate pe ecrane de apă – poveşti de o indicibilă poezie într-o halucinantă, stranie atmosferă de bal-carnaval, pe o coregrafie de Kamel Ouali (n.1971), genial coregraf algerian naturalizat francez, provenit dintr-o familie modestă (a se citi scăpătată rău!) cu 12 copii (a se citi bogată!). 

       Kamel Ouali a început prin a-i învăţa dansul pe copiii străzii. Şi disciplina pe care dansul o impune. Energie aveau aceştia destulă. Canalizarea energiei lor era defectuoasă.

       A devenit repede coregraf principal la Star Academy, a creat coregrafia pentru mari spectacole la Théâtre du Chatelet: Cele zece porunci (anul 2000), Pe aripile vântului – după celebrul roman de Margaret Mitchell (2003), Regele- Soare (2005), cu ocazia intrării pe ultima turnantă spre comemorarea tricentenarului care marca apusul Regelui-Soare –  Ludovic al XIV-lea. În aprilie 2006 a fost creat Dansând cu roboţii- spectacol-feerie fantastică, special conceput pentru inaugurarea Oraşului Viitorului.

        Eu cred că a făcut-o ştiind că veneam noi din ţara lui … Dracula, personaj care i-a înflăcărat şi lui imaginaţia şi, pentru care va crea în 2011 Dracula sau Mai tare decât moartea e iubirea…       

       În Dansând cu roboţii, publicul spectator devine participant foarte activ la spectacol.

Partenerii de dans – roboţii – te antrenează în ritmuri endiablés de salsa, rock’n’roll, vals, tango, disco, până nu mai ştii exact dacă a fi om cu sânge cald în vene şi-un suflet mult prea mare în prea măruntul trup, nu-i cumva o eroare de calcul a unor minţi ce nu cunosc măsură dar nici graiul cu articulări de cânt, bucuria mişcării pe muzică neavând nevoie de nimic altceva.

      Halucinant este termenul cel mai exact pentru definirea Oraşului Viitorului

      Planeta este parcă prea mică pentru uriaşa / minuscula vietate cu numele de om a cărui minte tot vrea să depăşească limitele gândirii de când gândire este.

      Când ieşi din Oraşul Viitorului şi redevii aşa cum şi uitaseşi că eşti – om obişnuit adică, este ca şi cum te-ai vedea bătrân făr’ a fi fost vreodată adult (mulţumesc, Jacques Brel!) şi ţi-e un dor cumplit de copilul care vei fi fost cu, drept unic bagaj lexical, zâmbetul şi, jocul drept înţelepciune. Şi mergi aşa surâzând, cu o lumină nouă pe chip,  printre oameni care s-ar putea să te privească îngăduitor, cu un scurt oftat repede stins cât să nu le tulbure cumva siesta…

       Nu, să nu cumva să râzi în hohote privindu-i la rândul tău şi observând cât sunt de încorsetaţi în cenuşiul grijilor cotidiene din care nici nu se gândesc să evadeze. 

       Zâmbetul li se pare poate o mult prea grea povară. Şi foarte suspect. 

       Dacă plâng, e bine, înseamnă că totul e în ordine…
*
       Între viitorul care ne ajunge mult prea curând şi trecutul care rămâne înscris în ce avem noi mai trainic –  în sufletul nostru păstrător de amintiri şi însetat de ce va fi mâine (de poimâine încă nu ne sinchisim că oricum vine cu sau fără noi!), lângă piatra catedralei cu a ei uluitoare arhitectură-dantelărie … nimerim într-un târg de obiecte vechi – La Brocante –  modul cel mai autentic de a te afunda în antichităţi pour mieux cuieillir le temps qui passe.

         Nimic mai potrivit după o vizită în Oraşul Viitorului! 

         Vedem la târgul de vechituri obiecte de orfevrerie, rindele de dulgher (ale tatei erau mai fine şi foarte bine lustruite de mâinile lui care ştiau să mângâie şi să înnobileze lemnul!), râşniţe de cafea, plăci de patefon de 33, 45, cu muzică de stele cântătoare –  Brel, Arléty, Piaf, Gréco, Brassens (déjà vieux?!) ce se vindeau, iată,  pe câţiva gologani când mai ieri cumpărătorii le vânau pur şi simplu de cum se puneau în vânzare prin marile case de discuri! 

       Iată şi patefoane cu pâlnie, cum aveau şi noi în copilărie unul din lemn de trandafir şi cinci discuri rămase cât de cât utilizabile între care unul pe care-l puneam  mai des, amuzându-ne când acul din vârful braţului „cititor” intra în câte un şanţ al ebonitei şi nu mai ieşea până nu-i dădeam un bobârnac. 

       Cam aşa ajungea până la noi cupletul lui Tănase Ce-i viaţa fără de amor?. După ce placa intra într-un vârtej fără ieşire iar îndrăgitul cupletist de la Cărăbuş lansa cu aplomb întrebarea care ne ardea şi pe noi deşi de hârjoana copilăriei ne ardea cu mult mai mult: Ce-i viaţa fără de amor? /Este un chin îngrozitor… este un chin îngrozitor… este un chin îngro…, hârşti, intervenea pumnul lui Mircea, fratele meu mai mare, care ar fi vrut să afle şi el odată, de la un avizat nu de la un ageamiu, cam cum e cu afurisitul acela de amor… Şi Tănase nu spunea decât ce-i viaţa „fără” de amor:O grădină fără iarbă, / domnul Iorga fără barbă, / o privighetoare fără glas / şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… Alt hărşti, alte hi-hi-hi-uri în corul îngerilor şi altă dezamăgire pentru cel care bănuia că Amorul trebuie să fie ceva cu mult mai important şi mai grav decât lăsau adulţii să se creadă c-ar fi, un secret păzit cu străşnicie de ei ca nu cumva copiii să-i afle înainte de vreme dulcele amar…

        Fiecare generaţie cu zeii săi. 

       Simt prăpastia care se cască între adolescenţii de astăzi şi … bătrânii ajunşi la treizeci de ani că, pe cei „matusalemici” care au depăşit jumătatea de secol, cine să-şi mai bată capul să-i ia în seamă!. 

        Privită dinspre adulţi spre copii, viaţa pare şi mai terifiantă că, de atâtea drepturi ale enfantului precoce, omul adult nici nu mai îndrăzneşte să cârtească.

        Înapoi la cultură! Mie mi-o ordon, nu-mi permit s-o fac şi altora.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5