ASPECTE DE ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR ALE COMUNITĂȚII HUȚULE (1)

A R G U M E N T

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte câteva dintre cele mai importante aspecte ale vieţii oamenilor de la munte care aparţin comunităţi huţule ( ,,huţani) din comunele Brodina şi Ulma ( cu satele aferente).

Vreau ca prin intermediul acestei lucrări  să fac cunoscută viaţa acestei comunităţi din zona Brodina- Ulma, împreună cu nepreţuitele comori de artă ale folclorului huţul, cele mai răspândite şi întregite creaţii populare, ce pulsează încă, în contextul vieţii spirituale ale satului Huţul şi bucovinean în acelaşi timp.

Pot să spun, cu bucurie, că satul românesc şi huţul, cu pitorescul şi farmecul lui m-au atras şi m-au fascinat dintotdeauna. De aici am aflat cât de profunde sunt trăirile umane, iubirea de viaţă şi muncă, dorul şi dragostea pentru frumos şi bine, forţa şi talentul în creaţia artistică a ţăranului de la munte ( huţan sau român).

De-a lungul timpului am observat că, aici, în acest spaţiu dominat de munte şi pădure legătura dintre munte şi pădure, legătura dintre om şi natură este profundă şi veşnică.

De ce despre huţuli? În primul rând vreau să se lămurească cine sunt huţulii, care este originea lor, care este stilul lor de viaţă, care sunt lucrurile care îi definesc, îi identifică.

Un alt motiv de a trata acest subiecte este acela de a ,, scoate” la lumină, unele tradiţii şi obiceiuri care au fost transferate de la huţuli la români ( ex. încondeierea ouălor).

La petrecerile huţulilor, ocazionate de Sfintele Sărbători de Iarnă şi Primăvară ( Sfintele Paşti, Floriile) sau alte evenimente din viaţa comunităţii, am putut urmări cu admiraţie şi pioşenie ani de-a rândul, bogăţia, frumuseţea şi varietatea jocului, cântecului şi portului popular.

Am remarcat încărcătura plină de poezie şi umor a cântecelor, jocurilor şi a strigăturilor populare, cu texte de o puternică valoare şi forţă de comunicare sufletească menită să anime şi să stimuleze buna dispoziţie a participanţilor şi asistenţei prezente la petrecere.

Materialul pe care l-am cules, l-am organizat sub forma unor scurte prezentări pe capitole a tot ceea ce este important pentru comunitatea huţulă şi tot ce se petrece în inima satului de la munte în diferite momente ale vieţii.

Fiind foarte atenţi cu lucrurile ,,scumpe” ale vieţii lor spirituale, huţulii mi-au dezvăluit doar o mică parte din lumea lor miraculoasă şi atât de bogată care îi reprezintă şi îi defineşte.

La baza acestei lucrări au stat anchetele de teren şi pentru rezultate cât mai bune am apelat la persoane publice de origine huţulă din satele Brodina, Lupcina, Nisipitu; oameni care cunosc bine toate activităţile, obiceiurile şi tradiţiile comunităţii pe care o reprezintă cu mare mândrie şi onoare.

Cap.I: I N T R O D U C E R E:

-Brodina şi Ulma – prezentare geografică şi istorică

                Comuna Brodina, situată pe râul Suceava, este formată din mai multe sate, răspândite în obcinile Bucovinei. Ea se învecinează cu comuna Ulma, Straja, Izvoarele Sucevei şi marchează graniţa cu Ucraina din nordul Ţării.

                Numele comunei ,,Brodina” apare pentru prima dată în 1908, când s-a constituit sub această denumire.

                Brod = VAD sau loc de trecere cu piciorul a unui râu.

                În prezent comuna Brodina cuprinde următoarele sate:

Brodina, Falcău, Sadău, Brodina de Jos, Cununski,Dubiusca, Ebrişte, Zalomestra, Paltin, Norocu.

Primul sat ,,Sadău” a cărui denumire înseamnă ,,grădină” este explicat prin apariţia în

acest  sat a primei grădini, unde au fost cultivaţi primii pomi fructiferi.

                Celelalte aşezări au luat fiinţă prin migraţia populaţiei din împrejurimi.

                Cele mai vechi familii din comună sunt de origine huţulă: Hudema, Curaciuc, Ihnatiuc, Hlodec, Haleţa, Buceac.

                Comuna Ulma – este situată de o parte şi de alta a râului Suceava, după intrarea acestuia în ţară, ocupând teritoriul situat între Frontiera României cu Ucraina, pârâiele Nisipitul şi Pogonicioara.

                Satele care alcătuiesc comuna Ulma:

Ulma, Costileva, Lupcina, Măgura, Nisipitu- reşedinţă

Relieful acestui teritoriu, între comunele Brodina şi Ulma, se suprapune pe versanţii

râului Suceava şi a pâraielor aferente care fac parte din masivul Obcinei,Brodina la Sud şi Obcina Lungu la nord, cu altitudini de 1336 m în Vârful Arşiţa.

                În această zonă principalele formaţiuni vegetale sunt pădurile.

                Până nu demult cuvintele ,,huţul”, ,,huţan”, ,,huţulia” erau interpretate diferit de istorici, etnologi, diferiţi jurnalişti, chiar din Ucraina. Se pare că această problemă a fost lămurită; etnograful Iuri Boberski din Linov în jurnalul ,,Grajda” lămureşte sensul cuvântului ,,huţul” având la bază dicţionarul sanscrit. Sanscrita e limba emigranţilor de pe actualele teritorii ale Ucrainei care s-au stabilit în India în secolele IV-III înainte de Hristos. De aceea şi în prezent sanscrita are peste 600 cuvinte ucraineşti; astfel s-a ajuns la concluzia că acest cuvânt – Huţulia- este compus din ,,huţu” care înseamnă zgomot şi ,,lia” care înseamnă cursul, deci în concluzie avem posibilitatea să ne gândim la cursul zgomotos al apelor de munte. De la această descifrare se ajunge la concluzia că această populaţie a trăit şi trăieşte de mai multă vreme în zona precarpatică şi carpatică. Sigur, cu timpul, huţulii,  caută noi locuri şi pătrund în zonele virgine ale Carpaţilor.

                Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în preajma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi de la vechii daci… Singura lege le-a fost Dumnezeu, le-a fost Dumnezeu, aşa cum l-au putut ei înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate”.( Casian Balabasciuc-,,Stranii povestiri huţule”).

                Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huţulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, privind originea lor. Certă este deocamdată zona locuită de această populaţie, adică bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi Valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că azi este aproape asimilată.

                Dintre multele opinii privind originea huţulilor se desprinde mai pregnant ideea că au fost ( şi sunt) oameni ai munţilor (verhovinţi hirski) ce duceau o viaţă seminomadă, legaţi de tradiţia creşterii animalelor şi de păduri. Unii autori, printre care profesorul Kaindl de la Universitatea din Cernăuţi i-au considerat rămăşiţe ale sciţilor, goţilor sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti.

                Emil Kaluzniacki , profesor de slavistică la Cernăuţi, considera de altfel că strămoşii huţulilor ,,au fost un popor de limbă română”. El îşi fundamentează opinia citând cuvinte româneşti găsite în limbajul huţulilor: ,,bărbânţă”, ,,brânză”, ,,armăsar”, elemente lingvistice de origine dacă.

 Există şi o teorie care afirmă că ,,huţulii” sunt descendenţi ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane. Chiar şi poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu remarcă etnia huţulă, considerând-o nimic altceva decât descendenţa unor daci slavizaţi. Majoritatea cercetătorilor fac diferenţa între huţuli şi ruteni, nelăsând să se întrevadă vreo descendenţă între etnii.

                Dacă avem în vedere modul de viaţă al huţulilor din vechime, unele obiceiuri, nu chiar lăudabile, cum ar fi stilul de viaţă prădalnic, plăcerea de a bea (alcool), lipsa de interes faţă de istoria lor, sau obiceiul ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi prin cultul bradului, găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puţine informaţii, putem să facem o asemenea comparaţie. În faţa atâtor ipoteze şi păreri despre originea huţulilor, care mai de care mai plină de certitudine, singurii care nu s-au omorât cu firea, păstrându-şi limpezi adâncimile cugetului, au fost chiar ei huţulii. Dacă i-a întrebat cineva vreodată despre originile lor au răspuns că sunt ruşi, ucraineni sau români însă de fiecare dată au adăugat că de fapt, sunt oameni liberi, ai munţilor.

                Date mai sigure despre numărul huţulilor existenţi în Bucovina încep să apară de prin secolul al XVIII-lea, când s-a făcut şi recensământul populaţiei existente, odată cu anexarea ţinutului la Imperiul Habsburgic, specificându-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 11099 erau români, 1261 de ruteni şi 1112 de huţuli. O statistică din anul 1774 vorbeşte de 6750 de huţuli pe care administraţia austro-ungară i-a identificat în Bucovina. În ,,Dicţionarul geografic al Bucovinei” al profesorului Emil Grigorovitza, editat în 1908 se specifică faptul că la acea dată erau în jur de 25000, care ,, formează de fapt o populaţie osebită”. Creşterea spectaculoasă a numărului de huţuli este explicată prin imigraţii veniţi dinspre Saliţia între anii 1787-1849, ca urmare a politicii imperiale de încurajare a populării ţinutului Bucovinei şi a creării unui mozaic etnic.

                Din motive diverse huţulii au preferat, cu timpul să se declare români, astfel că în statisticile de azi etnia nu mai este prezentă, chiar şi în localităţile recunoscute care au ca populaţie majoritar huţulă.

               Capitolul 2: ELEMENTE DE ETNOGRAFIE

I. GOSPODĂRIA

I. Ca la majoritatea gospodăriilor bucovinene, construcţiile din gospodărie sunt în număr mare şi au un caracter monofuncţional: locuinţa, grajdul pentru vite, bucătăria de vară, pivniţa, cămara pentru alimente şi haine, şurile pentru fân şi cereale, magazia pentru unelte.

Privind arhitectura zonei se poate constatata că toate locuinţele şi anexele dau impresia de lucru binefăcut, de siguranţă şi bunăstare.

Crescători de animale, prin excelenţă huţulii din aşezările situate între Brodina şi Ulma au dezvoltat şi o serie de construcţii gospodăreşti destinate pentru adăpostul vitelor şi forajelor. Printre construcţiile specializate din această categorie în afară de grajduri şi şuri este adăpostul pentru oi numit,,COLEŞNEA” şi OBOCUL pentru fân.

Principalul material folosit în construcţie este bineînţeles lemnul reprezentat în mare măsură de măria sa BRADUL din care se făceau bârne şi grinzi groase, cioplite doar pe faţa dinspre interior la  construcţiile mai vechi, şi pe ambele feţe la  cele mai noi, în general  legate ,,stâneşte”.

Învelitoarea este din draniţă lungă de până la 1,5 metri şi lată de 15-20 metri. Construcţiile mai vechi erau acoperite cu draniţă lungă de 2 m prinsă cu cuie tisă, iar la acoperişurile vechi în două ape, aceasta era fixată sub prăjini lungi din lemn legate la capăt cu gânj din nuiele.

Cea mai importantă şi cea mai veche construcţie huţulă, este desigur, casa de locuit, care avea în spate şarpantă puţin prelungită, formând adăpostul pentru vite ( şopronul). Cu timpul a fost construit grajdul şi separat adăpostul pentru oi.

Lemnul pentru casă ( construcţie) era tăiat doar în timpul iernii în luna februarie când copacii sunt în repaus vegetativ. Este un adevărat ritual în ceea ce  priveşte tăierea lemnului şi anume: înainte de a se apuca de tăiat, huţanul mergea la preotul din sat care îl blagoslovea şi îi citea o rugăciune ca Dumnezeu să-l păzească de posibile accidente sau de atacul neprevăzut al animalelor sălbatice.

Apoi, după ce ajungea în pădure îngenunchea în faţa copacului pe care urma să-l taie, spune rugăciunea ,,tatăl nostru”, apoi cerea iertare bradului/copacului pentru că urma să-i ia viaţa.

Locuinţa este înconjurată cu garduri masive din bârne groase de brad, aşezate orizontal şi acoperite cu draniţă în două ape.

Celelalte elemente ale gospodăriei sunt grupate astfel: magazia, beciul, lemnăria şi separat grajdul, care este la o distanţă apreciabilă de restul gospodăriei.

Casa huţulă prezintă aceleaşi caracteristici ca şi casa de tip ,,cameră-tindă-cameră” sau ,,tindă-cameră”, ultima, având pridvor cu intrarea laterală. Pereţii laterali depăşesc faţada cu 60-70 cm, în partea inferioară formând o latură a gangului. Acest fapt face ca locuinţa huţulă să fie bine protejată.

Aşa cum opinează Tancred Bănăţeanu în studiul Arta populară bucovineană, ,, În aşezările huţule toate casele au spre exterior lemn aparent. Cele vechi aveau lemn aparent şi în interior. Între bârne se aşează un strat de muşchi care izola interiorul locuinţei”.

Interiorul locuinţelor tradiţionale este adaptat funcţiei încăperilor. Un element din interiorul locuinţei este în primul rând sistemul de încălzit, cuptorul masiv care uneori ocupă un sfert din suprafaţa camerei. El este aşezat în colţul dinspre tindă şi peretele din spate şi are gura orientată spre peretele din faţă. Colţul cu vatra grupează în jurul său obiectele necesare pentru prepararea hranei. În continuare este amplasat patul, loc pentru odihnă şi pentru păstrat ţesături, haine şi zestre. În partea opusă cuptorului pe diagonală este masa cu laviţele aşezate de-a lungul pereţilor cu ferestre. Colţul dinspre uşă, opus cuptorului este ocupat de blidar. Aceeaşi organizare a interiorului se întâlneşte atât în casele huţule cât şi în casele româneşti.

Pe fondul alb al pereţilor sau pe fondul lemnului aparent căptuşit cu muşchi se desfăşoară pe verticală registrul lăicerelor, apoi cel al ştergarelor şi icoanelor, pe peretele dinspre răsărit şi al fotografiilor pe cel dinspre miazăzi, apoi registru cu grinda şi grindarul de deasupra patului.

 II – PORTUL  POPULAR

                Datorită unei convieţuiri de secole a populaţiei autohtone româneşti cu cea a huţulilor, acesta din urmă şi-a modificat în aşa măsură formele pieselor de port, care, de fapt nu erau prea deosebite nici la origini ( deoarece aria de răspândire a catrinţei, a cămăşii carpatice şi a sumanului depăşeşte graniţele ţării noastre ), încât astăzi acesta se confundă cu cele româneşti, iar portul popular al huţulilor nu mai este o trăsătură caracteristică de distincţie etnică.

                Despre vechiul costum popular huţul bărbătesc cu haină şi pantaloni din dimie roşie îşi mai amintesc bătrânii că se purta la Lupcina, Ulma şi Nisipitu în vremea copilăriei lor în timpul României Mari.  Dacă astăzi se mai păstrează unele diferenţieri, acestea sunt mai ales elemente de detaliu (motivele ornamentale, compunerea acestora, alegerea gamei cromatice).

                Din punct de vedere al păstrării elementelor specifice portului huţul, se pot stabili satele în care acestea predomină datorită majorităţii populaţiei huţule şi care sunt grupate în nordul judeţului nostru: Izvoarele Sucevei, Ulma,, Argel. În comuna Brodina spre exemplu, elementele portului popular sunt „amestecate”( cele româneşti cu cele huţule).

                Piesele componente ale costumului popular huţul sunt aceleaşi ca şi ale costumului popular românesc. Ele au o structură identică, mai ales cele ale costumului femeiesc.

                Hedvig Maria Formagiu, analizând portul popular din România, referindu-se la portul huţulilor, afirmă: ,,Mergând până la identitate, pe conture suprapunându-se acelaşi principii de organizare a decorului, încadrându-se perfect trăsăturile esenţiale ale stilului de bază, costumul huţulilor, frecvent în unele sate din Bucovina îşi evidenţiază specificul mai ales în gama cromatică mai vie, bazată pe armonia de roşu şi portocaliu. Ca o reminescenţă a portului de veche tradiţie ieşit din uz în primele decenii ale secolului al XX lea, este costumul bărbătesc din dimie roşie, o manifestare grăitoare a concepţiei lor decorative.( Hedvig Maria Formagiu, ,,Portul popular din România”, Bucureşti, 1974, p.176).

                Nota distinctivă a portului popular huţul este data de folosire a altor compoziţii ornamentale, a altor forme de compunere şi combinare a motivelor ornamentale şi chiar de amplasare a acestora ca şi de unitatea tonurilor cromatice bazate pe roşu, galben şi portocaliu.

                Dacă la populaţia românească sunt deosebiri cromatice date de vârsta femeii care poartă costumul la populaţia huţulă nu se întâlnesc asemenea deosebiri, tonurile vii de roşu, portocaliu, galben roz sunt preferate şi de femeile în vârstă nu numai de cele tinere.

                1. Costumul femeiesc huţul se încadrează stilului regional din punct de vedere structural. Cămaşa cu poale sau iia este baza portului popular femeiesc ca şi la costumul popular românesc. Croiul cămăşii femeieşti este asemănător cu al celor româneşti, cămaşa cu altiţă în creţ şi râuri este numită ,,VOLOŞCA” adică românească. Cămaşa de lucru are croiul tip ,,poncho”, iar cea de sărbătoare mult mai împodobită are structura cămăşii carpatice, încreţită la gât.

                Ca metrii prime obişnuite sunt cânepa, inul şi bumbacul din care se ţese pânza în două iţe pentru cămăşi, iar din cânepă se ţese pânza mai groasă pentru poale. La cămăşile de tip ,,poncho” se păstrează ornamentica clasică, decorul urmând linia croiului.

                În ceea ce priveşte ornamentarea mânecii, întâlnim mâneci cu decor redus numai la altiţă şi o bentiţă la marginea de jos. O compoziţie considerată anterioară este cea cu broderia pe umăr. O altă formulă a compoziţiei ornamentale o constituie desfăşurarea amplă a motivelor sub formă de tăblie altiţa, încreţul şi partea de jos a mânecii se contopesc, transformând toată mâneca într-o suprafaţă compactă şi din punct de vedere cromatic.

                Ornamentica se realizează, în general, prin broderie cu punct în cruciuliţă, peste fire, în lanţ, cu fir de lână mai gros. Motivele lasă între ele foarte puţin spaţiu liber din albul fondului. Motivele cele mai frecvente sunt cele geometrice. Spre deosebire de iile româneşti unde rombul ornamentează în special încreţul, la cămăşile huţule rombul formează o reţea asemănătoare fagului. Deseori se întâlnesc elemente florale foarte stilizate încadrate aceluiaşi contur de faguri.

                Brăţările cusute în partea de jos a mânecii strâns în jurul încheieturii se aseamănă mult cu cele ale cămăşilor româneşti bucovinene ( Voitinel, Frătăuţi, Vicov etc.). În concluzie compoziţia cromatică este elementul cel mai caracteristic şi propriu huţul în ansamblul portului.

                Peste cămaşă se poartă brâul lat peste care se aşează catrinţa (la femei) –OPGUTA, care are tot formă dreptunghiulară ca şi cea românească şi e ţesută din lână, tot în patru iţe. Se deosebeşte de cea românească prin ornament şi e cromatică.

                Elementul ornamental la catrinţă este vârsta, care alternează în grupe mari, la capete. Pe laturile lungi are câte o bată care se deosebeşte printr-o altă aşezare a dungilor colorate realizate din urzeală. Pa catrinţa românească bata este mai pronunţată, într-o singură culoare.

                Brâul numit ,,POJAS” este simplu cu dungi paralele dispuse pe lungime iar betele înguste se deosebesc cu greu de cele româneşti.

                Iarna se poartă sumanele, făcute din pătură de casă ţesută (,,dimia”) dată la piuă, păstrează culoarea naturală a lânii, de la brun la roşcat. Croiul sumanului huţănesc este puţin este puţin evazat, cu câte un clin îngust care ajunge la poale la 20 cm; şi mâneca prezintă clin şi pave. În afară de suman se poartă mantaua albă cu croi drept, la fel ca cea a românilor. Este împodobită cu postav roşu, verde sau negru şi cu găitan negru fiind purtate şi de femei şi de bărbaţi. La începutul secolului al XX-lea-spun cei bătrâni că această haină era obligatorie în costumul mirilor.

                Din cauza climei aspre de la munte, femeile huţule îşi confecţionau din pânză nişte cioareci până peste genunchi numite ,,PIDCOLNICE” legate sub genunchi. Peste acestea vin purtate obielele care erau ca şi cioarecii , din pânză albă sau roşie. Pentru nuntă mireasa îşi împletea ciorapi din lână colorată în modele geometrice şi florale. Cojoacele şi pieptarele au acelaşi croi ca şi cele româneşti, diferenţele constând în ceea ce priveşte ornamentarea, cu meşină colorată aplicată spre marginile piesei.

                Opincile sunt tot de tip ,,Carpete” legate cu mojiţe din lână sau piele, iar pentru sărbători se purtau cisme cu carâmbi roşii, galbeni sau de culori combinate.

                Portul femeiesc huţul este completat cu podoabe bogate ghiordane în culori vii de roşu, galben, brun, mărgele, corali, toate purtate combinat cu şiruri de podoabe de aramă ştanţate sau lanţuri cu 3-5-7 curci de aramă.

                2. Costumul bărbătesc-prezintă unele diferenţieri faţă de cele românesc. Piesele de bază, cămaşa şi pantalonul, sunt din acelaşi materii prime. Cămaşa cu ornamente dispuse în jurul ,,gurii”, este mai scurtă decât cea românească.

                Cămaşa huţanului cea de sărbătoare este împodobită cu broderi în tonuri specifice huţule: roşu, portocaliu, grena conturat cu negru sau verde.

                Costumul ( haină şi pantaloni)din dimie roşie folosit în secolul trecut deosebea pe huţul de român. Haina acestuia are croiul de tip ,,poncho” nu are pane sub braţ ci o croială a latului care formează mâneca şi care se prelungeşte într-un fel de pane. Clinii de la piepţi, puternici evazaţi, sunt împodobiţi cu pompoane de lână colorată. Acest suman este foarte scurt depăşind cu puţin linia şoldului.

                Pieptarul prezintă ornamente cu aplicaţii din piele, perforate şi decupate, combinate cu motive geometrice şi florale în culori specifice. Sumanul nu mai este identic cu cel românesc, ci se aseamănă ca formă cu haina veche din dimie roşie. Este ornamentat cu motive florale cusute pe piepţi şi în jurul gâtului.

                Pantalonul (,,Kaszeniaky”) este din aceeaşi dimie roşie mărginit cu şiret verde şi despicat jos la gleznă.

                Ca cingătoare se purta chimirul, în 4-5 catarame, sau brâu de lână (,,POIS”) peste care se punea o curea îngustă (,,PASOC”).

                Sub opinci (,,PASTOLĂ”), legate cu nojițe (,,VOLOCH”) se puneau cioareci (,,HACI”).

                Pe cap, huțanii, purtau pălării cu gang, în care bătrânii purtau tutun și amnar cu iască.

Costumul huțulilor este completat cu traiste de vânătoare, cornuri cu praf de pușcă cu curele împodobite cu ornamente metalice. Bărbații purtau prins de brâu, vestitul baltag huțul fără de care nu se deplasau nicăieri. Pe vremea austroungarilor, huțanii trebuiau să plătească lunar o taxă pentru a li se permite să poarte baltagul (fiind considerat periculos). Portul copiilor este o copie fidelă a portului celor maturi.

III. .BUCĂTĂRIA HUŢULILOR

                Mâncărurile huțulilor aduc un aport substanțial de calorii pentru a se asigura necesarul de energie în susținerea eforului zilnic, care este mare. Bazat în special pe proteine și lipide, regimul alimentar este adaptat vieții aspre de munte, unde se utilizeayă în bucătărie preponderent produse animaliere și mai puțin cereale, legume sau fructe. Laptele cu derivatele sale, dar și carnea nu lipsesc din alimentație fiind produse în gospodărie și deci mai accesibile. Dintre mâncărurile specifice huțulilor afumăturile de porc sau de vânat sunt la loc de cinste. Afumarea cărnii se face după tehnici proprii utilizând lemn uscat de fag, uneori și cetină pentru a da aroma specifică. Afumăturile se consumă în ciorbe, cu varză tocată și murată sau cu fasole.

                Mâncarea din ouă amestecate cu jumări și smântână numită ilșnițea este tipică pentru huțuli la fel cum și mămăliga cu cartofieste invenția lor. Acest fel de mămăligă a fost născocit din nevoia de conomisire a făinei de porumb adusă cu greu la munte, unde porumbul nu se putea cultiva, din regiunile mai joase. Cartofii fierți și striviți înlocuiesc o parte din făina necesară pentru mămăligă.

                Ciorbelehuțule sunt deosebit de consistente și sățioase fiind întotdeauna drese din belșug cu smântână de vacă sau oaie.

                Balmoșul este o mâncare tradițională, preparată de regulă la stână. Se utilizează ca ingrediente smântână, mălai, sare și bucăți mărunte de caș. Se prepară în ceaun, pe foc afară sau pe jar și se face un fel de mămăligă.

                Produsele lactate sunt în gamă variată, deosebit de gustoase, deoarece creșterea vitelor și păstoritul sunt ocupații tradiționale ale huțulilor. Dintre acestea renumit este laptele acru (,,hușlinca”) obținut prin conservarea laptelui fiert în copaie sau budăci pregătite în mod special. Laptele acru se conservă pe cale naturală timp relativ îndelungat, asigurând astfel rezerva de hrană și pe timp de iarnă.

                Carnea proaspătă sau afumată prăjită în untură este de asemenea tradițională pentru huțuli.

                Și mierea de albine este prezentă în cămările huțulilor, albinăritul rămânând o preocupare perenă în unele gospodării. Mierea aduce aportul de glucide necesar suplinind adesea zahărul.

                În perioada de vară se consumă fructe de pădure și ciuperci în diferite combinații și rețete. Mâncarea de ciuperci cu smântână sau cea de fragi cu smântână sunt obișnuite pentru huțuli.

                Huțulii mai sunt cunoscuți și pentru plăcerea lor de a bea; sunt făcute băuturi din diferite plante alpine aromatice (ienupăr, cimbrișor, măcieșe) sau fructe de pădure (zmeură, fragi, afine).

                IV. RELIGIA  HUŢULĂ

                Huțulii sunt ortodocși de rit nou sau de rit vechi. Deși în viața de zi cu zi se întâmplă să încalce învățăturile bisericești, mentalitattea lor înclinând către acea libertate de conștiință care le permite aproape orice manifestare izbucnită din propria personalitate, mândri și nepăsători față de reguli, ei respectâ totuși cu strășnicie sărbătorile și participă la slujbele religioase.

                Deși canoanele bisericești interzic cu strășnicei magia, huțulii au fost mereu depozitarii unor mari mistere legate de vrăjitorie, fiind cunoscuți ca foarte buni știutori ai acestor practici. Poate că modul lor de viață legat de singurătatea munților și de atmosfera tenebroasă a codrilor copleșiți de cețuri le-a sporit renumele de vrăjitori. Povești și amintiri ale bătrânilor huțuli aduc în atenție frecvent evenimente legate de practici oculte, întâmplări greu de crezut, dar mărturisite cu atâta convingere încât pot pune pe gânduri pe oricine. De magia neagră a huțulilor se leagă poveștile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar și practici cum ar fi influențarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, anihilarea dușmanilor, luarea manei de la vite, sporirea sau distrugerea avutului, teleportarea oamenilor.

               De obicei practicanții magiei sunt femei bătrâne care în comunitate jucau și rolul de doftoroaie, având cunoștințe vaste despre puterea tămăduitoare a plantelor. Cele mai temute sunt vrăjile cu obiecte aparținând celor trecuți dincolo de pragul acestei lumi, despre care se vorbește în lumea huțulă că nu pot fi desfăcute. O altă credință a lumii huțule este magia făcută cu ajutorul broaștei trimise anume către cineva căruia i se vrea răul. Desigur, în fața atâtor posibilități de agresiune ocultă erau necesare și remediile, care se găseau în primul rând în aghiazma de la Bobotează, în usturoi și în diferite amulete care rămâneau secretul fiecărui purtător de asemenea obiecte.

 (Va urma)