Primit pentru publicare: 26 aug.2016
Autor: Prof. Vasile FILIP, Iași
Publicat: 27 aug. 2016
Redactor: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

Căderea pe gânduri, citind cartea “Trăiri. Eseuri pe verticală“de Ion N. Oprea

Nu-mi propun să măsor sau să cântăresc, fie și cu aproximație, cât eseu și câtă poezie se află în această nouă carte a lui Ion N. Oprea: “Trăiri. Eseuri pe verticală”, Editura Armonii Culturale, Adjud – Vrancea, 2016. Scrierea versificată a textelor, într-o arhitectură piramidală, aducând a pagodă alteori a brad rămuros, perfect desenat, tehnici folosite de autor și în cartea anterioară – “Fragilitate. Cuvinte pe verticală”, Editura Pim din Iași, 2016 – poate fi considerată în mai multe feluri între care cel mai credibil ar fi, cred, dorința de a ieși de sub pericolul monotoniei. Sau, cine mai știe.

Cum, însă, chestiunea ține mai  mult de tehnică, deci și de partea formală a demersului, aplecarea asupra conținutului devine imperativă. Și necesară, utilă, atât pentru scriitor , cât și pentru cititori. Așa cum bine remarcă Gheorghe A. Stroia în deschiderea volumului,  “…un alt mod de a conjuga verbele REALITĂȚII (…) În opera extinsă a lui Ion N.Oprea, atât temporal, cât și tematic, realitatea, mai bine- zis prezentarea ei, cu o extraordinară acuitate emoțională, ocupă un loc foarte important. Evenimentele cotidianului sufocat,  din nefericire, de ură, minciună, trădare, nepăsare și ignoranță, reprezintă preocupările omului nobil, care, în liniștea intimității sale, își găsește timpul necesar pentru o analiză la rece, tranșantă și matură, în încercarea disperată de a găsi ori măcar sugera posibile soluții la probleme strigente”. E de presupus că cele de mai sus se sprijină și pe constatarea autorului cărții, care ne atenționează: „O viitură/este//viața trăită…” Dar ne oferă și un posibil colac de salvare: „Rugăciunea/este/ Calea/Credinciosului/de a încerca/alungarea răului/dinăuntru/și/din afara omului”, – „Viitura”, p.70.

Da, din punct de vedere tematic, și acestă carte  este de o amplitudine impresionantă. Cu atât mai demnă  de a fi considerată   ca atare cu cât actualitatea subiectelor îi sporește interesul. Ca și în alte rânduri, Ion N. Oprea conjug verbele din limba română la toate cele trei timpuri fundamentale: trecut, prezent, viitor. Trăsătura de unire a triadei este, fără îndoială implicarea autorului până la contopire cu timpurile de el trăite sau de semeni ailui, mai depărtați sau contemporani. Și se mărturisește, pentru a  ne demonstra, parcă,  un adevăr peste care sărim uneori: “Râvnesc/după o perioadă de liniște/ luminoasă,/dar/ uneori/blocat de o veșnică așteptare,/mă cuprinde spaima…” – „Oaspete”, p.59. O spaimă care nu este numai a lui. Ea, din păcate, e generală. A cuprins toate meridianele și paralelele globului, inducând în rândul oamenilor o spaimă care se preface în disperare.

Tot din pricini tematice, spre a pune, totuși, ordine în sumedenia de subiecte, Ion N. Oprea își organizează în consecință materialul. Șapte capitole, care au în comun, în primul rând, atitudinea față de realități și după aceea semnalarea lor: 1.Clubul Colectiv, 2. Diversitate, 3.Cetățenești, 4.Credință și știință, 5.Maniere, 6.M.R.I-sme, 7.Istorie. Această grupare a textelor nu înseamnă, în nici un caz, că între ele există deosebiri esențiale. Dimpotrivă, spiritul aproape pătimș cu care Ion N. Oprea se dăruie scrisului semnifică și îi întărește poziția de om al timpului și al  oamenilor timpului. Cu visarea-speranță ca și timpul să fie al omului. Iar omului nu-i  trebuie luna de pe cer, nici o moșie pe planeta  Martie. Lui, omului-om, îi sunt suficiente:  „Un cuvânt bun,/o clipă de liniște/pot schimba persoana,/pot schimba lumea,/și ne fac/să fim oameni,/nu numai de Crăciun/sau/în zi de Paști”- „Prieteniile”, p.106.

Dar de unde să le ia omul pe toate acestea, puține câte sunt? Dacă ar fi!… Aproape fiecare pagină a cărții dă răspunsuri, pe care nimeni nu le poate pune la îndoială. Dacă acel „nimeni” are între urechi un… rotund gânditor… de bună seamă… Chiar dacă „frumusețea naturii te poate copleși/și  tristețea e pasager ameliorată,/iar durerea e relativ îndepărtată” –„Mutații”, p. 26. Grăitoare pentru felul în care Ion N. Oprea vede lumea de azi – de fapt, pe cea din totdeauna – este cartea în întregimea ei. Eu nu fac decât să extrag mici pasaje, pentru a susține ideea: „Facem parte/din  combustia vieții,/nu putem cânta/și nu putem să credem/că așa subit/toți ne-am vindecat./În fața tragediilor/care ne zguduie/există/o sursă de meditație -/adevărul,/o singură soluție-/tăcerea/și/cert prilej de revelații/ prin scrieri revelatoare”. – „Gesturi”, p.28.

Ion N. Oprea are  numeroase îndoieli, pentru că „…nimic,/dar nimic/nu te înalță ca om/mai mult și mai mult/și nu te schimbă spre bine,/decât suferințele,/suferințele vieții,/dar/până când?…” – „Nu apocalipsa”, p.42.  Pe ici-pe colo, însă, el se agață și de câteva speranțe:  „Cred într-o forță salvatoare a lumii,/cred că omenirea va depăși răul de astăzi/și pe cel de mâine,/că se va ajunge/la o deschidere spre orizontul lumină…” – „Cred”, p.49.  Fragilitatea…bunelor speranțe sare, însă, îndeajuns de des în privirile călătorului. Una din ele m-a pus în chip deosebit pe gânduri. Niște gânduri care mă frământă de prea multă vreme, dar care în timpul din urmă, care mi se pare nesfârșit, îmi dă ghes să repet și eu, ca altădată Dante: “…trăiești orice speranță…” În cauză se află starea jalnică în care se vorbește și se scrie… pe  românește. Starea deplorabilă în care a ajuns „comoara” despre care scria românul basarabean Alexei Mateevici.” …doar  limba română/nu-i în răspunderea nimănui,/și/drept urmare,/n-o grijește nimeni”. – „Știm”, p.219.

Dar – după cum tot românul care se mai simte astfel a  băgat de seamă –nu numai limba Română traversează o etapă a degradării ce nu impresionează mai pe nimeni. Și istoria poporului român se află sub pericolul trecerii în … rezervă. Fapta este, evident, luată în atenție și de Ion N. Oprea (cunoscându-l, nici nu se putea altfel): „… disciplina istorie/este/vinovat afectată/și/ mutilată…” –  „Vinovat afectată”, p.281. Chestiunea nu e, deloc singulară. Nici întâmplătoare. Nici chiar rodul incompetenței – a prostiei – nu este, ea continuă; s-a început cu demitizarea valorilor naționale. Eminescu fiind ținta predilectă a…românilor care luptă cu ghiarele și cu dinții pentru ca neamul românilor să dispară, nu doar din itorie, ci și din limbă, și din credință, și din geografie, și din tradiții. Nu doar  cuvântul România vor ei să dispară, ci, mai ales, substanța  pe care el o numește.

Dincolo și dincoace de altele care se pot spune despre această carte a lui Ion N. Oprea, mi se pare că ar fi nedrept să nu remarc un aspect dintre cele mai de seamă. Care are în caracter întreaga operă a unui scriitor ce pare că nu se odihnește, fie și în parcul pensionarilor de la Podu Roș, nu doarme, nu se uită la televizor – dar vorbește despre emisiunile lui -, nu se duce la cumpărături și așa mai încolo. El citește și scrie tot timpul. Altfel nu ar fi reușit să publice peste circa 70 de volume,…doar într-o viață care încă va mai fi productivă. Am în vedere profesiunea de ziarist a scriitorului. O profesiune foarte veche, ilustrată – și în cazul românilor – de nume celebre. Adică clasice. Citiți – am credința că ați făcut-o deja – jurnalistica marelui poet Mihai Eminescu. Prin această fereastră se pot distinge principalele trăsături ale condeiului numit Ion N. Oprea. Jurnalistul vechi și care e omul obișnuit… trece cu vederea. Nu ia în seamă ceea ce  nu i se pare lui important. Nu-l interesează. Jurnalistul găsește elemente demne de a a fi luate în seamă în tot ce vede el. Jurnalistul cercetează, analizează, trage învățăminte și scrie. Ce scrie el, jurnalistul, este darul pe care-l face semenilor numiți cititori. Îi informează, cum se mai spune. Dar îi și formează, punându-le sub ochi lucruri pe care acei ochi nu au cum să le vadă și să le cunoască, spre a le pătrunde înțelesul. Căci ziaristul îi oferă cititorului și noime ale realităților despre care scrie

Ei bine,  dacă acel ziarist este și scriitor, sau scriitorul respectiv este și ziarist, lucrurile se așează temeinic într-o albie demnă de afecțiunile cititorilor. Scrisul autorului în cauză capătă valențe superioare. El se face document cu vibrații istorice. Căderea pe gânduri – starea  de meditații activă, nu molcomă – face din existența scriitorului-ziarist un personaj viu, mereu prezent în cele trei timpuri fundamentale: trecut, prezent, viitor.

Acesta este Ion N. Oprea în „Trăiri”, 2016!

                                                                         Iulie 2016