Scriitor cu activitate literară îndelungată, Demostene Botez, a trecut în lumina umbrelor la 17 martie 1973. Cei care avem favoarea de a locui, şi a privi astăzi, casa din Satul Hulub, Comuna Dângeni în care a văzut lumina zilei şi a copilărit, poetul, prozatorul, jurnalistul, memorialistul şi traducătorul, Demostene Botez la împlinirea a patru decenii de la trecerea în lumea nefiinţelor, este de datoria noastră, care l-am cunoscut doar prin activitatea literară, să  ne amintim de viaţa şi de opera sa.
Provenind dintr-un sat răzleţit, cu râpe săpate de ploi, contopit cu natura de pe Valea Jijiei, copilul de ţară într-o stare sufletească de dimensiuni infinite, fără ca nimeni să se fi gândit, avea să lase descrierea aceste locuri în  tezaurul literar al creaţiei naţionale.
Format în universul ţăranului din satul natal, ,, … cu care am muncit laolaltă şi de la care am învăţat: simplitatea, claritatea şi resemnarea filozofică a vieţii, adierea melancoliilor moldoveneşti, resentimentul faţă de artificial şi gradilocvent”, arată Demostene Botez în primul volum de memorii, valori care păstrate ,, …  mi-a legat viziunea vieţii de o realitate neperitoare în vremelnicia ei, mi-a dat o educaţie care m-a călăuzit toată viaţa”.
Născut la 2 iulie 1993, cum arată Registrul matricol al Şcolii Hulub, este înscris pe baza cererii, tatălui său, preotul satului, Anghel Botez, la 1 decembrie 1899, ultimul din clasa I, având doar şase ani şi jumătate. Învăţător cât a învăţat la Şcoala Hulub l-a avut pe D. Lăzărescu.
O fi simţit şi cântărit bine părinţii, şi nu s-au înşelat, că i-a venit vremea copilului de şcoală. Peste timp, Demostene Botez, în Cuvântarea de răspuns la discursurile ţinute cu prilejul sărbătorori a 75 de ani de viaţă, la Academie, spunea despre părinţi şi mulţumea, ,, … deşi oameni de la ţară, au înţeles rosturile învăţăturii şi nu au precupeţit nimic pentru a mă da la şcoală”.
O mare grijă şi atenţie i-a dat creşterii şi educării copilului mama sa, Ecaterina, o femeie deosebită ,, … cu gusturi de tandreţe … vorbea puţin … Voia să uite, să uite mereu ceva … şi-şi crea necazuri. Viaţa ei, aparent era mecanică. Cea adevărat şi adâncă era pe alt plan … tainic, interior, nedezlegat”.
Trimestru I nu este notat. La sfârşitul anului şcolar, din cei 27 de elevi înscrişi, trece primul din nouă elevi promovaţi; la fel şi în clasa a-II-a, tot primul din clasă promovează.
I-a avut colegi de clasă pe consătenii: Vechiu D. Costache, Grigore V. Gheorghe, Ionescu Gheorghe Eduard, Botez V. Gheorghe, Mocanu N. Eleonora etc. nume ce se mai regăsesc şi astăzi în satul Hulub, cu care în parte s-a reântâlnit la vârsta de 70 de ani, când a revenit pentru ultima dată în sat, pentru a se reculege la mormântul tatălui său de lângă biserica pe care a ctitorit-o, şi a revedea casa în care a copilărit.
Joaca de copil a fost înlocuită cu munca, cum avea să mărturisească, ,, … jucăriile mele au fost viţeii, vacile, boii şi caiii … Mai puţin câinii şi pisicile”, care l-a ajutat la o vârstă tânără, să pătrundă în universul necunoscut al vieţii.
Îşi continuă studiile primare, clasa a-III-a la Şcoala Marchian din Botoşani, apoi urmează la Iaşi: clasa a-IV-a, la Institutul particular al profesorului Culianu, Liceul Internat, şi  Facultatea de Drept, unde va descoperi dragostea de literatură şi va cunoaşte prin talentul său pe cei mai de seamă oameni ai scrisului.

Dorinţa preotului, dacă nu ar fi urmat războiul la care a participat în campania din Dobrogea, era ca fiul său să urmez studiile în Germania.
După ce a fost dat la şcoală, s-a simpţit ca un înstrăinat, stare care s-a accentuat după moartea tatălui său, pierderea casei şi a pământului, sentiment depresiv ce nu l-a părăsit niciodată, care se regăseşte în versurile sale.
 ,,Sunt un străin …
  Azi m-a uitat de mult pământul
              …    Sunt ca un puf de păpădie
   Pe care-l poartă veşnic vântul.
   ,, … Pământul nu mă mai cunoaşte
   Nici ţarina nu mă mai ştie” .  (Demostene Botez, ,,Deznădejde”)

În lirica sa motivul dezrădăcinării, cu senzaţia de înstrăinare are două tendinţe opuse: regretul după satul şi copilăria tradiţională, spaţiu în care se regăseşte pe sine, o dată cu trecerea la oraş şi tendinţa de modernizare a literaturii provinciale.
,, De ce nu m-aţi lăsat la mine-n sat
   Printre livezi cu meri şi nuci bătrâni,
   Prin ţarini răscolite de fântâni,
   De ce nu m-aţi lăsat? …”   (Demostene Botez, ,,Nostalgie”)                   

Profesia de avocat îl face să intre în contact cu oameni de categorii sociale diferite, unii devenind eroii poeziilor sale. A cunoscut lăcomia celor puternici, umilinţa şi munca istovitoare a celor mulţi,  ,, Am fost tot timpul elevul ţăranilor  din satul meu natal, ale căror chipuri supte şi cătrănite le purtam în ochi”.
Nemulţumirea avocaturii îl determină să se dedice literaturii, scrisului găsindu-şi refugiu în poezie, publicistică, jurnale de călătorie, memorialistică, traduceri şi literatură pentru copii.
Vacanţele şi le petrcea în mănăstiri şi excursii, în ţară, şi străinătate. Îşi cheltuia agoniseala pentru a cunoaşte lumea, cutrierând ţinuturile dintre Marea Nordului, Marea Baltică până în Egipt. De multe ori îşi petrecea vacanţele în deltă sau în jurul Bucureştiului însoţit de prieteni.
Cele peste şase decenii de activitate literară cuprinde şi atmosfera colorată cu didacticism sfătuitor dedicată celor mici, ce îndeamnă la copilăria tradiţională cu valorile sale perene, ce se răsfrânge ,, … c-an apa lacului poeziile acestui veac”. Poezia spontană în imagistica concretă a vieţii în care s-a dezvoltat, redă modelarea lirică a spaţiului local dimensionat.

,,Împrejur era frumos,
  Şerpuia un râu
  Se vedea o pădurice
  Şi un lan de grâu”   (Demostene Botez, ,,Piciu şi Gheorghiţă)
Membru coespondent al Academiei Române din 1963, pentru activitatea sa literară, în anii 1964-1965 a fost ales Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Activitatea literară a lui Demostene Botez în cele trei etape ale activităţii literare: 1911-1913, perioada interbelică şi postbelică, începe prin a publica primele poezii în reviste şi ziare din Iaşi, ,,Arhiva”, ,,Flacara”, ,,Convorbiri literare”, continuă cu volumelor de versuri: ,,Munţii” (1918), ,,Floarea pământului” (1920), ,,Povestea omului” (1924), ,,Zilele vieţii” (1927) etc., nuvele: ,,Dumnezeu”, ,,Obsesia”, ,,Domnul Leon”, ,,Tranvaiul de noapte” etc., romane: ,,Înălţarea la cer”, ,,Bucuria tinereţii”, ,,Oameni de lut”, ,,Ghiocul” etc., Jurnale: ,,Curcubeu peste Dunăre”, În căutarea mea” etc.
Colaborează la ,,România literară”, ,,Luceafărul”, ,,Iaşul literar”, ,,Viaţa românească”, (al cărui director a fost din 1964, până în 1973, anul decesului), ,,Contemporanul”, ,,Cronica”, ,,Gazeta literară” etc.
Scrie două volume de memorii. Ultimul apare postum. 
Tuturor ,, … le închin – bun, rău, spune Demostene Botez cu prilejul sărbătoriri a 75 de ani de viaţă de la Academie, tot ce am scris şi am făcut, şi care are cel puţin preţul sincerităţii, al muncii şi al omagiului faţă de oameni. E restituirea cuvenită, cum este aceea a fructului pe care îl dă orice pom, naturii şi celor care l-au îngrijiT.