ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 14 Mai 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 15 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

Articolul de presă ca Artă- oglindă convexă a realităţii

De-alungul istoriei oamenii au simţit nevoia să-şi exprime sentimentele, gândurile, inclusiv să reproducă ceea ce văd. Încă din preistorie omul de Neanderthal a simţit nevoia să deseneze pe pereţii peşterilor animale şi lucruri din mediul lui. Pe pereţii grotei din El Castilio din regiunea Cantabria din Spania, s-au descoperit desene realizate cu aproximativ 40800 de ani în urmă.  Astfel de desene rupestre care reproduc animale şi lucruri au fost descoperite în Peşterile Altomira, Măgura din Bulgaria, Mainilor din Argentina, fapt ce ne face să spunem că omul, întotdeauna, a simţit nevoia să se exprime, prin desen, mai târziu, prin scris, prin sunete etc. Nu trebuie să uităm şi de ”Gânditorul din Hamangia”, lucrare în lut modelat, descoperit în 1956 pe Dealul Sofiei, în Dobrogea, datând de prin anii 3500-4000 î.e.n.

Pe măsură ce societatea omenească a înaintat, au apărut primele scrieri, primele compoziţii muzicale, picturile şi sculpturile. La început au fost cu autori anonimi, iar apoi cu autori care îşi revendicau partenitatea lucrărilor.

În prezent , în contextul geo-politic actual, presa ca artă are un rol primordial în promovarea specificului naţional, ea devenind “lada de zestre “ a fiecărui popor, deoarece, în contextul fenomenului de europenizare şi globalizare unele  elemente din specificitatea artei naţionale dispar, astfel că aceast tezaur, de care vorbeam, rămâne mărturie pentru urmaşi.

Se simt, în prezent ecouri ale ontologiei heidggeriene, care actualizează ideea existenţei neautentice a omului, balansarea lui pe liniile nevralgice ale spaimei, griji, fricii, alunecarea lui în lumea anonimă a celor mulţi, în care izbăvirea vine doar prin conştientizarea drumului spre moarte, ca drum de recâştigare a autenticităţii.

În aceste condiţii a apărut criza de identitate a personalităţii umane, iar datorită televiziunilor, care aleargă după reting, se promovează non-valoarea, facilul şi superficialitatea. Mai mult, chiar, forurile care ar trebui să apere bunul gust, îl promovează. Sunt unele reviste , chiar şi “România Literară “, “Steaua”, USR promovează pornografia şi beţia.Vezi volumul premiat al lui Ion Mureşan. Unii structuralişti de la noi, şi de pe mapamond, cuprinşi de un sumbru entuziasm, au adoptat ca titlu teoretic comun desfinţarea structurală a omului, detronarea iluziei care a făcut din acesta centrul vital al artelor şi au propus, în schimb, instalarea artei pe soclul epistemologic al structurii.

Neutralizarea omului ca agent al istoriei, pe care o concept  unii comentatori culturali cu un straniu zel al negaţiei, graba lor de a sugera spectacolul căderii de pe înălţimi a zeului denumit ARTIST, denotă o criză de structură, în fond conservator antropologistă. În acest context, vorbele înţelepte ale lui Voltaire au un sens: “Valoarea omului se măsoară după greutăţile biruite de el “.

Atâta timp cât există sufletul omului pe acest pământ presa ca arta nu va dispărea. Ea v-a fi ajutată de tehnologii moderne. Fiindcă “Cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar şi când se părea că nu mai este nici o speranţă “. ( Dale Camegie). Rolul artistului este acela să sondeze  interioritatea umană, o intenţie a scrutării aprofundate a lăuntricităţii fiinţei.

În ansamblu, de-alungul istoriei, presa ca  artă a fost protejată şi condusă de mari personalităţi din domeniu. Dacă mă limitez numai la Istoria Artelor din ţara noastră, pot spune că fiecare etapă istorică a avut mecena ei, în jurul căreia se polarizau artiştii, scriitori, pictorii etc. În secolurile XVI-XVII şi XVIII, fenomenul era polarizat în jurul cronicarilor, Grigore Ureche, Ion Neculce, Antim Ivireanu etc, dar şi în jurul unor domnitori, cum a fost Brâncoveanu, Ieremia Movilă care a încurajat, în special, arhitectura, pictura votivă, apoi Şcoala Ardeleană şi corifeii ei au polarizat în jurul lor cărturari ce au promovat românismul în Transilvania. Apoi Dimitrie Cantemir a fost un deschizător de drum, mai târziu în secolul XIX, Ion Eliade Rădulescu, Maiorescu, Eminescu, Alexandri,Caragiale, iar în secolul XX marii artişti dintre cele două războaie mondiale, cum ar fi : Liviu Rebreanu, Sadoveanu (primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români-1909 ).

În perioada socialistă, au existat scriitori care au practicat realismul socialist. Iar unii dintre ei au fost activişti ai partidului comunist, redactori la ziare şi reviste, promovând politica acestuia. Acest curent s-a manifestat şi în artele plastice, cum ar fi unele picturi ale lui C. Baba, Bălaşa, şi alţii.  

Imediat după evenimentele din decembrie,  s-a trecut mai degrabă la o bătălie a recanonizării. Operaţia de re(canonizare) nu înseamnă în spaţiul literaturii altceva decât selectarea, ierarhizarea şi consacrarea scriitorilor, mai precis pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoria colectivă, cu toate avantajele sociale, chiar politice, care decurg de aici. Acest fenomen a fost teoretizat în cartea lui Harold Bloom, intitulată „The Western Canon”, folosită ca armă a discriminării inverse, de rasă, de sex, de etnie, astfel că acest proces de canonizare este manipulată în scopuri extra-estetice. 

  În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputant notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce oportunişti „apolitici”, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor port-drapele aparţinând generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac jocurile celor de așa zisă stângă, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în „istoriile”  a doi critic care au traversat cele două regimuri.

  Pe cele două grupări le uneşte sindromul minoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi care nu au fost bune nici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii, fiindu-le teamă şi azi de fenomenului jocului de domino. E de-ajuns să cadă o carte şi se năruie totul. Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina celor doi critici este că au menţinut în lista lor ierarhică autori  şi cărţi ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia. 

  Datorită acestor doi critici, şi a altora, cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în jurul unor prozatori, celor proveniţi din generaţia echinoxistă, optzecistă etc, chiar a mitului „Micul Paris”, expresie dâmboviţeană a reprezentării bovarice şi, simultan, a resemnării singulare. Puţinele înfăptuiri având atributele monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare ( Vezi opera lui Eminescu, care este cel mai mare ziarist român de până acum, sau Istoria lui Călinescu), cea din urmă devine, într-o astfel de împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca supracompensare a unui complex de inferioritate a  celor doi critici amintiți.

  Atunci când se discută despre Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că „Poetul nu avea dinţi în gură” (Sabin Gherman ), că a plagiat, că era antisemit ,etc, etc… Datorită acestor manipulatori de conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu lumea. 

  Trăim într-n stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget, datorită faptului că  s-a furat tot, au furat chiar cei care strigau „Nu ne vindem ţara!” Aşadar, să fim cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv ciolanul ierarhiei „valorice”  pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie. 

  Totuşi, trebuie să remarc în acest sens, citându-l pe Titu Maiorescu, marele critic, și un mare gazetar, avertizând în legătură cu primejdia minoratului încă de la 1867: „Când se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se află în decadenţă…”. Până la ratare nu mai este decât un pas. Pentru că ratarea destinului istoric, cum spunea Cioran: „se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent”. 

  Pe parcurs, în anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile recanonizării în plan literar și de presă. Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la nivelul tuturor aşa-numitelor „generaţii”, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici. În special nouăzecişti întradevăr ca nou veniţi, se agită cu mai multă ardoare într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi. 

  Unul îl reprezintă diaspora, fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi, (de aparatul de propagandă p.c.r, din care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu în istoriile lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de a-şi revendica un loc. Dar, în „armonie“ cu specificul neaoş al dezbinării (bahluiene, someşene, alutare etc. ), viaţa literară în presă este percepută ca parte-pris-uri, prin lentilele deformatoare ale mass-media care confundă voit Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiile şi pornografia din literatură şi presă, inclusiv din poezia bună, izbânzile spiritului cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa! Vaşnicii apărători ai demnităţii intelectuale se simt frustraţi, părându-li-se că sunt lipsiţi de un drept pe care şi l-au arogat în exclusivitate o bună perioadă: libertatea de opţiune. 

  Alt centru de coordonare a bătăliei recanonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor, fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă, şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal. 

      Fiinţe năzuroase, posomorâte cu aer fals academic,  se reped asupra conştiinţelor culturii româneşti, atacându-le într-un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe sufocate, indignarea mimată nimicesc un adversar inexistent şi închipuit, pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului.Sunt nişte credincioşi fără religie, stareţi răi şi clevetitori la mijocul fraţilor refuzaţi de istorie. 

  În lipsa autorităţilor autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic. Domnilor, critici literari și formatori de opinie şi ceilaţi „corifei” ai opiniei româneşti sunteţi în eroare! Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră,  sau al unora şi altora! 

Falsele valori promovate astăzi influenţează ireparabil cultura noastră. Dacă televiziunile şi tabloidele promovează non-valoarea, iar unii critici denigrează pe Eminescu, promovând operele scrise în mentalitatea realismului socialist, şi ignorând scriitorii din diasporă care nu au fost “injectaţi “ cu ideologia comunistă, se  vor influenţa generaţii întregi de acum înainte, prin educaţia din sistemul de învăţământ. Sistem care prin programele şcolare promovează operele scrise în spiritul realismului socialist.

O vină în acest context o are conducerea politică a ţării, care provine, în mare parte, din cei educaţi de şcoala regimului comunist, ateu şi criminal.

Fără o cultură de bază nu se poate  creea. Numai pe această cale descoperim “drumurile libertăţii “, unde dorinţa de a  descoperii spiritual angajării şi al responsabilităţii faţă de soarta creatorului, ne conduce spre argumentarea legitimităţii idealurilor umaniste.

În istoria culturii universale, au fost  gânditori circumscrişi ideilor spuse mai înainte, cum ar fi Miguel de Unamuno şi Albert Camus care au aderat la fraza spusă de Senancour, ilustrează că gândul luptei pentru a înfrânge primejdia neantizării artistului în faţa politicului îşi exercită neşovăielnic atracţia şi preminenţa, aşa cum o spune Etiene de Senancour în Obermann.( Bucureşti, Editura Minerva, 1971).

Atâta timp cât politicul se află la putere, artistul și ziaristul este obligat  „să joace cum cântă politicianul”, numai aşa poate ajunge la fondurile necesare editări operelor sale.

Majoritatea scriitorilor care fac și presă independantă sau nu, vin  însă din România profundă, ei creează și publică, fără să ţină cont de politic şi fără să beneficieze de fonduri de la Ministerul culturii pentru editarea operelor lor.  Numai timpul şi Dumnezeu va judeca operele cu adevărat valoroase.

Adevăratul artist și ziarist  va spune adevărul şi numai după moarte va beneficia de recunoaştere.

Din umbră ne pândește fenomenul globalizării.Schimbarea populaților de pe teritoriul Europei cu cele venite din zona Islamului.Rolul ziaristului este, în condițiile actuale, să se implice.În acest sens reproduc articolul istoricului, jurnalistului dr.Ionuț Țene, apărut în publicația Napoca News.”

Bruxellul se pare că nu a fost ales întâmplător în anii 1950 ca o capitală a comunității europene preconizate. Orașul are o veche tradiție socialistă, comunitaristă și chiar comunistă. Cosmopolitismul Bruxellului este fermentul unui socialism occidental și a unui nihilism revoluționar, ieri pe baza luptei de clasă, azi de sorginte islamică. Nu de mult am urmărit un documentar pe Viasat History despre prietenia dintre Karl Marx și Fr. Engels. Realizatorii europeni ai documentarului au compus un elogiu al filosofului comunist Karl Marx, care a ales în 1845 să fugă de la Paris pentru a nu cădea în mâinile poliției secrete franceze și s-a stabilit la Bruxelles, unde a găsit un cadru propice dezvoltării teoriilor sale privind moartea capitalismului și generarea revoluției comuniste prin revolta clasei muncitoare împotriva burgeziei. Bruxellul i-a oferit atmosfera ideatică lui Marx de a-și testa ideile împotriva culturii, religiei și bisericii ca instrumente ale suprastructurii burgheze de a împila clasa muncitoare. La Bruxelles, Karl Marx a devenit idolul nihiliștilor și teroriștilor comuniști, iar în documentarul de pe Viasat History teoreticianul ”Das Kapital” e prezentat ca un erou modern și un mare gânditor pe care comuniștii ruși și est-europeni, nu l-au înțeles, dar noua elită europeană, de factură progresistă, îi pot pune, însă, ad litteram ideile în practică. Deci comunismul s-a mutat cultural de la Moscova anului 1991 la Bruxellul anului 2018, de unde politicienii din est trebuie să-și ia ”lumina”?

Sigur că azi teoria luptei de clasă, prin folosirea muncitorilor ca forță motrice a schimbării spre prăbușirea capitalismului și democrației clasice nu mai este credibilă, după gulagul bolșevic și experimentul eșuat comunist est-european implantat tot de gânditorii occidentali. Noii germeni revoluționari ai schimbării par acum experimentați și promovați de elita neo-comunistă, care manipulează o parte din structura politică bruxelleză ce-și are originile ”sorbonarde” din Parisul anilor 1968, în frunte cu Cohn Bendit. Belgia treptat devine prin puternica comunitate islamistă avangarda acestei schimbări europene. Islamul radical e cheia și ”vântul schimbării”, motorul istoric prin care se vrea modificarea Europei așa cum o cunoaștem. Ateismul e avangarda islamismului, dar se pare că nu mai e de ajuns pentru noua ”primăvară arabă” europeană? Treptat Belgia pare că devine primul stat islamic socialist? Să nu uităm că principalii atentatori teroriști de anii trecuți de la sala Bataclan din Paris sau de la aeroportul din Bruxelles erau cetățeni belgieni, imigranți islamiști la a treia generație în Occident. O parte din teroriștii statului islamic din Siria erau cetățeni belgieni, nu români sau unguri și nici egipteni sau iranieni. Belgia gradual a devenit izvor al terorismului islamist? În Belgia anilor 1960 au venit comunități mari de turci și marocani, iar Arabia saudită a ridica o mega-moscheie la Bruxelles în 1967 și o universitate islamică. Foreign fighterii europeni care s-au alăturat steagurilor negre sunt circa 4.000. Cea mai mare parte dintre ei trăiesc în Belgia, Franţa, Germania şi Regatul Unit. Teroriştii întorşi în Europa sunt circa 30%, adică între 1176 şi 1288. Bilanţul a fost realizat de International Center for Counter-Terrorism. Aceste peste 1000 de persoane reprezintă o armată tăcută şi ascunsă care poate fi capabilă să combată în orice moment. Reprezintă al Doilea Stat Islamic: acela care e deja printre noi? Azi, peste 6 la sută din populația Belgiei este musulmană, iar cel mai popular nume în capitala Bruxellului este Mahomed. Cartierul Molenbek – o zonă ”no go” – este controlat de poliția șaria, iar stânga atee este înlocuită treptat de formațiuni politice islamiste. Belgia va deveni primul stat islamic din Europa? Pentru a doua oară în ultimii 6 ani, partidul „Islam” va participa la alegerile municipale din Belgia. Partidul a anunțat deja că vrea să creeze un stat islamic și să separe bărbații și femeile în mijloacele de transport public, scrie ziarul belgian HLN, conform voiceofeurope. „Scopul nostru este crearea unui Stat Islamic 100%, dar nu înseamnă că vrem ca toată lumea să poarte văl”, a spus fondatorul partidului, Redouane Ahrouch. Liderul belgian a mai afirmat că „prin stabilirea legii islamice, Sharia, vrem să urmăm calea profetului și a Coranului”. Partidul „Islam” belgian se concentrează în mod clar asupra electoratului musulman conservator și are deja doi membri aleși în consiliul local în urma alegerilor din 2012. În acest an, formațiunea va participa în 28 de municipalități. Ahrouch spune că vrea să atingă obiectivele partidului „fără a încălca constituția belgiană”. Nu este clar cum vrea să facă acest lucru, deoarece partidul dorește să separe bărbații și femeile în transportul public.

Secretarul de stat al imigrației din Belgia, Theo Francken, a afirmat, într-o postare pe Twitter, că partidul „îl dezgustă”, informeaza publicația electronică ActiveNews. „Un partid politic numit „ISLAM” este în ascensiune în Belgia. Ei cer deschis introducerea legii Sharia, care încalcă drepturile omului. Partidele care promovează Sharia sunt antidemocratice. Aceștia sunt lupi în haine de oaie”, a comentat politicianul. Experții spun că partidul ar putea obține un scor bun pentru că multe partide de stânga cu candidați musulmani și-au pierdut popularitatea în rândul alegătorilor marocani și turci. La Bruxelles, capitala Europei, se pare că Karl Marx devine tot mai popular, iar clasa muncitoare ca mobil al schimbării istorice e înlocuită de formațiunile politice islamiste? Stafia egalitarismului încă bântuie Europa. Un nihilsm european caduc crede că dacă comunismul nu a reușit să destructureze democrația, libertatea și tradiția, atunci noua ideologie o poate face cu succes? Democrația și identitatea iudeo-creștină și greco-romană credem că nu a apus la Bruxelles, deși eurocrații sunt deja depășiți de situație și autiști la problemele reale ale continentului. Unii membri ai elitei europene vor să construiască socialismul în Europa cu ajutorul organizațiilor islamiste? Posibil?“

Nietzsche  spunea: „ Un vizionar se minte pe sine, în timp ce un mincinos se adresează altora“.