Primit pentru publicare: 12 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 12 mai 2016
Editor: Olivian IVANICIUC

Ca cititor și om, prieten cu istoria și literatura,  rămân tot la Mihai Eminescu, chiar și la versurile sale nefinisate

-Rugăciunea unui dac-

Motto: “Câtă vreme mai există artiști talentați, sinceri și nedispuși la compromisuri (care, ca și Eminescu de pildă, nu prea iau premii pe la concursuri sau pur și simplu au renunțat să mai participe la ele), câtă vreme mai există exigeți (prea puțin băgați în seamă de contemporanii lor) precum domnii Al. Florin Țene, George Petrovai, VoichițaTulcciu Macovei, Calotescu Tudor Gheorghe, rămân optimist în ceea ce privește viitorul Culturii noastră naționale” (Florin T. Roman, din “Cu durere și dragoste pentru artistul contemporan”, publicat în “Luceafărul”-Botoșani din 10 mai 2016).

“Poesii de Mihai Eminescu”, Ediția a opta, a opta mie de exemplare,  cu notițe biografice semnate de Titus Maiorescu, Editura și librăria Socec et comp. 1901.

“Colecția cuprinde toate poeziile lui Eminescu, publicate în Convorbiri literare de vreo 12 ani încoace, publicarea lor se face în lipsa poetului din țară, el fiind totdeauna “prea impersonal și prea nepăsător de soarta lucrărilor sale”, scria Maiorescu în decembrie 1883, dintre ele făcând parte și “Rugăciunea unui dac”, fără a mai fi fost revăzută de Eminescu, lipsit deci “îndreptarul ce avea de gând să le facă”.

Colecție despre care nu se amintește nimic în Dicționarul Enciclopedic Român, Editura politică București 1965, vol. III, p. 207, scrisă în perioada apariției volumului”Poeți și critici”, 1886.

“Vreun premiu academic  pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din București?” “Nici vorbă, – spune același, o asemenea propunere Eminescu ar fi interpretat-o cu un râs homeric sau, după dispoziția momentului, cu acel surâs de îndulgență miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumești”.

Chiar și în relațiile cu Palatul – Carmen Sylva, mare admiratoare ale poeziilor lui – când a fost vorba să-i confere o distincție onorifică – un bene- merenti – el s-a împotrivit cu energie pentru că “Rege el însuși al cugetării regești, care alt Rege ar fi putut să-l distingă?”  Și aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care, era cu desăvârșire lipsit, nu din semeția unei inteligențe excepționale, de care numai el singur era știutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea convențională era o supărare și o nepotrivire firească”, scria Titu Maiorescu în octombrie 1897. Era perioada când criticul, esteticianul, omul politic, avea pe masa de lucru și se ocupa și de “Critice”, 3 vol. ed. I, 1892, ult. ed. adăugită, 1915, când denunța superficialitatea, improvizația, incultura, beția cuvintelor.

“Eminescu era omul cel mai silitor, vecinic citind, meditând, scriind, lipsit de orice inters egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vieții intelectuale, fie scrierile unui prieten, fie cetirea a tot ce se publica în literatura română, fie isvoarele istorice, despre care avea cunoștința cea mai amănunțită, fie luptele politice din țară. A se ocupa cu una din aceste chestii, a cugeta și a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul  spiritului său – și aceasta indiferent pe timpul când, după 1874, a însoțit trupa de teatru al doamnei Fanni Tardini prin România și Transilvania, pe timpul când s-a aruncat cu cea mai mare încordare în  studii felurite la Viena sau la Berlin, în anii 1874 și 1876 când a lucrat ca revizor școlar și bibliotecar la Iași, destituit și dat în judecată de guvernul următor, însărcinat apoi să lucreze la Timpul, până ce moare la 15 iunie 1889”.

Acesta e omul care ne-a lăsat neșlefuită poezia pe care alt om de cultură a pus-o în Colecția amintită,  – „Rugăciunea unui dac”:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici simburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici iari nici totdeauna,
Căci unul era toate, și totul era una,
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată –
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată.
Pe atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi;
Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-a-nainte d-a fi zeii,
Și din noian de ape puteri au dat scănteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este al omenirii izvor de mântuire! –
Sus inimile voastre!  Căntare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuetul de vânturi auzit-au al lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții  duiosu-i vers –
Și tot pe lâng-aceste cerșesc înc-un adaos:
Să-ngădue intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-or cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mă impilă,
S-asculte or ce gură ce ar vrea ca să mă râdă,.
Puteri să pue-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela între oameni devină cel dintâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin  anii mei să trec
Păn-ce-oiu simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n or-ce om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însu-mi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura  cea mai crudă mi s-ar părea amor,
Poate-oiu uita durerea-mi și voiu putea să mor.

Străin și făr-de lege de voi muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru  în uliță-l arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroana scumpă,
Ce-o să asmuțe câinii ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă vor izbi în față,
Îndură-te,  Stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel, numai Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale doruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blesteme aș vrea să te înduplec
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”