ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 08 Apr. 2018
Autor: Lidia BURDUJA
Cenaclul DinOgor
Publicat: 09 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

           Amintirea mă duce pe la  mijlocul unei primăveri din perioada preşcolară a copilăriei,  în satul bunicilor, prin apropierea sărbătorilor de Paşte, când iepurele orfan prins pe câmp şi crescut în butoi până la greutatea optimă a fripturii, era sacrificat de bunica, punând capăt astfel, călătoriei noastre alături de Alice în ţara minunilor.

  În căsuţa acoperită cu stuf, la lumina lămpii cu gaz (petrol lampant), serile erau ecoul aceloraşi poveşti de primăvară – citite din Biblie de bunicul -, mereu noi,  totuşi, după cum, mereu nouă era suferinţa lui Iisus ca şi bucuria Învierii sale.

  Dimineţile erau binecuvântate, tot de bunicul, prin unirea genunchilor săi cu lutul ce ţinea loc de duşumea, într-o rugăciune mută şi pură ca aerul ce primenea camera cu aroma florilor de la grindă, agăţate acolo încă din toamnă de către bunica şi încă… frumos mirositoare.

   Dintr-o astfel de dimineaţă, mi-aduc aminte de glasul bunicii, înecat de plâns la gândul că nu vom mai avea fructe deoarece întreaga floare a livezii a fost prinsă într-o ironică întoarcere a iernii ca o ultimă zbatere a morţii albe. Plânsul bunicii… ca plânsul, dar bucuria mea… nemărginit-a fost în dorinţa de a aluneca încă o dată la vale-n zăpada pufoasă, pe doagele scoase de la butoiul ce până mai ieri fusese casa iepurelui de câmp – doage care asezonate la nişte beţe de răsărită (floarea-soarelui), mă transformau în vedeta schiului sătesc.

  Amiaza, cu soarele ce se aliase pomilor, hotărând să-i scape de povara grea a omătului, m-a găsit schiind pe iarbă, aşa putere mare-şi făcuse-n miile de raze, soarele, că topise aproape tot arsenalul iernii ce încercase o ultimă bătălie cu primăvara cuceritoare.

  În astfel de clipe, când mă-ncălzea soarele prea tare, ca pe toate gâzele ce confundau prispa casei cu nisipurile de aur, mă retrăgeam pe post de observator novice al naturii şi al lumii satului, în turnul meu de control, reprezentat de un coşer plin cu ştiuleţii de porumb ce însumau în ei recolta toamnei trecute. De acolo, aveam vizibilitate asupra întregului sat: de la şcoală până la şesul pe care se instalase roata de lemn cu scăunelele prinse-n lanţuri, în care te-nvârteai – să-ţi vină rău şi mai şi plăteai pentru asta – în ritmul bătutelor moldoveneşti executate de bandă (taraful local) şi tot de acolo, vedeam toate meandrele pe care le făcea pârâul ce trecea pe la poarta grădinii bunicilor, până la cooperativă (magazinul sătesc), meandre urmărite îndeaproape de o cărare pe care scurtam întotdeauna drumul spre nenea Ilaş – vânzătorul cu picior de lemn al cooperativei – , cel care avea putere de decizie la cumpărarea de mărfuri pe bază de ouă.

Doamne, şi azi mă trec năduşelile când mi-aduc aminte de supliciul aşteptării în faţa tejghelei de tablă zincată, strângând puternic în mână, oul luat din cuibar, în speranţa că se va dilata şi nu va trece prin cerculeţul metalic folosit de el drept etalon de preţ,  astfel că pentru oul ce depăşea diametrul cerculeţului puteai primi o „Eugenie” sau o „Mioriţa” (ambele erau pachete de doi ori doi biscuiţi cu cremă), pe când, dacă oul se pierdea prin circumferinţa etalonului din mâna lui nenea Ilaş, riscai să primeşti doar o bucăţică de zahăr Candel (nu-mi amintesc de bomboane, din vremea aceea!). Perspectiva meandrelor, mi-a deschis apetitul pentru ceva dulce aşa că o scurtă inspecţie în cuibar, s-a dovedit a fi nefructificată: în casă, bunica tocmai înroşea toate ouăle tuturor galinaceelor şi nu ştiu dacă lacrima prelinsă din ochiul stâng sau uimirea nătângă din cel drept, l-au făcut pe bunicul să-mi întindă cel mai mare ou al cuibarului:

 – ia-ţi şi tu ceva de la cooperativă, că de-abia am făcut focul în cuptor şi până s-o coace cozonacul şi hulubul (porumbelul) pe care ţi-l face bună-ta, mai este vreme!

Heeeeeei, precum Nică fugea la scăldat, tot aşa am zbughit-o şi eu pe cărare, pe malul pârâului şi nu m-am oprit decât să-mi trag sufletul la baza dealului în vârful căruia mă aştepta nenea Ilaş cu piciorul de lemn şi privirea de oţel. Cum stam aşa,  încercând să-mi adun puterile  pentru a urca dealul cooperativei, am văzut ieşind o cumpărătoare ce trăgea după ea, cam repezit, un copil  de vârsta mea; acesta, la rândul său, trăgea după el o aţă la capătul căreia flutura un balon mare, verde. Am urcat dealul în transă şi tot aşa cred am întins oul deasupra tejghelei; l-am văzut blocat în circumferinţa etalonului şi l-am auzit pe vânzător întrebându-mă:

 – Eugenie sau Mioriţa ?

 – Un balon! am spus.

 – Nu mai am, tocmai ce l-am dat pe ăla umflat din vitrină!

Cred că mi s-a făcut rău, altfel nu-mi imaginez de ce mă usturau obrajii în timp ce mătuşa Zoiţa-mi turna apă în sân, afară, pe banca din faţa cooperativei.

-Ia, hai oleacă pe la mine, ţi-oi da o dulceaţă să te-nzdrăveneşti ş-apoi te-i duce iar la Zenovia.

 Mătuşa Zoiţa era sora bunicii mele, Zenovia şi locuia vis-a-vis de cooperativă; în casa mătuşii, după ce m-a-nzdrăvenit dulceaţa ei, mi-am admirat nudul meu de la vârsta de trei luni – fotografie pe care ai mei nu o mai aveau, – n-am aflat niciodată de ce – şi-apoi am pornit spre casă. Peste drum, minune:  nenea Ilaş mă aştepta cu un fir de aţă la capătul căruia era un balon la fel de mare ca cel pe care-l luase copilul târât de mama sa;

 – ia-l, îl ţineam pentru nepot da’ am să-i dau o maşinuţă de-aia de sticlă, am s-o golesc de parfum şi-o să-i placă!

Drumul la întors, l-am făcut prin centrul satului, mergând în pas de paradă şi ţinând de aţa balonului cu ambele mâini aşa cum văzusem la sărbătoarea de Armindeni, de la înălţimea umerilor unuia dintre părinţi. Ajunsă în ograda bunicilor, am legat balonul de gardul făcut din beţe de răsărită şi am intrat în casă unde mă aştepta hulubul, copt din aluat de cozonac, pe care l-am  mâncat cu înghiţituri mari, privind mereu pe geam la balonul a cărui poveste se cernea telepatic între noi, de la naşterea sa şi până la copilăria în care aş fi vrut să rămână.

Aşa se face că după masa luată pe fugă, tot fuga am dat la balonul ce aştepta cuminte, pe care, însă, l-am dezlegat din gard cu-atâta nerăbdare, încât firul aţei mi-a scăpat din mână şi balonul, intrat în vârtejul unei pale de vânt, s-a ridicat deasupra mea şi-a dorului meu de el, deasupra casei chiar, lăsându-se purtat de parfumul vântului de primăvară, spre oraş, de parcă ar fi vrut să fie mesagerul de dor către părinţii ce mă uitaseră în lumea mirifică a copilăriei din satul bunicilor, fiind prea ocupaţi de divorţul care se produsese în primăvara vinovată de acest fapt; şi tot ea – primăvara – îl obligase pe bunicul să mă ducă pe jos până la oraş, pentru încredinţarea tutelei, în urma opţiunii pe care mi-am exprimat-o,  de a rămâne în custodia mamei (asta pentru că bunicul era tatăl mamei mele şi nu aş fi suportat în vecii vecilor o despărţire de el fără a mă mai gândi însă, la şcoală, cum mă aştepta ea, pândind de la oraş, gata de atac; eu, de altfel, fiind convinsă că dacă învăţasem alături de bunicul să citesc din Biblie şi să scriu pe hârtia de la zahărul Candel cu creionul chimic pe care-l ţinea bunica la grindă cu sfinţenie, numindu-l plumb, asta era tot ceea ce trebuia  să ştiu pentru a pleca singură în viaţă). Am coborât dealul şi cu cât coboram, balonul se înălţa şi mai sus astfel că depărtarea creştea într-atât încât durea ascuţit în coşul pieptului; lacrimile şi nodul din gât nu m-au lăsat să vorbesc atunci când m-am întors în ogradă, arătând disperată balonul care traversase câteva grădini deja, în zborul său. Bunicul, care, de vreo doi ani, doar citea din cartea aceea cu poveşti frumoase fără să mai spună vreodată, ceva – de-atunci, de când oamenii aceia mulţi, care aveau capetele acoperite de şepcile ce-aveam să le văd într-o întreagă epocă de aur, îi luaseră caii şi căruţa, ba chiar şi pământul, după cum reieşea din blestemul bunicii (deşi, nu prea înţelegeam cum, din moment ce tot acolo era şi tot pe el lucrau bunicii, dar în întovărăşire, cică şi cu braţe de muncă ) -,  a tăcut şi atunci şi l-am văzut plecând de parcă avea de gând să nu se mai întoarcă niciodată şi să urmeze balonul în drumul de poveste al celor şapte mări şi şapte ţări. Am privit opincile bunicului, gândindu-mă cu emoţie că va rămâne fără ele, că i se vor însângera tălpile şi-am început să plâng şi mai tare, neştiind -de fapt- pe cine plângeam :  bunicul plecat… balonul pierdut… ?!?

Urmăream cu privirea uscată de vânt, explozia destinului primăvăratic. Urmăream dar nu vedeam, aşa că am fugit la turnul de control – coşerul plin de porumb,  de la înălţimea căruia, îl vedeam pe bunicul mergând fără a-şi ieşi din ritmul blajin ca şi privirea albastră a ochilor săi, balonul păstrând o distanţă egală faţă de el şi faţă de pământ; în urma lor, livezile ningeau silenţios.  Balonul părea aura unui înger bătrân căruia îi cădeau aripile de flori la atingerea umerilor bunicului cu crengile merilor, zarzărilor şi caişilor. I-am privit pe amândoi – balon şi bunic – până s-au pierdut în zarea de sub pădure pe ultimele pete de zăpadă ce se voiau a fi scut în calea crepusculului ce-şi trimitea încă suliţele ascuţite de lumină pe punctul acela de culoarea primăverii. Da, căci oricât m-aş chinui, culoarea reală a balonului ce m-a vrăjit, nu mi-o voi aminti niciodată. Am stat în turnul de control până m-a îngheţat vântul vernal, ca mai apoi, să-mi mut aşteptarea la geamul căsuţei din vârful dealului, apăsându-mi fruntea-n el până la durerea  privirii amorţite-n zarea ce-o furase pădurea. Umbrele serii mi l-au dezvăluit pe bunicul care sosea, drept ( aşa cum a mers el până în clipa despărţirii definitive de mine, peste numai câţiva ani, când i-am închinat spre neuitare, primele versuri, dispariţia sa, fiind de altfel, momentul ce-a declanşat în mine, bucuria descoperirii jocului cu literatura ), purtând balonul ca pe un trofeu câştigat la maratonul primăverii.

Bucuria a fost nemărginită. Am prins cu ambele mâini aţa, balonul tot, strângându-l în braţe ca pe păpuşa dorită ce nu mi-a fost dăruită nicicând şi pe care mi-o făuream singură din vise şi pănuşi de porumb – la fel de efemeră ca fiecare vară în care mătasea porumbului se regăsea în pletele ei verzi.

 Am intrat cu balonul în casa bunicilor, unde m-am ascuns pe cuptorul cald deoarece nopţile primăvăratice erau reci şi bunica obişnuia să mai facă un foc, seara, pentru a fierbe pe soba cu plită, în ceaunul din care tocmai răsturnase mămăliga aburindă,  laptele prin care Joiana – ţinută ascunsă  de şepcile comuniste -, îşi arăta recunoştinţa. Am adormit visând mările şi ţările pe care bunicul le traversase, luptele sale cu zmeii din crengile pădurii care n-au reuşit să-l oprească şi nici să spargă balonul vrăjit, fără a mă gândi nici o clipă să-i mulţumesc bunicului, atunci sau altădată, până când l-am pierdut.
Faptul că bunicul îşi scotea din opinci obielele ude, întinzându-le la uscat, mi se părea lipsit de importanţă, în acele momente. La fel ca şi cearta bunicii, revărsată asupra tăcerii în  care se încăpăţâna a nu-şi recunoaşte fapta necugetată de a intra în mijlocul unei bălţi ce i-ar fi putut lua viaţa, pentru o floare mică, galbenă ce trona în mijlocul unei frunze în formă de inimă, aidoma cu inima lui. El mi-a adus înapoi balonul fermecat care mă orbise şi tot el i-a adus bunicii, acea floare de nufăr culeasă din balta satului pe al cărei mal, peste doar câţiva ani – cu ocazia participării la prima excursie organizată de cea mai mare şcoală a oraşului – , aveam să retrăiesc această amintire descătuşată, tocmai, de florile galbene ale căror rădăcini se pierdeau în nămolul bălţii şi-al memoriei mele, trezind dureros amintirea bunicului pierdut definitiv în neantul depărtării.
Şi tot depărtarea, era cea care ducea glasul învăţătoarei mele, peste vârfurile copacilor dezrobiţi din lanţul alb al iernii, ecoul reverberând în mine cuvintele sale ca-ntr-o simfonie caldă a soarelui, notele de lumină prelingându-se pe portativul dorului, astfel: „…aici, la Ipoteşti, copii, …sătuc uitat de lume…, ţinut de basm …, opt kilometri de oraşul nostru…, copilăria poetului nepereche…, poezia acestui loc… şi versurile:

„Dar nu vine… Singuratic

 În zadar suspin şi sufăr

 Lângă lacul cel albastru

 Încărcat cu flori de nufăr”…”