•      La propunerea lui Titu Maiorescu de a-şi publica un volum de poezii, Mihai Eminescu se apucă de lucru, scriindu-i Veronicăi Micle, pe 8 februarie 1882:,,Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1970- 71 din ,,Convorbiri” unde stau ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm”.
•      La rândul ei, Veronica Micle, în scrisoarea din 10 februarie 1882, îi răspunde că e ,,foarte mulţumită că tu vrei să-ţi editezi frumoasele-ţi versuri”, adăugând că şi ea ar dori să-şi publice poeziile, lucru ce se va întâmpla după cinci ani.
•      Eminescu lucra de cinci ani la redacția ziarului conservator Timpul și, în acest interval de timp, el adăugase zestrei sale de poezii, unele dintre cele mai frumoase creații – Scrisorile I- V și poemul Luceafărul – creații care meritau publicate într-un volum special. Așa că, Eminescu și-a făcut un inventar al poeziilor sale publicate sau nepublicate și s-a apucat să le corecteze, finiseze, pentru a fi prinse într-un volum, pe care poetul l-ar fi intitulat ,,Lumină de Lună”. Acest lucru se întâmpla în vara anului 1882, Eminescu plângându-se Veronicăi, că a găsit multe erori de tipar și de concepție, pe care voia să le elimine. Lucra mai mult noaptea, ziua fiind ocupat cu salahoria de la Timpul, ceea ce-l deranja mult pe Ioan Slavici, nelăsându-l să doarmă.
•      Şi Perpessicius ajunge la concluzia că volumul lui Eminescu a fost aranjat şi pus la dispoziţia  lui Maiorescu de către altcineva şi acest altcineva nu putea fi decât poetul însuşi. Eminescu este arhitectul volumului său de poezii. Slavici spune în ,,Amintiri” că în primăvara anului 1882 Eminescu lucra intens:,,Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea la care se adresa. Îi băteam în perete; el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Peste câtva timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească” (Lumină Lină– Nicolae Georgescu- Metafora luminii la Mihai Eminescu– 2012- New- York). Acest comportament al lui Eminescu a fost luat, ulterior, drept dovadă a începutului alienaţiei poetului.
•    Mihai Eminescu nu a mai reușit să-și ducă la capăt proiectul, care ar fi condus la apariția primului său volum de versuri, în editare proprie. Totuși, ceea ce a lucrat Eminescu, a ajuns în posesia lui Titu Maiorescu, care a publicat în decembrie 1883, volumul ,,Mihail Eminescu- Poesii”, Editura Librăriei Socec & Co., București, 1884, cuprinzând 64 de poezii, despre care criticul spune că a lucrat ,,dintr-un simţământ de datorie literară”:,,Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gândiri, într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă” (Titu Maiorescu- Prefaţă la ediţia dintâia- decembrie 1883).
•  Maiorescu știind că Eminescu a lucrat la îndreptarea poeziilor sale, adaugă:,,Poeziile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua est, Egipetul, Noaptea, Înger de pază, Împărat şi proletar, Rugăciunea unui Dac, Înger şi Demon)”.
• Criticul a apelat la cea mai bună tipografie a timpului, cea a lui Socec, care a tipărit acest volum de poezii, într-o grafică deosebită, realizând cel mai frumos volum de poezii de până atunci. Cartea va fi retipărită în 11 ediții, de câte o mie de exemplare fiecare, cu o prefață de Titu Maiorescu, carte căutată astăzi de toți iubitorii lui Mihai Eminescu și greu de găsit. Data apariției volumului de ,,Poesii” a fost 22 decembrie 1883, când Maiorescu trimite un exemplar soției generalului Călinescu (Olga Călinescu), afirmând că ,,Eminescu, pe care eu unul îl țineam și îl țin de cel dintâi poet al României”, recomandându-i să citească Luceafărul, Mai am un singur dor, O, mamă, Pe lângă plopii fără soți și altele.
•   Pe 31 decembrie 1883, făcându-i o vizită lui Eminescu la Sanatoriul Ober- Dobling din Viena, Maiorescu îi oferă poetului primul său volum de versuri, volum ce va fi dăruit de poet medicului Obersteiner, ca semn de recunoştinţă pentru îngrijirea sa în ospiciu.
•   Începând cu ediţia a VII-a, din octombrie 1897, Maiorescu introduce în volum, în afară de prefaţă şi o notiţă biografică intitulată ,,Poetul Eminescu”, în care vorbeşte despre viaţa şi opera poetului, aşa cum a perceput-o el, insistând pe cauzele bolii şi morţii sale:,,Tânăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu.
• Se cuvine dar să ne dăm seamă de individualitatea omului, care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române de astăzi…
• Ce a fost și cea devenit Eminescu, este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă, încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc”.
•  Primul volum de poezii a lui Mihai Eminescu a avut un mare succes de public, fiind reeditat în 11 ediții de Titu Maiorescu și, apoi, încă 5 ediții, până în 1937. Din vânzările acestor volume, doar de primele trei ediții a profitat și Eminescu, în timpul bolii sale (câte 500 lei), celelalte venituri ajungând la câțiva cercetători ai vieții și operei poetului și la alte persoane. 
•       În această perioadă Academia Română, acorda anual premii pentru un scriitor, care se remarca prin opera sa. Au fost distinși cu acest premiu al Academiei Române, mulți scriitori ai vremii, sub valoarea lui Eminescu și a volumului său de versuri. După apariția volumului de ,,Poesii”, editat de Titu Maiorescu, pe 22 decembrie 1883, carte primită cu mare interes și o înaltă apreciere, din partea specialiștilor, Eminescu ar fi meritat să fie propus și el pentru un premiu din partea Academiei Române, lucru ce nu s-a întâmplat. Acest lucru, cu atât mai mult, cu cât între membrii Academiei se aflau Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu și alți apropiați ai poetului, care puteau să propună volumul pentru premiere.
•        Pe 31 iulie 1887, în revista ,,Familia” din Oradea, unde a debutat Mihai Eminescu, apare un articol în favoarea premierii poetului de către Academia Română:,, Eminescu, unul din cei mai buni poeţi români, zace bolnav de mai mult timp… Dar Academia Română? De ce nu i-a acordat încă nici un premiu? Pentru că Eminescu nu s-a presintat la concurs colecţia de poesii? Dar conform Statutelor, fiecare membru al Academiei are dreptul d-a recomanda orice carte ce-i pare meritorie în literatura română. Însă nici unul nu şi-a adus aminte de Eminescu”. 
•     Academia Română nu i-a premiat primul volum de versuri ca să poată primi premiul în bani, ce l-ar fi ajutat în perioada grea de boală și nici nu l-a primit printre membrii ei, cât a fost în viață. Scriitoarea Elena Văcărescu, cu o operă mai puțin valoroasă decât a lui Eminescu a fost primită în rândurile Academiei Franceze, pe când Eminescu nici măcar nu a fost premiat pentru inegalabilul său volum de Poezii, scos în 1883. Poate pentru că ,,personalitatea sa era prea mare”! 
•       La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, are loc o sesiune a Academiei Române, în care C. Rădulescu- Motru, caută să justifice omiterea lui Eminescu de la premiile Academiei:,,Negreșit, Academia nu-l revendică pe Mihai Eminescu exclusiv pentru sine,- personalitatea lui este prea mare, pentru ca să poată încăpea în sânul unei singure instituții-, dar Academia ține totuși să se știe că în sânul ei și-a găsit genialul poet primii săi prețuitori, iar că moștenirea sa de manuscrise nicăieri nu și-ar fi putut afla un loc de păstrare, înconjurat de o pietate mai sinceră, ca aici, în patrimoniul Academiei” (Cuvântare omagială la Academia Română, 16 iunie 1939, C. Rădulescu- Motru, Convorbiri literare, 1939, nr.6,7,8,9).
•    Academia Română și-a spălat păcatele și i-a acordat lui Mihai Eminescu titlu de membru post- mortem al acesteia, făcându-se într-un fel dreptate Poetului. Acest lucru s-a întâmplat la 28 octombrie 1948, dată când Academia Română, i-a primit în rândurile ei post- mortem pe M. Eminescu, I. Creangă, I.L Caragiale, Ștefan Luchian și alții.
• Volumul de ,,Poesii” de M. Eminescu, este considerat astăzi una din cele mai frumoase și valoroase carte de poezie din literatura română, tradusă în peste 72 de limbi de pe tot globul și cu care se poate mândri orice bibliotecă.

Nicolae Iosub, decembrie 2023, Botoșani