Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

-C- Cea mai bună cafea -X-

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X 

Mihai MAXIM                                               

 

 

 

 

CEA  MAI  BUNĂ  CAFEA

  

        Mă aflam în  iarna  rusească de la începutul anilor ’90.  În Moscova vremea îşi făcea mendrele cu toate capriciile  ei: ger de crăpau pietrele, viscol de nu te lăsa inima să scoţi un câine afară, iar  giulgiul alb al zăpezii acoperise totul.  Pe străzi erau mai multe utilaje de deszăpezire decât autobuze şi maşini. Moscoviţii circulă cu metroul. Ca un făcut, spre prânz primesc un fax din Erevan că un anume eveniment  impunea prezenţa mea acolo. Rugăm veniţi urgent! S-au oprit lucrările la finisajele interioare!  Unde e Moscova şi unde e Erevanul? Ce înseamnă urgent la o distanţă de o mie opt sute de kilometri? Încerc să prind direcţia Antreprizei noastre din Armenia, sun şi la şantier, nu răspunde nimeni. Mă interesez la aeroportul Vnukovo la ce oră am cursă spre Erevan şi mi se spune Neliotnaia pogoda – Vreme nefavorabilă pentru zbor. Nici  nu mă mir. Mi se sugerează să revin spre seară când,  după previziunile meteorologilor, viforul se va  potoli. Trimit şi eu un fax la Erevan că voi veni cu primul avion. Asta poate fi şi seara aceasta, şi mâine seară şi chiar poimâine. Nu era prima dată când se întâmpla aşa ceva pe imensul teritoriu sovietic. Avioanele nu pot decola din Moscova sau aeroportul de destinaţie nu le  primeşte din acelaşi motiv.  De câte ori  am auzit eu această explicaţie… Iarna rusească e lungă, ţine jumătate de an, iar noi aveam multe şantiere pe teritoriul sovietic: în Turkmenia, în Armenia, la Astrahan,  la Maloiaroslaveţ, la Krivoi Rog,  unde lucrează mii de constructori români. Normal să  apară  probleme.  Şi le mai  scriu în fax să ţină legătura cu aeroportul din Erevan pentru a afla când va ateriza prima cursă  de la Moscova ca să-mi trimită maşină. Iar eu sun din oră în oră la Vnukovo. În sfârşit, pe la cinci mi se dă o veste bună: va pleca un  avion la  ora 20,30!  Mă prezint la aeroport la ghişeul VIP pentru întocmirea formalităţilor de călătorie dar, aici, surpriză:  Erevanul nu  ne  primeşte la aterizare. E neliotnaia pogoda.  Sunt însă şanse să plecăm în noaptea aceasta pentru că  acolo nu mai viscoleşte şi acum se curăţă de zăpadă pista de zbor. Am un exacerbat simţ al datoriei  şi în plus sunt şi un optimist incorigibil. Am dat drumul la maşină, iar eu  am rămas în aşteptare. Şi am tot aşteptat, iar la Erevan am ajuns la ora unu, ora locală. Aici însă,altă surpriză:  nu mă întâmpină nimeni. Cum aveam să aflu la Antrepriză, după ce a îngheţat bine în aeroport, şoferul care venise cu maşina s-a interesat la  Informaţii dacă mai vine vreun avion de la Moscova şi cu bruma lui de rusă a înţeles că aşteaptă degeaba. Şi a plecat.  

      Liniştea mea s-a topit brusc. Realitatea devenise aventură. Şi acesta era numai începutul. Avionul fusese aproape gol şi cei câţiva temerari, ajunşi în ţara canionului şi a inegalabilului lac Sevan,  am început să ne interesăm cum ajungem în oraş. De autobuz, nici vorbă. Şi nici de taxiuri. Cineva de la aeroport  s-a oferit să dea un telefon în oraş la nişte particulari care se ocupau cu transportul de pasageri la şi de la aeroport.  

      În timp ce dârdâiam de frig  în sala de aşteptare şi băteam stepul ca să-mi  dezmorţesc   picioarele, încercam să mă încălzesc cu imagini din   călătoria de vis făcută  vara trecută  în Armenia. Atunci, din motive obiective, delegaţia a rămas până la urmă preponderent feminină: eu cu probleme de muncă,  împreună cu soţia şi alte două fete frumoase. Spre mirarea lor am plecat de la Moscova tot noaptea.  Aeroportul Vnukovo era  animat, avioanele decolau  din zece în zece minute. Nu găsisem bilete pentru Erevan şi am zburat la Tbilisi, de unde ne-au preluat  maşinile antreprizei. Atunci  ne aşteptau două maşini, iar acum – niciuna. Atunci erau treizeci de grade la umbră, acum – minus douăzeci la lumina lunii.

      În sfârşit, ceva s-a mişcat. S-au apropiat de noi doi tipi cu aspect dubios, oferindu-se să ne ducă  cu maşinile până în centru, iar de acolo, să ne descurcăm fiecare cum o şti. Cât  noi ne tocmeam asupra plăţii, o doamnă corpolentă, care  tot timpul zborului  se văicărise şi îşi tocase la cap soţul – un sfrijit, bineînţeles! – că s-a luat după capul lui şi a pornit pe o aşa o vreme la drum, a început să povestească ce au păţit unii care  au riscat să meargă  în toiul nopţii cu şoferi necunoscuţi. Nu i-a dat nimeni nici o importanţă.

        Printre noi se afla şi un funcţionar de la GAZPROM,  care m-a recunoscut; spunea că mă ţine minte de la nişte tratative pentru blocurile de locuinţe de la Stepanavan pe care le construim noi  după cutremurul din 1988. El avea loc reţinut la hotel şi s-a oferit să  pună o vorbă bună pentru mine la recepţie. Bineînţeles că nu s-a mai găsit nici o cameră liberă. Amabil, recepţionerul s-a interesat şi la alte hoteluri, dar degeaba. A sunat şi la numerele pe care i le-am dat eu, însă  erau mute. Se vede că eram urmărit de ghinion. Am rămas o vreme pe o canapea în holul hotelului, bătând nervos darabana cu degetele în măsuţa cu pliante. Văzând că mă frământ, sau poate pentru că prezenţa mea îl incomoda, băiatul de la recepţie m-a sfătuit să mă duc peste drum  la Telefonul Central şi  să rog telefonista să sune la antrepriză.  

      Clădirea Telefoanelor era scufundată în întuneric, numai o luminiţă pâlpâia la parter. Sun îndelung la uşă până se aprinde lumina la intrare. Semn bun. Uşa grea se dă la o parte  şi în cadrul ei apare o bătrânică trezită din somn care îmi spune că hotelul este vis-a-vis. Mai urc o treaptă şi îi explic că vreau să dau un telefon. Îmi face semn să intru, trage uşa la loc şi o ia înainte, aprinzând  luminile din mers. Când ajunge în faţa pupitrului cu  taste telefonice se întoarce şi mă priveşte cu atenţie. Deodată faţa îi este cuprinsă de o străfulgerare  şi bătrânica  mă întreabă  brusc:  Eşti român?   La fel de surprins sunt şi eu: de unde a ghicit, că doar nu i-am spus că o voi ruga să sune la antrepriza română? O fi prevenit-o recepţionerul?

-Da, şi a urmat întrebarea firească: Dar cum aţi ghicit?
-Cunosc bine românii. Merg des în România. Am o soră  la Bucureşti. Anul trecut am stat toată vara acolo, am fost şi la mare, la Techirghiol, o săptămână.
-Trebuie să fiţi demult pensionară. De ce mai lucraţi?
-Dar ce să fac, drăguţă, să stau acasă degeaba? Am rămas singură, că Vardan al meu s-a prăpădit acum trei ani. Am lucrat toată viaţa cu telefoanele. Pe front am fost radiotelegrafistă. Sunt veteran de război, am pensie bună, dar simt nevoia să fac ceva folositor. Iată, ca acum, să ajut un om la nevoie. Lucrez des în tura de noapte, uneori şi în locul celorlalte fete, că eu şi aşa nu mai am somn. Una are copil  şi trebuie să stea noaptea cu el, alta are soţul bolnav. Ei, ia spune ce necaz ai, că doar nu veneai să stai la taifas  cu Baba Margarita  în miez  de noapte? Cine eşti?

Dau să mă prezint, caut să scot paşaportul, dar ea mă întrerupe râzând.

-Cum te cheamă?
-Andrei Ionescu.
-Aşa, Andriuşa milîi. Să ştiu cum să-ţi zic. Ia spune, unde vrei să sunăm?

Îi povestesc peripeţiile mele şi Baba Margarita  începe să manevreze butoanele. Nu răspunde nimeni. Nici nu mă aşteptam la altceva.

-Peste vreo două ore începe să se trezească lumea, aşa că ar fi bine să tragi un pui se somn. Avem în camera de alături o canapea unde ne mai odihnim oasele când ne doboară oboseala, tu du-te  şi te aşează  acolo, drăguţă.   Eu mai sun din când în când la ai tăi şi te trezesc atunci când o răspunde careva.
-Şi Dv.?
-Nu-mi duce mie grija, că eu nu mai adorm acum.

     Nu eram în situaţia  să fac nazuri şi îi dau ascultare.  Dormisem eu în multe locuri, dar la Poştă, niciodată!
     M-am trezit că mă scutură cineva de braţ, iar nările îmi sunt gâdilate de o aromă îmbietoare de cafea.  

-Hai, că au răspuns ai tăi. Le-am spus să vină cât mai repede, dar  le ia o oră până ajung  cu maşina aici.  E bine  că avem timp să ne bem  cafeluţa  în tihnă.

     Cât mă frecam la ochi, Baba Margarita a apărut ţinând într-o mână  o tăviţă smălţuită cu două ceşcuţe cât degetarul şi un ibric cam de aceeaşi mărime din care şerpuiau limbile aromate ale cafelei. În cealaltă mână  ducea o farfurioară  tot din aramă, plină – vârf cu  pişcoturi, aşa cum mai mâncasem doar în copilărie la bunica.  Încăperea s-a umplut de un miros pătrunzător  care m-a trezit ca după boală.  Era de fapt o combinaţie de arome de cafea, mosc, cuişoare şi scorţişoară. Fără să-i tremure mâna, Baba Margarita a turnat preţioasa licoare din ibric, având grijă să nu-i  tulbure mărgeluţele şi să nu dea nici o picătură pe de lături.  

-E cafea la nisip, aşa cum în neamul nostru numai Baba Margarita ştie să o facă.  Şi sora Kima din Bucureşti  mai cunoaşte secretul pe care ni l-a lăsat mama noastră, Aghavni, fie-i ţărâna uşoară. Nu te uita aşa la mine, că şi noi suntem creştini  ca voi. Ce frumoasă este biserica noastră din Bucureşti!  Şi apoi comunitatea catolică armeană îi este recunoscătoare României, care i l-a dat pe Vazken I-ul,  al 130-lea Catolicos al tuturor armenilor, să-l ţină Bunul Dumnezeu sănătos ani mulţi în fruntea bisericii noastre.

       Bătrâna telefonistă avea chef de vorbă şi aşa am aflat multe lucruri interesante despre  înaltul prelat armean originar din  România.

         În timp ce vorbea,  atingea cu vârful buzelor marginea ceştii, sorbind câte o  înghiţitură  mică de cafea. Ţinându-şi respiraţia, îi savura apoi gustul şi mirosul, precum bătrânul  somelier  care  degusta vinurile vechi pentru a le oferi pe cele mai potrivite  la masa regelui.

         Niciodată nu mai băusem cafea din asemenea degetare. Priveam cum bea Baba Margarita  şi mă străduiam să fac la fel pentru a prelungi cât mai mult plăcerea pe care nu o mai simţisem vreodată. Mi-a trecut prin minte păţania logofătului  moldovean Nicolae Tăutu care, atunci când Marele Vizir i-a oferit în semn de preţuire o ceaşcă  de cafea, el,  care nu mai băuse în viaţa lui asemenea licoare, a dat-o peste cap ca pe rachiu, făcând urarea: Să trăiască Măria sa Sultanul şi Marele Vizir!  Logofătul s-a ars cu cafeaua şi a scuipat-o pe ascuns în mâneca cojocului, iar  Vizirul  s-a minunat: Ce neam de viteji! Beau cafeaua fierbinte ca pe apă. Gazda mea mi-a observat  zâmbetul  fugar din colţul gurii  şi m-a întrebat  la ce mă gândesc. Nu am avut încotro şi i-am povestit.

-Mi-au plăcut mult românii voştri. Sunt oameni dintr-o bucată.  Dar să ştii că la armeni  băutul cafelei este un adevărat ritual. Pentru asta trebuie să trăieşti mai mult printre noi.

      Aproape terminasem  degetarul şi am fost cuprins de o senzaţie de euforie, am simţit o limpezime a minţii şi o forţă în braţe, o dorinţă de a face ceva deosebit. Nu cumva vrăjitoarea asta  mi-a pus opiu în cafea?! O priveam ţintă şi mă aşteptam  ca bătrâna cu faţa plină de riduri să se transforme în Zâna Bună, iar eu, în Făt-Frumosul din poveste. Zâna din faţa mea mi-a observat transfigurarea şi a zâmbit. Ridurile îi dispăruseră, ochii i-au devenit strălucitori şi zâmbetul luminos.

-Se vede că şi-a făcut efectul cafeaua mea. Când mai treci prin Erevan să nu o ocoleşti pe Baba Margarita. Iar când ajungi la Bucureşti, să te duci la biserica armenească  şi să aprinzi o lumânare pentru mine.   

       Mi-a venit  şoferul şi povestea a luat sfârşit. Ca să-şi răscumpere greşeala de la aeroport, el  încălzise deja maşina şi a început să-mi povestească noutăţile de la Antrepriză. Îl ascultam absent, încercând să recunosc din goana maşinii locurile pe unde am trecut în vară cu soţia şi cu fiica. Iată  fântâna arteziană unde ne-am adăpostit de arşiţa amiezii şi ne-am răcorit cu cvas, mai departe  locanta unde am băut o cafea la nisip şi am cumpărat  un ibric din aramă,  trecem pe lângă teatru, apoi maşina prinde  viteză şi nu mai recunosc  nimic. Totul mi se pare acum trist şi rece. Şi nu-mi pot lua gândul de la Baba Margarita şi de la cafeaua ei miraculoasă.    

     Ne-a luat mai bine de două ore ca să facem cei aproape o sută de kilometri până la Stepanavan.  Iarnă grea şi pe aici, şosea aglomerată, ambuteiaje create de maşini rămase în pană.  Ajunşi la destinaţie, mi-au bucurat privirea siluetele blocurilor  construite de români. La şantier am aflat că  lucrările la interior fuseseră oprite doar  temporar ca urmare a  întreruperii curentului, iar aceasta se întâmplase  din cauza gerului. Beneficiarul local, care potrivit contractului, trebuia să ne asigure alimentarea cu energie electrică, şi-a rezolvat problema chiar  dimineaţă,  în timp ce eu îmi savuram cafeaua armenească  în condiţii atât de originale.

       Proverbul spune că e bine atunci când totul se termină cu bine, numai că eu mă bucuram prea devreme. Pentru mine aventura încă nu se încheiase.  Cei de la Antrepriză îmi luaseră bilet de întoarcere pentru a doua zi dimineaţa şi, ţinând cont de instabilitatea vremii, am hotărât să înnoptez la Erevan, unde aveam două case de aşa-zis „protocol”, construite din panouri de lemn, care asigurau o bună  izolaţie termică şi fonică . Pentru încălzit se foloseau  însă  calorifere electrice. Când am ajuns seara acolo, camerele erau gheţărie. Cât a fost oprit curentul, caloriferele se opriseră şi ele, iar când au pornit, au sărit siguranţele. Am pus siguranţele la loc, am pornit caloriferele, dar pentru a încălzi toată casa era nevoie de timp. Mare surpriză  am avut şi cu baia. În casa  neîncălzită  conductele de apă s-au spart şi baia semăna cu o peşteră datorită stalactitelor şi stalagmitelor  formate în cele două zile. Şoferul Vasile, vechi şantierist, a găsit imediat soluţia salvatoare. Ne-am culcat fiecare în câte o cameră, îmbrăcat cu palton şi cu căciulili pi frunti, şi am tras câte un calorifer de o parte şi de alta a patului. Cum cu o noapte înainte amândoi  am dormit  iepureşte, am aţipit repede şi ne-am trezit tocmai dimineaţa. Şi nu am mai pierdut timpul cu spălatul şi îmbrăcatul. Cât priveşte cafeaua, am băut-o la locanta unde fusesem în vară cu fetele mele, dar după elixirul tinereţii, oferit de  bătrâna armeancă, niciuna nu mi s-a mai părut aşa de bună. Nici măcar cea pregătită la GAUDEAMUS  de renumitul nostru Florescu.  

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5