Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Artur Stavri în amintirea contemporanilor

Artur Stavri în amintirea contemporanilor

Autor, Gheorghe Median

arthur stavriArtur Stavri (1869-1928), se numără printre puţinii poeţi botoşăneni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, a căror activitate a atras atât atenţia cititorilor cât şi a criticii literare. Creaţiile sale, risipite în numeroase publicaţii ale vremii, din Bucureşti, Iaşi sau Botoşani, între care “Curierul român”, “Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Viaţa”, „Revista nouă”, „Adevărul”, „Semănătorul”, „Lumea ilustrată”, „Adevărul de joi”, „Pagini literare”, ultimele două, apărute la Bucureşti, între anii 1898-1900, avându-l ca redactor şef, şi cinci volume de poezii: „Poezii”-1894, „De demult”-1897, „Pe-acelaşi drum”-1900, „Câteva clipe”-1904 şi „Luminişuri”-1910, l-au relevat ca pe un autor deosebit de sensibil şi delicat, cu o notă de originalitate care l-a ridicat deasupra multora dintre poeţii generaţiei sale.

Criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra operei sale poetice, apreciindu-i talentul, au remarcat influienţa pe care au exercitat-o asupra acesteia, pe rând, poezia lui Eminescu, ideile socialiste şi semănătorismul, consecinţă firească a mediului în care a trăit, anturajului pe care l-a avut şi nu în ce le din urmă a orientării revistelor la care a colaborat. Referirile la Artur Stavri în dicţionarele şi istoriile literare sunt parcimonioase, autorii mărginindu-se să releve trăsăturile esenţiale ale operei sale, dar faptul că numele său nu a fost uitat, demonstrează că prezenţa sa în viaţa literară este un fapt peste care nu se poate trece.

Dacă despre poetul Artur Stavri s-a scris îndeajuns pentru a putea să i se cunoască locul în literatura română, despre omul Artur Stavri s-a scris prea puţin puţin, deşi trecerea sa prin lume nu a fost a unui ins oarecare. Argumentăm această opinie, amintind doar câteva amănunte din viaţa şi activitatea sa: a fost unul dinte cei mai importanţi membri ai cenaclului literar ieşean condus între anii 1887-1889 de poetul Nicolae Beldiceanu, s-a numărat printre fondatorii primului Comitet al Societăţii Scriitorilor Români -1908, a fost prefect liberal al judeţului Dorohoi -1917 şi este tatăl (dintr-o căsătorie neoficializată cu scriitoarea şi folclorista Elena Didia Odorica Sevastos) a scriitorului şi publicistului Mihail Sevastos.

Încercând să aducem în faţa cititorilor revistei “Luceafărul”pe Artur Stavri, aşa cum a fost el, le oferim câteva fragmente din rândurile care i-au fost dedicate de trei personalităţi ale vremii sale: Izabela Sadoveanu, Demostene Botez şi Nicolae Iorga.

Primelele însemnări avându-l ca subiect în primul rând pe omul şi apoi pe poetul Artur Stavri, au văzut lumina tiparului în numărul din 20 mai 1928 al publicaţiei “Adevărul literar şi artistic”, suplimentul literar al ziarului “Adevărul”, apărut la două săptămâni de la trecerea în eternitate a poetului, sub semnăturile publicistei Izabela Sadoveanu şi poetului Demostene Botez.

În articolul “Amintiri”, Izabela Sadoveanu, evocă un moment din anii petrecuţi de Artur Stavri, cu care se înrudea de departe, şi care-i era prieten apropiat, la Iaşi: participarea la una dintre şedinţele cenaclului literar care aveau loc în casa din strada Sf. Teodor din Iaşi, a poetului Nicolae Beldiceanu. Elevă în ultimele clase de liceu, timidă şi sfioasă, pătrunsă în mijlocul cenacliştilor graţie bunăvoinţei gazdei şi retrasă într-un colţ al încăperii, ea a fost martorul, fascinat, al unui adevărat spectacol, care i-a rămas pentru totdeauna în memorie, şi pe care, peste trei decenii, l-a relatat, cu detalii minuţioase, în revista al cărei redactor era.

Începute de Nicolae Beldiceanu, care timp de aproape trei ore a declamat un nesfârşit “poem epic al naşterii şi evoluţiei pământului”, continuate de Eduard Gruber, care cu un glas “cu note joase înăbuşite, tuna în ecouri prelungi, menite să convigă pe toţi că A este galben deschis, I roşu aprins, U ultraviolet, O indigo întunecat şi E verde primăvăratic …”, lucrările cenaclului au continuat, până târziu, în noapte, cu lecturarea, de către cei tineri, a creaţiilor lor, în versuri sau proză, toate găsite de audienţă “extraordinar de frumoase şi originale”, şi cu dezbaterea furtunoasă a acestora.

În atmosfera incandescentă din încăpere, întreţinută şi de vinul care umplea generos paharele, o notă aparte o făcea un tânăr “cu trăsături fine şi faţa palidă răsărind din barba neagră, pe care o chinuia în toate felurile” care, fără a lua parte la discuţii “se mulţumea să zâmbească, amuzat şi ironic”. Era Artur Stavri, care, notează jurnalista, se sustrăgea dezbaterilor publice, preferând “intimitatea în care să se spovedească, să se analizeze, să-şi răsfire părerile, sentimentele şi planurile, în vorbe alese şi fraze frumoase, cum îi place păunului să-şi răsfire penele, din coada cea zugrăvită de natură cu culori strălucitoare”.

Elegant în exprimare, atent să nu supere pe cineva cu opiniile sale, Artur Stavri era un om blând, o fire sensibilă şi uşor impresionabilă , “cea mai uşoară umbră în limpezimea seninului umplându-l de melancolie”. Fondul sufletului său, nota Izabela Sadoveanu, era “tristeţea şi pesimismul”, trăsături de caracter pe care le-a cultivat din plin în creaţia poetică. Oprindu-se asupra acestui fapt, ea constata că poetul “ căuta într-adins să se amorezeze de câte o fată de care era sigur că nu putea să fie iubit – aşa, ca să aibă mai mult prilej să se plângă de soartă”, având în felul acesta “tema pe care să-şi varieze la infinit versurile sale pline de o duioasă amărăciune, în acea muzică pe o strună, armonioasă şi într-un ton, care este muzica poeziei sale”.

Referindu-se la creaţia poetică a lui Artur Stavri, în ansamblul ei, Izabela Sadoveanu constata că “tema sa favorită era admiraţia splendorilor naturii … iubirea profundă a omului pentru frumuseţea ei, rece şi neîndurată faţă de soarta şi frământările sufletului său atât de desăvârşit închinat ei”. Dar şi aici pesimismul este prezent, poetul arătându-se “ca un învins înainte de a intra în lupta pentru viaţă … resemnat şi ostenit înainte de a fi trăit, de parc-ar fi purtat toată resemnarea şi osteneala acelui lung şir de boieri moldoveni, cultivatori de moşii, care în lungul veacurilor şi-au aşteptat soarta de la natură, cu mâinile încrucişate la piept şi ochii la cer”.

Pesimismul natural al poetului s-a accentuat după moartea prematură a fratelui său Raul ( în anul 1919 n. n.), în ale cărui scrieri Izabela Sadoveanu găsea “scânteieri de geniu”, determinându-l să se retragă din lumea intelectuală.

Absenţa din viaţa literară, a făcut ca uşor, uşor numele său să fie uitat. Oprindu-se asupra acestui adevăr, Izabela Sadoveanu îşi exprima încrederea că dacă despre poet nu se mai vorbeşte, generaţia tânără aproape necunoscându-l, opera sa va dăinui, deoarece “sensibilitatea lui fină, discreţia expansiunii, nobleţea atitudinii şi delicata nuanţare a formei sunt calităţi care rămân şi poezia care le posedă nu se poate învechi”. Este de datoria noastră, conchidea Izabela Sadoveanu, încheind aceste consideraţii, “să nu lăsăm în fundul mării uitării, aceste delicate mărgăritare”.

Completând profilul intelectual al lui Artur Stavri, autoarea articolului mai nota faptul că acesta “iubea literatura şi o cunoştea cum nu au cunoscut-o mulţi dintre cei ce se pretind informaţi printre scriitorii de azi”, având “gustul sigur şi bine format al celor din generaţia lui, pentru care literatura a fost în toată tinereţea pâinea zilnică”, că “îşi preţuia versurile lui la justa lor valoare”, dar “simţind ce greu ar mai străbate azi delicate lor lumină în sufletul publicului cititor” a decis să se retragă.

Cel de al doilea articol inserat în „Adevărul literar şi artistic” din 20 mai 1928, intitulat „Artur Stavri”, este semnat de poetul Demostene Botez. Este un articol evocator, autorul relatând impresia puternică pe care, în copilărie, i-a produs-o Artur Stavri, pe lângă moşia căruia, de la Socrujeni, trecea în drum spre casa bunicilor din Gorbăneşti, localitate aflată în apropiere.

Moşia acestuia, „o moşie răzeşească, lungă şi îngustă”, avea în curte „o casă veche cu un balcon mare şi sur în faţă … acoperită cu şindrilă veche şi cenuşie”. În cerdacul acesteia, l-a zărit odată, pe Artur Stavri, „printre crengile zarzărului … cu faţa palidă, contrastând violent cu cu barba lui pe-atunci neagră”.

La o altă trecere pe lângă casa poetului, l-a văzut, coborând visător spre păduricea din fundul grădinii, cu frumoşii săi câini de vânătoare, plimbându-şi pe moşie „nu ochiul aspru şi cercetător de stăpân, ci o privire care nu vedea nimic decât ceeace era frumos şi care ierta toate”. Această atitudine, în contrast cu felul în care-şi imagina că trebuie să arate şi să se poarte moşierii timpului, a făcut ca Artur Stavri, să ia în închipuirea sa, proporţiile unui erou medieval „căci pentru acea vreme avea o dezinteresare neobişnuită pentru cele ale pământului, adică pentru munca de moşier hapsân şi cicălitor”.

La aproape două decenii de la întâmplările evocate, imaginea poetului i-a rămas neştearsă în amintire „ca un tablou cu culori vii: chip de om visător, tânăr, cu părul şi barba lui deopotrivă de negri”.

Privitor la opera lui Artur Stavri, Demostene Botez, aprecia că aceasta a fost profund influienţată de locurile natale: „Toate cântecele lui vin din pământ ca lăstarii. A stat în natură, a ascultat-o seri de-a rândul din cerdacul de la Socrujeni, a privit-o cu un suflet liniştit şi meditativ. Toate i-au apărut simple şi luminoase, lăsate de Dumnezeu pentru cei care ştiu să se bucure de ele. Şi le-a privit fără critică şi fără prea multă amărăciune. Este în versul lui luminos numai atât amar cât e într-un mugur”.

În aceeaşi ordine de idei, autorul articolului aprecia că versurile lui Artur Stavri “au toată candoarea vieţii de odinioară”, poetul scriind “cu simplitatea cu care înflorea în fiecare primăvară zarzărul din faţa casei”.

Demostene Botez a cunoscut şi apreciat opera poetică a lui Artur Stavri, reţinând dintre cărţile de pezie ale acestuia, volumul “Luminişuri”, care i-a rămas în suflet “ca o frumoasă aducere aminte de crâng luminat prin care m-am jucat în copilărie”. A avut senzaţia, recitind acel volum că în el este ceva din tinereţea sa , “din tinereţea celor care-n copilăria lor au rătăcit în asfinţit printre ogoarele de grâu cu spicul înalt şi sur sub razele de soare paralele cu pământul”.

Revenind la omul sensibil, legat cu toată puterea fiinţei sale de natură, de locurile copilăriei, care l-au inspirat în scrierea celei mai mari părţi a operei sale, Demostene Bozez încheia articolul cu următoarele cuvinte : “Pe lângă tot pământul acesta Artur Stavri a creat de la el, din sufletul lui, cu ce i-a dat Dumnezeu, o pajişte verde, care-i făcută de el, luminată de el, înflorită de el. Pajiştea aceea e mai mare decât mormântul lui, şi va renaşte în fiecare primăvară şi de-acum înainte, fără să ştie el, fără s-o mai vadă”. O scurtă referire la Artur Stavri o face şi Nicolae Iorga în cunoscuta sa carte “O viaţă de om, aşa cum a fost ”. Referindu-se la primii ani ai stabilirii poetului la Bucureşti (1890-1892 n. n.), acesta face aluzie la un subiect amintit doar tangenţial în biografia lui Artur Stavri, relaţia, aproape de a fi oficializată cu Elena Didia Odorica Sevastos: “Artur Stavri, care-mi confiscase cele mai frumos legate la Schonviszner la Iaşi din cărţile mele franceze, se aşezase la Bucureşti, unde-şi înjghebase o trecătoare viaţă de familie şi unde întâlnise o foarte bună primire pretutindeni, cu simpatică lui figură de boier botoşănean şi cu acea poezie pe nedrept uitată, în care, lipsind un puternic sentiment şi tot ce pot da ideile, era, în schimb, o muzicalitate dulce, un simţ al celor mai delicate nuanţe, un impressionism care plăcea.”( O viaţă de om aşa cum a fost ”, Ed. N. Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 190-191).

Găsim, prin urmare, în cele de mai sus, amănuntele necesare pentru a-l putea descrie pe Artur Stavri: o persoană distinsă, cu o înfăţişare agreabilă, sensibilă, educată, introvertită, prea puţin legată de bunurile materiale, pentru care poezia a reprezentat o pasiune şi nu un mod de a se remarca printre contemporanii săi. Nu a cultivat relaţiile cu persoanele influiente din mediul literar, nu a avut nevoie şi nici nu a trăit din poezie, veniturile sale fiindu-i suficiente pentru a duce o viaţă lipsită de griji şi a nu depinde în niciun fel de nimeni. Discreţia cu care s-a retras din viaţa publică şi literară, asumându-şi riscul de a fi uitat, demonstreză încă odată firea sa boemă, detaşarea cu care s-a raportat la lumea din jur, dând un şi mai profund înţeles poeziei sale şi particularizându-l, odată în plus, dintre contemporanii săi. Exemplificând talentul poetic al lui Artur Stavri, redăm în cele ce urmează, două dintre poeziile sale, alese de Demostene Botez pentru a completa articolul mai sus citat:

De demult

Un sat departe, – aşa de departe-
Şi-n satu-acela-i vechea casă
Deabia zărită-ntr-o frumoasă
Grădină cu alei deşarte.

Şi plânge-o doină de-cu-sară,
De cine ştie unde, vagă;
N-ajunge până-n sat întregă
Şi-i jalnică de te omoară.

Pe scări îmi par doi tineri stand,
Nu ştiu de i-am mai întâlnit:
El, pare-aşa neliniştit;
Ea spre apus cată plângând.

Prin nourii groşi de colb, în drum
Cu câinii un copil se bate;
De mi-ar ieşi în cale, poate
Că nu l-aş mai cunoaşte-acum.

Şi mama-mi spune-n glas mereu
C-a noastră-i casa-ntre alei,
Că tinerii de-atunci sunt ei,
Copilu-acel nebun îs eu.

N-o cred şi totuşi o ascult
Spunându-mi seara pe de rost
Poveşti, ce poate c-or fi fost
Prin alte locuri, de demult …

Melancolie

Se cerne ploaie deasă pe toamna din grădină
Şi vântul cerne frunze cărărilor deşarte …
O vară, încă una s-a dus să nu mai vină
Şi gându mi-i, cu stolul de rândunici, departe.

O vară, încă una trece aşa devreme –
Şi noi cu ea ne pierdem; ne-a mai rămas de-acum
Doar gândul, amintirea în urmă să ne cheme,
Căci ne-am lăsat o parte din inimă pe drum.

Suntem ca marinarii rătăcitori pe ape:
De ţara lor, de toate plângând şi-aduc aminte …
Şi uneori furtuna de ţărm îi trece-aproape –
Văd satul lor, dar vântul îi zboară înainte!

Mereu tot înainte, tot zile netrăite!
Viaţa noastră trece, când stai să te gândeşti,
Ca apa care scade aşa, pe nesimţite,
În cupele uitate pe margini de fereşti.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5