Primit pentru publicare: 06 febr.2015.
Autor: Ion N. OPREA.
Publicat: 06 febr.2015

 

Aurul dacic, Cloşca cu puii de aur şi Tezaurul românesc, mereu teme pentru cercetători

             Cercetările istorice, literatura dar mai cu seamă publicistica vorbesc frecvent despre tema invocată, aurul dacic, ceea ce vom repeta şi noi referindu-ne la volumul intitulat Tezaurul de la Pietroasa de Marcel Dumitru Ciucă, Editura Saeculum I.O., 2010, 448 de pagini, cel mai important vestigiu arheologic, descoperit pe teritoriul României, care a avut -după scoaterea lui la lumină-o istorie dramatică, istorie pe care, spun comentatorii, profesorul, autor al documentarului, o înfăţişează admirabil cu ajutorul documentelor pe care le foloseşte.

Scriu despre carte şi munca autorului, a cercetărilor în domeniu, determinat de dorinţa de a sensibiliza autorităţile de după 1989 când – până şi prim-miniştri, fără a fi traşi la răspundere, alături de unii parlamentari, tot felul de consilieri,(unii dintre cei care sub Ceauşescu au făcut bişniţă, cazul lui Dan Iosif, dar nu numai al lui) au umblat şi umblă, ca alţii şi alţii prin aurul ţării cu detectoarele de metale, nemai fiind oprelişti în România care şi-a deschis graniţele ca semn al democraţiei originale, promovate de un om care a permis jaful instituţional în fosta Dacia, ţara care a ajuns sărăcia mapamondului, deşi am fost bogaţii lumii, cum, şi de data aceasta am să demonstrez că suntem încă.

Distrus în bună parte chiar de cei care l-au aflat, întâmplător în 1837, sustras în întregime din muzeul de Antichităţi şi recuperat, Tezaurul de la Pietroasa (astăzi Pietroasele), Cloşca cu puii de aur, înfăţişat cu mândrie la expoziţiile Universale de la Paris în 1967 şi 1900, la Muzeul de Istorie din Londra în 1868, el a fost depus, după cum se ştie, împreună cu Tezaurul ţării şi alte multe obiecte de patrimoniu în 1917 la Moscova, de unde s-a întors cu greutate acasă după mari eforturi întreprinse de diplomaţia română, dar numai după 40 de ani, noi aşteptând alte şi alte eforturi competente şi de la aliaţii care ne-au garantat atunci loialitatea rusească pe care noi o ştiam nu numai foarte pătată şi găunoasă, să recuperăm şi restul mult, mult mai valoros.
Interesantă cartea profesorului Ciucă!
Cloşca cu puii de aur, descoperită de doi ţărani pe dealul Istriţa din judeţul Buzău, avea iniţial 22-26 de piese, niciodată nu s-a ştiut exact. Până la urmă autorităţile au recuperat doar 12, cu o greutate de 19 kilograme. Dintre acestea, cinci sunt lucrate numai în aur, un platou mare, o cană, o pateră cu decor în relief şi o statuetă în centru, un colan cu inscripţie pe el şi un alt colan simplu. Alte şapte piese sunt împodobite şi cu pietre preţioase – un colan, patru fibule şi două vase poligonale, unul octogonal şi altul dodecagonal.

Cele zece piese pierdute se crede că au fost trei colane, dintre care unul cu inscripţie, o cană ca şi cea păstrată, o pateră simplă, o fibulă mai mică şi două perechi de brăţări prevăzute tot cu pietre preţioase.

Alexandru Odobescu atribuia tezaurul vizigoţilor care au ajuns la noi fugăriţi de huni, pe la anul 381, când l-au şi îngropat, protejându-l. Mai, plauzibilă, după cercetătorul Radu Harhoiu, ar fi că el ar fi aparţinut ostrogoţilor, în prima jumătate a secolului al V-lea.

Vorbind despre el, comentatorii socotesc drept cea mai mare contribuţie a profesorului Marcel Ciucă la ceea ce este cartea Tezaurul de la Pietroasa, transcrierea pentru prima dată şi rezumarea proceselor verbale ale poliţiei care i-a anchetat pe descoperitori şi intermediari, dar şi pe furători, spre a afla configuraţia celor 22 de piese, iniţiale, şi urmele parcurse de cele 12 rămase.

            Aşadar…

…Pe o vreme să nu ieşi din casă, în postul Crăciunului a anului 1837, Ion şi cu Stan, ginere şi socru, împăcaţi să facă rost de piatră pentru nişte ferestre, au plecat în afara satului.

„Eu, Ion Lemnaru…mărturisesc că acest socriu-meu, tocmindu-să cu iconomu Sfintei Episcopii Buzău ca să facă nişte ferestre pentru biserică, după ce s-a întors acasă, ne-am întâlnit amândoi şi după ce am primit doi icosari arvuna, am plecat să căutăm pietre îndemânatice pentru acea trebuinţă. Şi am găsit o piatră supt viia ardelenilor, pă care, începând a o dezgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit nişte lucruri de aur, vârâte între două pietre, adică între cea care se găsise bună pentru ferestre şi care era culcată şi cealaltă, ce era pusă în picioare despre nămezi, în bucăţi…”, este consemnat în declaraţia celui care nu ştia să scrie. Fireşte, găsind ce au aflat, pietrarii s-au speriat, nu mai văzuseră aşa ceva, nici el nici socrul său.

Asudaţi, cât era gerul de mare, întâi au găsit ceva nu prea definit, au mai săpat, au dislocat piatra şi din jurul ei au mai scos încă vreo 20 de piese galbene, unele foarte strălucitoare, altele colorate de ceea ce aveau pe ele. Or fi de aramă? Şi-au zis, deşi tăvile şi cănile găsite, li se păreau a fi din altceva. Şi se întrebau – „cine poate fi nebunul să-şi facă asemenea obiecte din aur”, şi apoi, de unde şi aurul?

Când s-a înserat au luat uneltele de lucru şi odată cu ele şi obiectele găsite, cu grijă să nu fie la vederea curioşilor întâlniţi, au ajuns acasă şi le-au pus în pod, unde au stat vreun an. Au încercat la un ţigan să le folosească drept material de sudură pentru nişte tingire din gospodărie dar spoitorul le-a spus că-i material nepotrivit. Până au găsit omul ca să le „mărite”, să le dea cuiva, să scape de ele, că se sfătuiseră ei, ginerele şi socrul dar şi cu alte rubedenii la care mai dăduseră o farfurie ori vreo cană să le pună la adăpost, că asemenea comori, fie şi din aramă, numai necazuri aduc în casa şi pe capul oamenilor. Muşteriul era un fel de negustor care bătea satele, un aromân, unul Anastase Tarpa Veruzi, angajat să facă o lucrare la podul de la pârâul satului, care, binevoitor, le-a promis că îi scapă de durerea de cap, ba le oferă pe arama aceea şi ceva bani.

Cartea detaliază cum s-a interesat negustorul de valoarea comorii, de a ajuns să le dea vânzătorilor vreo 4000 de lei care, atunci, însemnau valoarea unei perechi de boi, dintre cei mai frumoşi, plus că-i scăpase de beleaua din podul caselor lor.

Ţăranii au zis bogdaproste şi şi-au văzut de treburile lor, de pus fereastra la casa bisericii, pentru   care „bătuseră palma”. Verusi, spune Marcel Ciucă, care nu era un oarecare şi cunoştea piaţa, dar o făcuse pe necunoscătorul, ştia bine ce târguise, că era vorba de un tezaur de 40 kilograme, de o mare valoare, a cărui greutate în aur, fără perlele de pe el, făcea singur şi sigur cel puţin 100.000 lei! Chiar sub privirile localnicilor, cumpărătorul ca să poată transporta mai uşor marfa, ia tava de 8 kilograme dar şi alte piese care îl încurcau, o sparge în patru – asta fiind prima agresiune asupra valorii tezaurului – de-i sar pietrele din ornamente cât acolo…În întreaga curte, cât era ea de mare, de sperie păsările care încercau, totuşi, să le ciugulească.

Pietrele au devenit şi joaca copiilor din cătun. Ei găsesc pietrele şi cu ele improvizează tot felul de jocuri, până ce au aflat de existenţa lor şi mai marii localităţii De la cine ar putea fi ciudăţeniile?, s-au întrebat nu atât curioşii, cât autorităţile.

Deşi între timp Verusi, înstrăinează parte din ceea ce cumpărase, kilograme din el fiind poate şi topite şi revândute, nici autorităţile nu stau locului, cercul celor care se interesează de Tezaurul de la Pietroasa lărgindu-se, cei cu atribuţii în domeniu bătându-le la poartă când la unii când la alţii.

De la Vodă până la copiii satului, toţi caută comoara. Unii fac studii, alţii se îmbogăţesc sau sunt trimişi la puşcărie

Despre descoperirea de pe dealul de sub via ardelenilor din Pietroasa află şi Domnitorul de atunci Alexandru Ghica Vodă care îi şi porunceşte fratelui său, Banul Mihalache Ghica, vornicul Departamentului Trebilor din Lăuntru, un fel de ministru de interne, să se ocupe de găsirea comorii şi de aducerea ei la Bucureşti, „fără minut zăbavă!”.

Acesta, personal s-a deplasat şi el la Buzău pentru a coordona bunul mers al anchetei.

Depeşa lui Vodă Ghica şi prezenţa la faţa locului a şefului de problemă au vuietul corespunzător, fac din localitatea Pietroasa ca totul să fie scormonit pas cu pas de „ocârmuitorii” de la toate nivelele ca să iasă la lumină până şi ultima piatră preţioasă, ascunsă, vândută sau revândută. Se răscolesc podurile, subpaturile, aşternuturile, atenansele, grădinile oamenilor. Se depistează suspecţii, cei cu implicaţii directe sunt ridicaţi pentru anchetare. Vecinii şi rudele familiilor Ion Lemnaru şi Stan Avram sunt şi ei luaţi la întrebări, copii – precizează autorul – sunt urecheaţi, să spună unde şi-au pus jucăriile, să caute pe unde şi le-au ascuns în joaca lor prin curtea părinţilor sau la prieteni, pe drumul satului. Femeile să-şi arate propriile bijuterii, să spună ce-au găsit în guşa gâştelor când le-au tăiat gâturile de Crăciun sau de Paşte…

Tot ce s-a găsit a fost inventariat, s-au luat declaraţii şi s-au întocmit procese verbale, au fost puse sigilii şi cu prima poştă, în galopul cailor, s-au trimis la Bucureşti, la stăpânire, cum era şi atunci regula.

Marele amator de artă şi de antichităţi, Banul Mihalache – aşa de tare se ataşează de tezaur încât până în 1842, când comoara ajunge la Muzeul Naţional, după moartea lui Vodă Ghica, o păstrează în seiful personal. Rămâne totuşi cunoscut ca unul dintre principalii ocrotitori ai lui, dar şi investigatorul Dosarului Cloşca cu puii de aur. Lui i se datorează punerea în circuitul naţional şi internaţional a comorii, lui, în afară de Alexandru Odobescu, care a făcut şi el marea pasiune a vieţii, din păcate nu suficient apreciată.

Entuziast şi pasionat de multitudinea şi varietatea problemelor care le-a stârnit tezaurul, Alexandru Odobescu şi-a destinat mare parte din viaţă şi din energia minţii şi corpului său încercării de a-l prezenta lumii, reuşind ca în trei volume, neterminate, – 1889, 1896 şi 1900 -, sub titlul Le tresor de Petroasser. Historique Description Etudie sur l-orfevrerie antique, Paris (Rothschild) să dea un compendiu al Antichităţii care uimeşte şi astăzi, cuprinzând atât texte antice, cataloage de piese sau abordări diacronice, cât şi antologii în spaţii geografice, care constituie însăşi biografia tezaurului.

Ca în toate astfel de cazuri, au fost şi atunci represalii, la cercetări. La interogatorii şi confruntări s-a mai folosit şi bătaia, astfel că, multă vreme după acele evenimente locale, devenite naţionale – chiar internaţionale – cuvântul comoară devenise mare spaimă nu numai la Buzău…”Pentru noi comoara e un mare blestem, la ce bun ne-a adus nouă celor de la Pietroasa, toată faima asta prin străinătăţi, dacă atâtea neamuri or avut de suferit pă urma comorii”, se plângea unul din anchetaţi în presa vremii.

De altfel, nu târziu de la declanşarea anchetei şi judecarea celor inculpaţi, în septembrie 1839, victime ale interogatoriilor poliţieneşti şi ale tratamentelor aplicate cu deosebită duritate atât la Agia de sub Mitropolie cât şi în puşcărie, cei doi, Ion Lemnaru şi Stan Avram, ginere şi socru, erau morţi, iar complicii Achim şi Gheorghe Bălan, condamnaţi la un an de zile, au aceeaşi soartă la scurtă vreme.

Verusi, cel care cumpărase tezaurul şi o mare parte din el o înstrăinase, însă, era absolvit de „orice osândă”, ca şi multe alte persoane cu bani mulţi, ba primul, în mod curios, a fost şi despăgubit, primind 4000 de piaştri.

 

Dosarul „Cloşca cu puii de aur”

La mijlocul lui iulie 1838 dosarul tezaurului încingea spiritele care au rămas încălzite şi în ziua de astăzi, corespondenţa dintre Palatul domnesc şi Departamentul Trebilor din Lăuntru, de la ocârmuirea judeţului Buzău şi poliţie s-a tot depozitat, formându-se ceea ce s-a numit Dosarul Cloşca cu puii de aur, numai notificările care urmăresc mersul anchetei numără peste 70 de piese despre cei care descoperiseră şi tăinuiseră comoara.

„Cu acribia şi pasiunea specifice unui specialist în arhive, Marcel Ciucă a adunat, cap la cap, peste 200 de astfel de documente, majoritatea complet necunoscute până de curând”, scria recent presa momentului.

„Studiat de Al. Odobescu, care îl vedea aparţinând goţilor, asupra lui s-a aplecat şi N. Densuşianu care, nu a fost de aceeaşi părere şi i-a consultat pe francezul Labart şi pe Parmer din Munster, ca să afirme: „Tezaurul de la Pietroasa nu este nici gotic, nici bizantin, nici după formă, nici după genul de ornamentare a obiectelor, nici după figurile mitologice ce le reprezintă; în fine, nici după inscripţiunea de pe veriga cea masivă de aur”.

Asupra Tezaurului au făcut cercetări şi alte personalităţi străine – ruşii Mihail Rostovzeff şi Nicolai Beleaev, – şi autohtone, dintre ultimii cercetători îi reamintesc pe C. Diculescu, Ion Nistor, Tudor Vianu, Al. Tzigara-Samurcaş, Liviu Mărghitan, Răzvan Theodorescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, C. Daicoviciu, H. Arbman, E. Preda, Dumitru Tudor, Em. C. Grigoraş…

…Despre Cloşca cu puii de aur, Liviu Mărghitan în „Banatul la lumina arheologiei” scrie: „…Cea de-a doua piesă a cărei înfăţişare a contribuit la acordarea denumirii… este, în realitate, o fibulă de mari dimensiuni, concepută în forma unei păsări de pradă (şoim?). Pieptul lat al păsării este în întregime împodobit cu granate roşii, astfel aşezate încât imită penajul natural. Ca ornamentaţie, partea de jos a obiectului are agăţate cu ajutorul a patru lănţişoare tot atâtea cristale naturale în formă de ghindă. Un sistem de verigi lipite în partea din spate serveau la prinderea fibulei de îmbrăcăminte. Având înălţimea de 27 cm., lăţimea de 15 şi greutatea de 817 grame şi înfăţişarea unei păsări, acestei piese decorative i s-a dat denumirea de Cloşcă”, scrie Ion N. Oprea în cartea sa „Dacii la ei acasă”, p.272/273, Editura PIM, Iaşi, 2014.

Faţă de cele de mai sus, felul cum descriu cercetaţii piesele tezaurului amuză cititorul zilelor noastre: „Cinci păsări, dintre care una la mărime ca un porumb, în spinare cu o piatră mare, de bălaş, lunguiaţă, ca oul, şi peste tot trupul cu feluri dă pietre, roşii, albastre, verzi, galbene şi albe, la felul şi mărimea ghinzii, spânzurată de coada ei cu nişte lănţuşuri de aur şi, din care una închipuia de cloşcă, iar celelalte patru, mai mici, împodobite cu feluri de pietre, să închipuia de pui…”.

Documentele dosarului „pun într-o lumină nouă – şi plină de pitoresc – aventura celui mai important tezaur antic găsit pe teritoriul României. Interogatoriile luate celor 20 de persoane arestate în Cazul Pietroasa ne descoperă nu doar naivitatea pietrarilor care au găsit comoara, ci şi implicaţiile ulterioare, la cel mai înalt nivel, care au făcut ca ancheta să treneze… Cercetat filă cu filă, dosarul Cloşca cu puii de aur recompune, în cel mai pur stil detectivist, una dintre cele mai dramatice şi spectaculoase poveşti din istoria modernă a României…Oneste şi cu atât de simple detalii pline de bun simţ ţărănesc, interogatoriile luate ţăranilor din Pietroasa sunt singurele mărturii care ne dau, azi, dimensiunea reală a unei comori care s-a înjumătăţit, de la momentul găsirii, până la predarea ei Muzeului improvizat de Ban Mihalache, la Sfântul Sava”, scrie Ciprian Rus în revista „Formula As” nr. 1149 din ianuarie 2015 comentând cartea profesorului Marcel Ciucă.

„Această lucrare – „Dacia preistorică” de Nicolae Densuşianu – este închinată tuturor celor pomeniţi, căci fără munca lor, autorul n-ar fi putut ajunge la recuperarea Tezaurului de la Pietroasa şi mai buna cunoaştere a relaţiilor traco-egiptene din mileniile III-II î. Hr. Sunt incluse cercetările istorice întreprinse pentru a afla originea Tezaurului de la Pietroasa şi provenienţa bijuteriilor Prinţesei Khnumet (1914-1876 î. Hr.)”, scrie în Cuvânt înainte Gheorghe V. Cârlan la vol. II, a lucrării chiar aşa intitulate “Tezaurul de la Pietroasa şi provenienţa bijuteriilor Prinţesei Khnumet (1914-1876 î. Hr.)”, Editura DACRI, Bârlad, 2013”, primul volum referitor la aceeaşi problemă, chiar cu acelaşi titlu, în manuscris, aparţinându-i profesorului Gheorghe V. Clapa, scrie Ion N. Oprea, în cartea mai sus citată, p. 271.

 

Cloşca cu puii la Paris , o strălucire…

Până ce Tezaurul lui Tutankamon şi-a luat partea sa de glorie, Cloşca cu puii şi celelalte obiecte de aur găsite la Pietroasa, judeţul Buzău, vreme de aproape 100 de ani, au fost considerate preţioasa comoară a antichităţii, păstrată moştenire românilor şi omenirii, piesele ei au reprezentat obiectele de rezistenţă ale faimoaselor expoziţii universale, găzduite de marile şi pretenţioasele capitale europene.

Sosită din Ţara Românească, tocmai de la Bucureşti-România, dinainte da a-l avea pe Carol I, domnitor sau rege, Cloşca cu puii de aur, spune şi Marcel Ciucă, a tronat ca o veritabilă „bijuterie a Coroanei”, în cele mai faimoase şi strălucitoare vitrine ale expoziţiilor occidentale, admirate de lungi cozi care se formau, zi de zi, în jurul exponatelor. Presa vremii se întrecea în a prezenta povestea comorii, descriind entuziasmată frumuseţea obiectelor şi aprecierile vizitatorilor, a specialiştilor…

Încântaţi de succesul comorii din Carpaţi, oamenii politici ai vremii îşi frecau mâinile, aşteptând să culeagă succesele, deşi aurul ducea cu sine şi blestemul tezaurului, fapt dovedit, cum s-a şi întâmplat, că oriunde a fost purtat – de la Pietroasa, de pe malul Câlnăului, din via ardelenilor până la Paris, Londra, Bucureşti sau Moscova – Cloşca cu puii de aur a fost nedespărţită de mari încercări , mereu şi păguboase.

Morţi suspecte, delaţiuni, complicităţi, vieţi ruinate, jafuri, corupţie la cel mai înalt nivel, incendii şi distrugeri de o sălbăticie inimaginabilă, plus atâtea şi atâtea întrebări rămase fără răspuns, formează succesiunea unor fapte care s-au constituit în evenimente disecate de armata gazetărească, dar şi de literatură, după cum spuneam.

După ce în 1867, la Expoziţia Universală de la Paris, Cloşca cu puii de aur culege atâtea mari aprecieri, însuşi Guvernul francez intervine pe lângă cel român de la Bucureşti să-şi dea acceptul de a prezenta tezaurul, de data aceasta chiar cap de afiş, al Expoziţiei jubiliare de la 1900., lucru care se şi realizează. Aşezat la loc de cinste, în sala orfevreriei antice de la Luvru, succesul Comorii de la Bucureşti este uriaş. „Strălucit”, scria presa. Numai că… numai că în cele 6 luni cât a stat expusă Comoara, sub acoperişul Luvrului s-au succedat nu mai puţin de 30 de incendii în aripa Palatului în care se afla şi „Cloşca” din România.

Destul ca după plecarea tezaurului de la Paris, celebrul arheolog şi academician francez Edmond Poittier (1855-1934), şeful secţiei de Conservare a Muzeului Louvru, istoric de artă, un savant în studiul ceramicii vechi, să declare uşurat: „Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!”

 

Succes şi la Londra, cu alte necazuri

 

Solicitat pentru Marea Expoziţie Universală de la Paris, organizată sub înaltul patronaj al împăratului Napoleon al III-lea, Alexandru Odobescu, în calitate de Comisar General al Expoziţiei Române de la Paris, se ocupă special şi supervizează restaurarea pieselor de către un bijutier parizian, tot el comandă vitrina care va pune în valoare obiectele, protejate printr-un sistem special de închidere care, prin mecanisme deosebite devenea seif, bine protector al valorilor, cu securitatea asigurată. Numai că, după cum se întâmplă adesea, şi de această dată, bunele sale preocupări se întorc împotriva iniţiatorului, entuziasmul grijuliului Odobescu fiind nu doar potolit. Marele savant devine subiectul de scandal, promovat de Cezar Boliac în ziarul „Trompeta Carpaţilor” care îl acuză că, „vândut englezilor” el însuşi, ar fi înstrăinat către ei şi Cloşca cu puii de aur, averea românilor, pe „mari sume de bani” care îi vor aduce îmbogăţirea.

Scandalul a luat proporţii, chiar internaţionale, luându-l la rost până şi prietenii, mulţi profesori de renume, acuzându-l şi ei că şi-ar fi permis să înstrăineze comoara, tocmai el, împuternicitul Guvernului român. De fapt, împuternicitul statului român, nu făcuse altceva decât acceptase invitaţia unui important muzeu londonez de a expune tezaurul Cloşca cu puii de aur, timp de alte 6 luni, după încheierea Expoziţiei Internaţionale de la Paris.

Şi, într-adevăr, contrar gravelor acuzări, după ce a încântat şi publicul britanic dar mai ales pe specialişti, comoara a revenit la Bucureşti în condiţii bune, – unde rămâne până în noaptea de 19 spre 20 decembrie 1875 când apare cel despre care vom vorbi, Pantezescu – dovedindu-se bârfa. Deşi asta a fost Cezar Boliac, nu doar un mare adversar a lui Odobescu, ci un bârfitor a lui. Cariera publică a savantului a fost compromisă şi însuşi tezaurul grav afectat, numit mai ales în lumea politică drept „Vaca de muls” a lui Alexandru Odobescu.

Dar vedeta tot vedetă rămâne.

 

Marele furt, autorul un fost seminarist, în puşcărie redevenit sculptor…

Era prin noiembrie 1875, o vreme iarăşi să nu ieşi din casă, când, în Bucureştiul atâtor întâmplări, una se anunţa la cea mai mare înălţime ridicată de cei care, în gura mare, vindeau ziarele: „Hoţii la muzeu!”, „Mareleee furt!”, „S-a furat tezaurul Cloşca cu puii de aur”!

Ce se întâmplase o spune profesorul Marcel Ciucă şi cartea sa Tezaurul de la Pietroasa. După cele ce se petrecuseră, un document, dintre cele studiate de profesor, clarifică: „Hoţul a intrat în Biblioteca Senatului – de deasupra camerei ce conţinea nepreţuitul tezaur – a tăiat duşumeaua în partea din dreapta a mesei celei mari şi, printr-o frânghie, legată de-un lemn pus d-a curmezişul spărturii, s-a lăsat în mijlocul camerei cu antichităţi bisericeşti şi alte obiecte preţioase, în care era şi Tezaurul de la Pietroasa’’.

Alertată, poliţia şi-a făcut investigaţiile. Un măturător de stradă interogat a declarat că găsise spre ziuă, prin zăpadă, o piesă ciudată. Poliţiştii şi-au şi dat seamă că e vorba de pungăşie şi a luat la puricat Condica Pungaşilor, evidenţa celor care mai săvârşiseră astfel de fapte, cum e procedura şi cutuma în cercetarea penală, încă de pe atunci moştenită. Aşa au ajuns criminaliştii la unul numit Dimitrie (unii îi zic Grigore) Pantazescu Popescu. Luat la întrebări, de la el şi din evidenţe a reieşit că tânărul nu era oricine, deşi cu destule fapte la cazier. Era fiu de preot, un ortodox, chiar fost student la teologie, mare iubitor de cultură, pasionat de spectacole de circ, el însuşi un excelent acrobat, fizic o figură simpatică, larg expresivă. Asupra lui, la percheziţia corporală, s-a descoperit matriţa cheii de la uşa de la intrarea în Biblioteca Senatului. Aprofundate, cercetările conduc la descoperirea tezaurului ascuns, unde?, în cutia de rezonanţă a unui pian iar din procesul-verbal al poliţiei rezultă: “Din primele mărturisiri, se constată că dânsul s-a introdus în Biblioteca Senatului după 6 ore seara şi-a eşit cu obiectele furate pe la 3 şi jumătate noaptea. El a operat spargerea singur şi ridicarea pe frânghie, pe care toţi şi-o explicau că s-a făcut prin ajutorul vreunui tovarăş, s-a executat numai de dânsul: a pus într-o pereche de pantaloni, ca într-un sac, toate obiectele furate şi apoi le-a legat de frânghie. Odată ajuns sus, el trase frânghia şi luă obiectele”, detalii care au fost publicate şi în ziarul „Românul”

„Furtul Secolului XIX” erau intitulate rubricile cu articolele despre tezaurul românesc. Mii de oameni cumpărau şi citeau ziarele, după care unii alergau la poliţie să afle ştirile de ultimă clipă.

Altă surpriză, în plin rechizitoriu, a operaţiunilor de regăsire a obiectelor, lumea află că cel arestat, Dimitrie Pantazescu Popescu, printr-o ferestruie îngustă de-o şchioapă, la 10 metri înălţime de sol, a evadat din arest. Lumea era uluită, revoltată, presa cerea capul celor care nu-l păzise cum trebuia. Timp îndelungat lumea vorbeşte despre complicitatea poliţiei cu infractorul, cu hoţul de la Muzeu…

Pantazescu este găsit unde nici nu se gândeau cititorii ziarelor. La o casă de desfrânare…Supus la noi şi intensive interogatorii recunoaşte că este părtaş la „siluirea tezaurului”, la desprinderea unei bucăţi din tezaur, a unei brăţări inscripţionate, din care partea fusese topită de un argintar

Încarcerat, judecat, Pantazescu primeşte 6 ani de închisoare, dar cu câtva timp înainte de a-şi fi ispăşit pedeapsă moare împuşcat de sentinela penitenciarului pentru că, spunea ceea ce se cheamă gura târgului, încercase o nouă evadare.

Cum se reuşeşte din totdeauna, pentru asemenea fapte, pedeapsa cea mare nu o ia comandantul care scapă doar cu calitatea de „martor” în proces, ci ani grei de puşcărie, 6, primesc Tudorachi Ionescu, gardianul de pază şi Gheorghe Crivăţ, soldatul…

„Împuşcarea lui Pantazescu. Suntem informaţi că Pantazescu, autorul furtului „Cloşcii cu pui”, nu era închis la Ocnele Mari, ci la penitenciarul Cozia şi că ştirea despre împuşcarea sa nu este adevărată. Nu mai departe decât duminică, dânsul era sănătos şi se ocupa de sculptură în lemn”, scria unul dintre ziare.

O reclamă dintr-un alt ziar îndemna cititorii să-şi „cumpere bilete la spectacolul „Hoţulu de cloşcă” sau „Furtul nereuşit de la Muzeu”, din 4 decembrie 1875, dat de o trupă italiană de pantomimă”.

Furtul Tezaurului a folosit şi lui Constantin Bacalbaşa care în „Bucureştii de altădată, 1927-1932” spune eronat că furtul s-a petrecut de Crăciun în 1877, nu în 1975, cum era adevărul..

Ziarul „Resboiul” din 22 august 1884 preciza că „vestitul hot al Cloştii cu pui de aur a fost împuşcat în timp ce încerca să evadeze de la penitenciarul Ocnele Mari”, fără a se menţiona data. Tot Resboiul din 7 septembrie 1884 relata că soldatul care împuşcase pe Pantazescu fusese plătit de unul dintre gardieni, plătit la rândul lui de comandantul închisorii.

Despre Pantezescu şi isprăvile lui au vorbit numerele din 21 noiembrie 1875 ale ziarelor Pressa şi Telegrapful care certificau fapta ca „un furt foarte îndrăzneţ”, cu adjective de felul acesta: „o hoţie dintre cele mai curioase şi din cele mai cutezătoare”.

În închisoare, comentau şi publicau gazetarii, Pantazescu se “reeducase”, ca sculptor în lemn ce era, fusese chiar premiat la un concurs din 1882, dar, orice ar fi făcut, tot „cu eticheta din 1875”, de „vestit pungaş” ce furase „Cloşca cu pui” rămăsese.

 

Tezaurul “Cloşca cu pui” protejat de regele Carol I

 Peripeţiile Cloştii cu puii de aur, recuperată de la Pantazescu şi complicii, nu scapă de peripeţiile, poate ale blestemului cum scriau jurnalele şi credea şi lumea cafenelelor, mai ales. În primăvara lui 1884 este salvată din incendiul care cuprinsese Palatul Universităţii Bucureşti. Bravi apărători ai bunurilor publice şi cetăţeneşti, pompierii au salvat comoara, scoţând-o din calea lăcomiei flăcărilor, aruncând-o de la mare înălţime, pe riscul unor mari stricăciuni, tocmai în apropierea organizării Expoziţiei Universale de la Paris, în 1900.

Sfărâmate, lovite şi turtite de atâtea izbituri total neprevăzute, piesele comorii de la Pietroasa au nevoie de protecţia Regelui CaroI I care le dă pe mâna celui mai ilustru bijutier al Europei din acel timp, germanul Paul Telege, să le armonizeze, asigurându-li-se o severă, atentă şi calificată securitate. Ziarele berlineze, dar şi cele bucureştene, au vorbit mult timp despre mirarea populaţiei gazdă care vedeau zi şi noapte trupe de poliţie patrulând prin jurul atelierului unde muncea marele maestru. Dacă ar fi fost pe vremea lui Adrian Năstase al nostru, poate, acesta ar fi declarat că bijuteriile salvate sunt moştenire de la   mătuşa Tamara şi le-ar fi dus la dânsul acasă!

Recondiţionate de specialistul cunoscut şi apreciat de regele nostru, piesele comorii au văzut iarăşi vitrinele Expoziţiei de la Paris, culegând noi elogii, legenda tezaurului creşte în dimensiuni şi odată cu alte şi alte succese se întinde şi circumspecţia autorităţilor române. Este cazul şi a lui Titu Maiorescu, care, ajuns ministru de Externe al României, avizat de ceea ce i se aranjase lui Alexandru Odobescu – acuzele suferite – refuză în 1911 cererea Italiei de a avea la ea acasă şi a expune Cloşca cu puii de aur la Roma, la Expoziţia Universală găzduită de Cetatea eternă, cum i se zicea cu o anumită tentă în recunoaştere mondială.

Dar ceea ce nu poate salva Maiorescu şi toată generaţia lor, cu toată grija dovedite, este marea pătimirea a ei şi a noastră, Partea Marelui Tezaur românesc, cedat în custodia Rusiei ţariste, în plin război mondial, care numai după aproape patru decenii, abia în 1956, strălucita Cloşca cu puii de aur să revină acasă. Dar numai după îndelungate şi nevoioase negocieri.

O mare delegaţie de academicieni români, printre care şi poetul Tudor Arghezi, e prezentă la Moscova, cu acest prilej, scriau ziarele: „Zguduit şi emoţionat, ies din Kremlin, unde am văzut cu ochii mei şi am pipăit cu degetele mele „Cloşca cu puii”, spuneau despre telefonul dat de academician la redacţia revistei Contemporanul, unde comunica: „Ceea ce ni se prezenta în faţa ochilor era de o bogăţie fabuloasă, aşa cum sunt descrise tezaurele din „O mie şi una de nopţi”.

 

Pătimirea cea mare –Tezaurul românesc şi odată cu el “Cloşca cu pui”, arestate la Moscova

 Scriind în 2004 cartea „Bucovina în presa vremii. Cernăuţi 1811-2004”, p.49-53, (Ion N. Oprea, Editura Edict, Iaşi) am preluat din Foiţa la Cuvântul Ţărănimii din 5 august 1934 ceea ce scria „Despre Tezaurul român de la Moscova”, ce se afirma în lucrarea „Tezaurul român de la Moscova” scrisă de Gr. Romaşcan la Cartea Românească, sub egida Institutului   economic românesc, realizată după semnarea pactului de neagresiune de la Londra din 3 iulie 1933, din care rezulta   valoarea tezaurului expediat în cele două tranşe, decembrie 1916 şi iulie 1917, se ridica la 18.838.834.355,86 lei aur; valoarea tezaurului românesc ajuns şi depozitat la Moscova a fost estimat în anul 1938 la suma de 432 miliarde lei, adică bugetul ţării atunci pe timp de 14 ani; valoarea rămasă la Moscova, după 1956, recunoscută de Comisia reparaţiilor se estima la suma de 31.099.835.761 lei aur, conform „România în relaţiile internaţionale”, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 457.

Din tezaur, la 31 mai 1935, urmare a demersurilor diplomatice, ni s-au înapoiat 1443 lăzi cu documente de stat sau private, fără mare valoare materială, iar în anul 1956 – al doilea şi ultimul transport din tezaur, pentru care Gheorghe Gheorghiu – Dej s-a mândrit îndelung, ziarul Scânteia sub titlul „Un măreţ gest de prietenie al URSS faţă de poporul român” consemna la 12 iunie întreg comunicatul Agenţiei TASS din URSS în legătură cu acest „eveniment istoric”, iar în vara lui 1956, la Bucureşti, la Muzeul de Artă sunt expuse valorile de artă returnate care însemnau doar 33 kg/aur (monezi istorice şi 12 piese din Tezaurul de la Pietroasa), din cele 93 de tone de aur depozitate.

Mereu poporul nostru a avut ceva de pierdut. În condiţiile ocupării militare a unei părţi din Dacia de către armatele romane, în urma războaielor din 101/102 şi 105/106 a fost posibilă şi acapararea tezaurului dacilor care consta din aproximativ 165.000 kg. aur (lingouri, monede, bijuterii etc.) şi circa 330.000 kg. de argint.

În lucrarea „România în vâltoarea vitregiilor istorice” din „Analele de istorie” nr.3/1978, M. Muşat susţine, pe bază de documente, că „de la încheierea primului tratat între Ţara Românească şi Imperiul Otoman, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi până în 1877, tributul plătit de Ţara Românească s-a ridicat la suma de 1.061.305.780 lei aur, ceea ce echivalează cu 341.021 kg. aur.”

„Imperiul habsburgic, ocupând Transilvania (1687-1918), Banatul(1718-1918), Oltenia (1718-1738) Bucovina (1775-1918), a scos de pe pământul românesc peste 2.450.000.000 lei aur, echivalând cu 857.500 kg. aur.”

„Moldova şi Muntenia au fost ocupate periodic între anii 1769-1854, de trupe ale imperiului rus care şi-au însuşit produse şi valori în sumă de 200.000.000 lei aur, adică 64.516 kg. aur”;

„Bunurile şi valorile însuşite de către cele trei puteri ridicându-se la suma totală de 340.006.305.780 lei aur, ceea ce echivalează cu cantitatea de 13.827.254 kg. aur, adică aproximativ 14.000 tone aur sau 1.400 vagoane” (Pentru o mai completă cunoaştere a se vedea şi documentarul „Tezaure cultural-istorice şi creştine româneşti înstrăinate” de conf. dr. Constantin Cloşcă în revista „Teologie şi viaţă” nr.7-12, 1999, Iaşi).

Valori în natură sau în lei/aur au de recuperat românii şi de la prietenii americani, iugoslavi etc.

Încercările lui Ion Antonescu de recuperare a valorilor confiscate de sovietici, ca şi tratativele cu conducătorii sovietici purtate de delegaţia R.S.R., în frunte cu Nicolae Ceauşescu, între 3 şi 11 septembrie 1965, ca şi cele două tratate de bună vecinătate cu U.R.S.S., semnate de Ion Iliescu, n-au fost decât aprinzătoare de slabe speranţe.

În luna aprilie 2004, Mugur Isărescu, guvernatorul general al BNR, declara: „Nu renunţăm la tezaur”, perpetuând poziţia ireconciliabilă a demnitarilor BNR. Printr-o nouă încercare, Guvernul român desfăşoară astăzi tratative diplomatice de recuperare a ceea ce a depozitat în urmă cu 87 de ani la Kremlin, pe bază de protocol, garantat de marile puteri, reaprinzând candela speranţelor românilor.

 

Comentarii şi informaţii suplimentare la Tezaur

Sunt acuzaţi academicienii de astăzi, specialişti în domeniu că piesa numită „pateră de aur”, din Cloşca cu puii, ca un document cu caracter grafic special care o fac inedită, prin ceea ce cuprinde, capitolele referitoare la dogmele credinţei creştine, întocmirea calendarului creştin şi dovezile unui Tratat special de alianţă a goţilor cu Imperiul roman, document ce ar fi fost întocmit în anul 335 e.n., importanţa lui pentru lumea creştină, deşi fundamentală, nu-i susţinută.

“Patera de aur cuprinde date privind întocmirea calendarului creştin şi consemnează modul de stabilire a datei sărbătoririi paştelui creştin. Ar fi primul calendar creştin, cunoscut până acum în lume, iar faptul că documentul se referă la regiunea nord-dunăreană îl atestă o hartă inedit[, în care figurează Dunărea, Marea Neagră, Munţii Carpaţi, Valul lui Traian. Cum de istoricii români nu-s interesaţi de acest document – calendarul creştin care a determinat istoria antică a Europei răsăritene?”, se întreabă alt interesat în Ziarul „Lumina” din 9 februarie 2013.

Este bine şi important de ştiut că din 1971 Cloşca cu puii de aur este găzduită la Muzeul Naţional de Istorie a României.

În anul 1979 sătenii din Pietroasele au ridicat pe locul unde a fost descoperit tezaurul Cloşca cu puii de aur un monument simplu pe care sunt săpate numele descoperitorilor – Ion Lemnaru şi Stan Avram.

Începând de la 17 decembrie 2012, Banca Naţională a României readuce în atenţia publicului celebrul tezaur de la Pietroasa sau Cloşca cu puii de aur printr-o ediţie limită de numai 500 exemplare, a unei monede jubiliare în valoare de 10 lei.

 

Motive de mândrie internaţională

„Sunteţi singura ţară din Europa care îşi are scrisă istoria în propriul ei aur, spunea Barbara Depper Lipptz, arheolog, cel mai mare expert în aur din Europa, contrar la ce crede un Lucian Boia, el istoric român, care îi vede pe români „un popor în istoria şi cultura europeană, fără drepturi istorice în Transilvania”, un Horia Roman Patapievici, care, de necrezut, ca o entitate ce nu poate alcătui un popor, pentru că „valorează cât o turmă”, lipsit de „şira spinării” dar care, tolerant, deloc răzbunător, dar poate ironic, îl trimite, pe bani proprii, cu bursă, iarăşi în străinătate, să mai studieze

Prezentă în România pentru a analiza brăţările de aur dacice ea declara: „Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră” (Marius Fincă – „Cine sunt strămoşii noştri”).

Şi mai spunea savantul german într-un interviu publicat de revista formula AS: „Voi sunteţi cu siguranţă urmaşii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioadă şi au plecat. Este adevărat că au lăsat şi câteva urme prin această trecere temporară pe teritoriul dacic. Au lăsat <putina latină>, pentru că latina era limba oficială, au lăsat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, şi foarte puţine obiceiuri, dar ei nu au putut să schimbe structura poporului dacic, până la plecarea lor şi nici după aceea. Poporul român, care, desigur a suferit şi alte influenţe, se deosebeşte radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legătura românilor cu natura este mult mai profundă, decât a celorlalte popoare europene. Şi aceasta este cea mai importantă moştenire păstrată de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viaţa lor, iar viaţa lor era natura”.

«  …Aveţi peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare”.

„ Aici la voi – o spunea referindu-se la ce vedea în Muzeul de Istorie a României – nu găsim aur cumpărat sau obţinut prin cuceriri, ca în celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton”.

„Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi-l pe cel al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”, ne îndemna, încă de la 1859 istoricul francez Jules Michelet, 1798-1874, (Elie Dulcu, 1908-1994, „Românii, o antichitate arhaică”, studiu de protoistorie publicat iniţial în revista Ştiinţă şi tehnică nr. 10 şi 11, 1991).

Lucruri uimitoare se regăsesc în filmul „Fabuloasa istorie străveche din Carpaţi”, un documentar, realizat de Daniel Roxin în colaborare cu istorici şi arheologi importanţi din România.

Şi o recomandare: dacă treceţi prin Cluj este bine să vizitaţi Muzeul de Arte Cluj-Napoca care găzduieşte în perioada 4 februarie-22 martie 2015 expoziţia eveniment itinerară: „Aurul şi argintul antic al României”. Veţi fi uimiţi!, ni se spune.