Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CĂLĂTOR PESTE MUNŢI – pe urmele lui Eminescu în Ardeal –

 CĂLĂTOR PESTE MUNŢI…

 -pe urmele lui Eminescu în Ardeal-

 

  “Pe culmea cea mai înaltă a Munţilor Carpaţi,                   
se  întinde o ţară mândră şi binecuvântată între                             
 toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea
seamănă a fi un măreţ şi întins palat, cap doperă
de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu
măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodo-
besc  celelalte ţinuturi ale Europei…”
                                          (N. Bălcescu)

 

1988, iunie 10, Paris. “Consiliul Executiv al UNESCO a dezbătut şi aprobat în unanimitate un proiect de rezoluţie privind marcarea centenarului trecerii în nemurire a poetului naţional român – Mihai Eminescu – declarând anul 1989 – An Eminescu”. (Flacăra Iaşului -12 iunie 1988)

1989, Botoşani. În oraşul în care a apărut pe boltă “Luceafărul poeziei româneşti”, la Ipoteşti, mirificul spaţiu al copilăriei, şi în mai toate localităţile de pe teritoriul judeţului Botoşani, cinstirea memoriei nepieritoare a genialului poet a început încă din 15 ianuarie, dată hărăzită ca zi a naşterii sale, prin ample manifestări: prelegeri, lansări de carte, expoziţii, simpozioane, concursuri, şezători literare, concerte, spectacole de muzică şi poezie, reprezentaţii de teatru, etc., toate reunite sub genericul “Eminescu -omul deplin al culturii româneşti”. Teatrul ce poartă pe frontispiciul său numele marii personalităţi, pregăteşte pentru acest eveniment un spectacol realizat din fragmentele-i de teatru “Decebal”, “Bogdan Dragoş” şi “Mira”, în regia maestrului Dan Alecsandrescu de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Repetiţiile încep pe 20 martie ora 10,00 câte două pe zi, cu excepţia zilelor în care sunt programate spectacole sau a unor întreruperi strict necesare… Vorbind profund, privindu-te senin cu pătrunzătorii săi ochi negri, maestrul Dan Alecsandrescu îţi dă noi puteri şi speranţa unei reuşite. Este o adevărată plăcere să-l asculţi. Oricât ar vrea să se ascundă, oricât ar vrea să pară de distant, sufletul lui îl dă de gol: e mare, e generos, e blând, e sfătos ca al tuturor moldovenilor. Descendent din cărturari veritabili, legându-şi prima copilărie de marele şi frumosul centru cultural Iaşi, moştenirea aceasta îşi spune cuvântul. În acest om întâlneşti deopotrivă înţelegere, înţelepciune, cinste, corectitudine, seriozitate şi severitate. El este dascăl şi artist, îndrumător şi executant. Te lasă să alegi, să propui, dar nu te părăseşte atunci când felul tău de exprimare şi de materializare a intenţiilor iese din coordonatele viziunii sale, te ia de mână şi-ţi arată adevăratul drum; ştie când să pedaleze pe accelerator, când să vină cu exemplul, cu modelul altora, când  să te compare cu ei, când să ridice tonul şi când să pună punct. “În teatrul englez actorul nu vorbeşte, ci transmite – spune el. Gestul e universal, limba, nu”. Repetiţiile lui nu sunt simple repetiţii în sensul strict profesional, ele sunt adevărate lecţii de introducere în arta spectacolului, a actoriei, a teatrului, adevărate lecţii de viaţă. Cu răbdare, cu efort conjugat cu seriozitate, încet şi sigur, zi de zi, cărămidă cu cărămidă se ridică şi se coagulează spectacolul “Întemeietorii”.

Joi, 25 mai, ora 18,00 – premieră. Maestrul lipseşte. O problemă care nu suportă amânare îl ţine la Iaşi. Spectacolul este îndelung aplaudat, bine primit de public, de critică, de eminescologi. Scenografia foarte sugestivă şi funcţională, inspirată din arhitectura cetăţilor dacice şi cea a bisericilor ştefaniene, realizată de prof. univ. Traian Niţescu de la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”, este pozitiv apreciată de critici. Protagoniştii spectacolului -Traian Andrii, Marius Rogojinschi, Valerian Răcilă, Mihai Păunescu, Valentin Ligi în roluri istorice şi Constantin Adam în cel de prezentator.

Vineri, 26 mai, Sala de marmură a Teatrului “Mihai Eminescu”. Aici se desfăşoară colocviul “Eminescu şi teatrul”, la care participă istorici şi critici literari, dramaturgi, regizori, scriitori: V. Brădăţeanu, S. Duică, I. Nicolescu, L. Olaru-Nenati, C. Paiu, C. Dinischiotu, A. Rusu, E. Sfrangeu care susţin interesante referate pe această temă. Valentin Silvestru, moderatorul, declară că e pentru prima dată când  se dezbate un asemenea subiect cu atâţia specialişti… În curtea teatrului se încarcă decorul pentru turneu.

Sâmbătă, 27 mai. Zorii zilei abia mijesc. Este ora 5,00… Întregul personal artistic şi tehnic al spectacolului urcă în autobuz. Începe turneul “Pe urmele lui Eminescu în Ardeal”! Toţi suntem conştienţi de însemnătatea evenimentului cultural şi istoric la care luăm parte. Ieşim din Botoşani prin locurile pe unde şi Eminescu îşi croia drum spre Ipoteşti. Trecem peste Dresleuca, care aici este mai mult un pârâu, urcăm dealul spre Agafton, lăsăm  în dreapta Stânceştii Calimachilor şi în stânga Mănăstirea Agaftonului şi prin pădurea Baisei ne îndreptăm spre Suceava. Şoseaua străbate întinse terenuri agricole ce ni se înfăţişează ochilor ca o pictură suprarealistă – linii paralele nesfârşite, verzi, pe fond pământiu. Din loc în loc, puncte mişcătoare; harnicul ţăran care e deja pe câmp. După Suceava, peisajul începe să se schimbe. La ora 6 şi 40 de minute trecem prin Ilişeşti. Cândva, peste dealul din stânga “cânta la Stupca o vioară”, iar în impozanta biserică “nemţească” de la şosea pastorul Gorgon, tatăl Bertei, prietena lui Ciprian, îşi muncea mintea cum să zădărnicească fără milă idila dintre cei doi… Şi motivul găsit a fost religia!… Sus, pe dealul Ilişeştilor, încep Obcinile bucovinene. Terenurile agricole se restrâng şi păduri nesfârşite de conifere le iau locul. Aerul e tot mai proaspăt, mai rece, mai curat. Pentru o secundă, în stânga, la marginea sud-vestică a oraşului Gura Humorului, în munţii râzând parcă primelor suliţe strălucitoare ale soarelui, într-o vale albă de aburii respiraţiei plantelor, se zăreşte învăluită în ceaţă, turla bisericii “Sf. Gheorghe” a Voroneţului… Închid ochii şi în minte îmi apare superba pictură a “Judecăţii de apoi” de pe peretele vestic ,- comparată cu impresionanta pictură a lui Michelangelo de la Vatican -, supranumită “Capela sixtină a Orientului”!… Doar o secundă, pentru că deschizând  ochii, constat că autobuzul nostru aleargă, aleargă, fiind în întrecere cu trenul de Iaşi-Timişoara, care circulă paralel cu şoseaua… Trecem prin Vama, Câmpulung, şi ne afundăm  tot mai adânc în marea de brazi mirosind a răşină. Traversăm Carpaţii Orientali de la est la vest. Până la Popasul Măgura urcăm mereu străbătând canioane şi serpentine, impresionante privelişti ce ni se dezvăluie înaintea ochilor…”Oare pe unde o fi trecut munţii Eminescu?” – mă întreb eu. “Pe jos sau în căruţă? Era vreme bună? Ploua? Era frig?”… Pentru el nu conta. …Voia să străbată pământul şi să cunoască oamenii ţării sale. Ce locuri l-au fermecat cel mai mult? Unde a poposit? Ce a mâncat?, erau întrebări retorice la care şi răspunsul nu putea fi decât parţial… Coborâm prin Iacobeni la Vatra-Dornei, minunat orăşel în stil habzburgic, parcurgem în fugă Poiana Stampei şi facem prima oprire la Popasul Tihuţa – “Castelul Dracula”. Servim o gustare şi o cafea. Drumul este acum mai uşor. Coborâm mereu. Străbatem Ţinutul Bârgaelor. La Prundul Bârgăului, importantă cazarmă grănicerească altădată, în vitrina librăriei, este o frumoasă expoziţie de carte recentă, dedicată lui Eminescu. În centru, dominând vitrina ca o jaluzea, este o reproducere a chipului poetului în viziunea pictoriţei Ligia Macovei. Pe la ora 13 şi 30 de minute ajungem la Bistriţa, prima localitate  în care vom  juca. Ne cazăm la Hotelul “Coroana de aur”, cel mai bun din oraş, servim masa, după care mergem la Casa de cultură “George Coşbuc”, o clădire interesantă ca arhitectură, aşezată în centrul istoric, nu departe de celebra Biserică reformată din secolul al XIII-lea. La ora 17,00 începe primul spectacol. Se simt emoţiile tuturor  interpreţilor. Sala e plină. Înainte de spectacol, într-o costumaţie “eminesciană” – cămaşă albă, papion, frac, pantalon şi pantofi negri – cum de altfel voi fi costumat tot timpul în acest turneu, ţin un mic speech despre Eminescu, despre spectacol, despre Botoşani. Publicul priveşte reprezentaţia cu plăcere şi interes. La spectacol sunt prezente şi oficialităţile oraşului în frunte cu primarul. Peste noapte garăm autobuzul cu decor în parcarea hotelului.

Duminică, 28 mai, ora 6,00; plecăm spre Târgu Mureş. Intrăm  în Câmpia Transilvaniei prin partea sa nord-estică. Prin sate, localnici în sobre costume populare se îndreaptă spre biserică. Şoseaua este străjuită de meri şi nuci de o parte şi de cealaltă. La ieşirea din Reghin – oraşul lemnului care cântă, oprim la semnalul unui călător de ocazie. Uşa de la compartimentul de decor se deschide brusc, zgomotos, cu toate că decuseară aceasta a fost încuiată şi verificată. Constatăm că peste noapte a fost forţată şi ni s-au furat staţia de amplificare şi o boxă! Nu ne putem întoarce! Trebuie să ne descurcă cum putem; la ora 10,00 avem spectacol la Târgu Mureş, şi deja suntem presaţi de timp. Improvizăm  un sistem de amplificare prin magnetofon – ajutaţi de Marius Rogojinschi, care se pricepe la aparatură de sonorizare -, şi totul iese bine. Spectacolul începe la ora planificată. Sala Teatrului Naţional este aproape plină. După prezentarea de la început, în care am accentuat faptul că spectacolul este realizat de concitadinul lor, maestrul Dan Alecsandrescu, publicul spectator aplaudă îndelung, scandând numele regizorului. Ne cazăm la Hotel “Grand”. După spectacol, anunţ la Miliţie violarea autobuzului şi furtul aparaturii de sonorizare. Din discuţia cu ofiţerul de serviciu îmi dau seama că sunt foarte slabe speranţe de a se rezolva ceva şi de a prinde hoţii, deoarece majoritatea salariaţilor sunt concentraţi la “Târgul de fete” de la Gurghiu. Ghinion! Ghinion şi în continuare. Încercând să-mi cumpăr pâine dintr-o alimentară, constat că este aproape imposibil. Se cer tot felul de documente şi aprobări! Vitrinele sunt practic goale, totul se dă pe bază de cartelă! Ba o vânzătoare cu o exprimare destul de greoaie în limba statului, mă mai şi blestemă… Anual se anunţă producţii agricole record, şi noi murim de foame!!. “Quo vadis, Domine!?”…

 Luni, 29 mai. De dimineaţă, vizitez Cetatea Vasarhely din secolul al XVII-lea, citadelă în centrul oraşului. Pe partea sudică, în preajma  zidului de fortificaţie, servesc o cafea într-un  local preferat şi de poetul maghiar Sandor Petofi – după cum scrie pe o placă din interior… În drum spre hotel, intru în librăria din faţa Catedralei ortodoxe -impresionantă clădire în stil romanic – de unde cumpăr un disc cu poezii de Mihai Eminescu în interpretarea unor mari actori români. În spatele Teatrului Naţional, pe o clădire este o placă care aminteşte că pe acolo a trecut Marele Poet. Legată de ea flutură o paglică roş-galben-albastră. La ora 10 şi 30 de minute, plecăm spre Făgăraş. Facem  pauză la Sighişoara. Urc în cetatea datând din secolul al XIV-lea, una din cele mai bine păstrate din Europa, şi mă îmbăt de albul imaculat şi de mirosul parfumat al pădurii de salcâm din preajmă. Ceasul din turn mă atenţionează că e ora 13 şi 30 de minute şi nu mai e timp de pierdut. La ora 15,00 ajungem la Casa de cultură din Făgăraş. În timp ce se montează decorul, vizitez cetatea din secolul al XV-lea cu şanţurile ei de apărare de 7-8 m lăţime pline cu apă, cu zidurile foarte înalte, groase şi bine păstrate în care a fost adăpostită Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. În interior, azi, este amenajat un hotel  rustic, un restaurant şi Muzeul de Istorie a Ţării Făgăraşului. Spectacolul este bine primit de public. După spectacol plecăm  imediat spre Sibiu, unde vom fi cazaţi la Hotel “Bulevard” două nopţi. Drumul nostru trece prin faţa casei din Avrig a marelui dascăl întemeitor al învăţământului românesc, Gheorghe Lazăr. Bustul cărturarului ne priveşte, cu mirare parcă, din curte. După alţi vreo 15 km străbatem câmpul de la Şelimbăr, unde la cumpăna dintre veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, Mihai Viteazul avea să bată pe Andrei Bathory, pregătind  prima Unire a Ţărilor Româneşti. În faţa noastră, la momentul îngânării zilei cu noaptea, Sibiul pare o imagine dintr-un teatru de umbre chinezesc, la care se disting, pe cerul ca un ecran cenuşiu, foarte bine contururile alb-negre ale turnurilor. Pe la ora 21 şi 30 minute suntem în hotel. Aici aflăm că vom avea doar un singur spectacol, a doua zi, la ora 17,00.

Marţi, 30 mai. Mă trezesc dis-de-dimineaţă. De la fereastra camerei de hotel, oraşul este impresionant. În zare se văd Munţii Cibinului. O cazarmă veche, greoaie, sigură, străjuieşte piaţeta din faţă. Îmi rezerv prima parte a zilei pentru a vizita oraşul. Primul drum îl fac prin parcul de lângă Palatul Astrei – Asociaţia Transilvană pentru Cultura şi Literatura Poporului Român – spre Catedrala Ortodoxă, sediul Mitropoliei Ardealului. Impresionantă această biserică de la începutul secolului al XX-lea, din cărămidă roşie în stil pur bizantin, imitând la proporţii reduse celebra Sfânta Sofia din Constantinopole. Fiind dimineaţă, sunt puţini credincioşi, dar după câteva minute de reculegere constat că numărul lor s-a mărit considerabil. De aici, pe aceeaşi stradă, la vreo 3-400 m, este Catedrala Evanghelică – săsească – din secolul al XIV-lea. Nu reuşesc s-o vizitez. La ora aceasta e închisă. În curte este monumentul lui G. D. Teutsch, marele învăţat sas. Cobor pe sub “Podul mincinoşilor” în “oraşul de jos”. La baza “pasajului” e un anticariat. Îl vizitez. Cumpăr “Istoria Teatrului în Moldova”, de T. Burada (o ediţie nouă) şi “Izvoade strămoşeşti” de M. Miller-Verghy, un album editat de Casa Regală în 1927. Excepţional de bine şi frumos realizat. În timp ce consultam alte cărţi, se apropie de mine un tânăr de vreo 25 de ani, care cu un accent străin, mă întreabă dacă nu am vreo ediţie Eminescu în limba germană. Îmi mărturiseşte că este sas – Helmuth Klein(!) -, plecat de mulţi ani din România şi stabilit la Berlin, dar că nu a uitat limba şi că a rămas îndrăgostit de Eminescu. Dacă aş fi ştiut că-l întâlnesc, i-aş fi adus exemplarul pe care îl am la Botoşani… M-a impresionat felul cum vorbea despre Eminescu şi chiar despre poporul meu. Îl invit la spectacolul nostru, dar se scuză că este cu un grup de nemţi şi după amiază pleacă spre Braşov. Îmi continui peregrinajul urcând de data aceasta “scările pasajului” şi ajungând în “Piaţa Mare” la Muzeul “Brukenthal”, un imens şi armonios palat baroc din 1785 ce a aparţinut guvernatorului Transilvaniei Samuel Brukenthal. O curte interioară foarte frumoasă, săli spaţioase bine luminate natural, în care celebrele picturi sunt excelent puse în valoare. După vreo două ore, ies plăcut ameţit. Câtă meticulozitate în redare, câtă imaginaţie, câte mari nume semnează aceste pânze din galeria universală!… Trec pe lângă “zidurile cetăţii” şi îmi vin în minte cuvintele scrise cu ani în urmă de bunul meu coleg Ioji: “…ziduri îngropate în tăcere, ziduri ce păstrează intactă urma trecutelor războaie, ziduri ce amintesc de o puternică şi liniştită cetate, ziduri pe lângă care au trecut oameni şi oameni, ziduri de care nu mă voi despărţi niciodată… Acesta e Sibiul.” Imediat după miezul zilei ajung la hotel…Seara, la Casa de Cultură a Sindicatelor, spectacolul a fost bine primit de public.

Miercuri, 31 mai. Mă trezesc târziu, pe la ora şapte. La ora 10,00 plecăm spre Alba Iulia. Drumul trece prin Lancrăm, locul naşterii lui Lucian Blaga. Monumentul marelui filosof, poet şi diplomat, care a definit atât de bine spaţiul mioritic şi ne-a amintit că „veşnicia s-a născut la sat”, priveşte îngândurat peste plaiul transilvan. Suntem cazaţi la Hotel „Cetate”, în preajma Catedralei Încoronării şi a Casei de Cultură. Sunt programate două spectacole: la ora 17,00 la Liceul Militar, iar la ora 19 şi 30 minute la Casa de Cultură. E o zi mai încărcată, trebuie făcute două montări. Maşiniştii se descurcă bine, totul este gata la timp. Cuvintele despre Eminescu şi vizita pe care acesta a făcut-o în oraşul lor (adaptam spusele mele după oraşul în care jucam) participând la Adunarea generală a Asociaţiunii Astra din august 1866, unde a audiat pe T. Cipariu susţinând unificarea ortografiei române, au impresionat, emoţionând puternic sala. Seara, după spectacol, m-am plimbat prin Cetatea Apulum – Alba Carolina din secolul al X-lea.

Joi, 1 iunie. Dimineaţa vizitez Catedrala unde a fost încoronat Regele Ferdinand în octombrie 1922, Muzeul Unirii, Turnul din Poarta Cetăţii, cu camera în care a fost întemniţat Horia şi Catedrala Catolică din secolul al XIII-lea, cu mormântul lui Iancu de Hunedoara, splendidă operă de artă sculpturală. Pe piatra tombală scrie: „S-a stins lumina lumii…”. Începe să plouă. La ora 11,00 plecăm spre Deva. De la Alba, şoseaua şerpuieşte de-a lungul Mureşului. Probabil a plouat în amonte serios. Apa vine tulbure şi e mereu în creştere. Din mersul autobuzului admirăm Catedrala Ortodoxă din Orăştie, o interesantă construcţie făcută de legionari, se pare. La Deva este un singur spectacol la ora 16,00. Avem foarte puţin public şi vreo  sută de militari. În zilele din urmă aici au avut loc mari manifestări Eminescu  sub genericul „Dor de Eminescu”. Fac rost de un afiş al manifestărilor. După spectacol, într-un elan de curaj, împreună cu Gabi Mihăescu, Gică Camilar şi Costică Murgu, escaladăm  Muntele Cetăţii, asemănător cu Acropolea Atenei şi vizităm această interesantă cetate din secolul al XII-lea, ce domină panorama văii Mureşului şi a oraşului Deva. Seara, lângă Hotel „Sarmis”, un elev din clasele primare, care sigur fusese la spectacol şi mă reţinuse, mă întreabă, după ce mă studiase câteva momente: „Dumneavoastră sunteţi Eminescu!?!”…

Vineri, 2 iunie. La ora 9,00 plecăm spre inima Banatului, şoseaua ne poartă prin Binţinţi, satul lui Aurel Vlaicu, celebrul constructor de avioane, prin Făget, satul lui Eftimie Murgu, marele profesor de la Academia Mihăileană din Iaşi, şi ajungem în Lugoj, oraşul istoricului Iosif Constantin Drăgan şi al compozitorilor Ion Vidu şi Tiberiu Brediceanu, unde vom juca. În mijlocul localităţii, tronează podul de metal de peste Timiş, o adevărată operă de artă, care arată foarte bine, cu toate că acei o sută de ani garanţie înscrişi pe pilonul de la mal au trecut!… Pe pod e mare aglomeraţie de „vehicole” pe două roţi. Constat că aici foarte mulţi locuitori, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, folosesc bicicleta ca mijloc de locomoţie.  Aproape că trebuie să te fereşti să nu fii accidentat. Nu jucăm  în frumoasa clădire a teatrului, cu toate că este liberă, ci într-o altă sală, prăfuită şi improprie, de cinema. Spectatorii sunt elevi de gimnaziu. După spectacol plecăm  la Timişoara. Încă de la intrare suntem atraşi de mulţimea de afişe care anunţă recitalul de poezie eminesciană al actorului Gheorghe Metzenrath, care a activat şi la teatrul nostru. Cazarea este asigurată la Hotel „Banatul”. Înainte de culcare ni se anunţă o veste neplăcută. Din cauza suspendării unor spectacole şi ale slabelor încasări, nu vom primi salariul! Toţi vociferăm, devenim nervoşi, iritanţi şi fără chef.

Sâmbătă, 3 iunie. Îmi propusesem  să cumpăr câteva pungi cu cafea de la „bişniţarii” de aici, întrucât la Botoşani se găseşte foarte greu, şi cu mari intervenţii. Neavând bani, mă liniştesc… Ies fără o ţintă precisă în oraş. Trec pe la Catedrala Ortodoxă, construită la începutul secolului al XX-lea, cu turle semeţe şi acoperiş din ţiglă frumos colorat, şi aprind câteva lumânări. La ieşire, din parcul din spatele ei, cumpăr totuşi o pungă de cafea de cincizeci de lei, apoi mă duc la Anticariatul din Cetate să caut „noutăţi vechi”. E închis. În afişajul din oraş, locaţia spectacolului nostru este indicată în sala Teatrului German! Vom fi la concurenţă cu Teatrul „Bulandra”, care dă reprezentaţia pe scena Naţionalului timişorean în acelaşi timp cu noi, având în distribuţie pe Ion Caramitru, Ileana Stana Ionescu, Virgil Ogăşanu, ş.a. Jucăm un singur spectacol, cu doar şapte spectatori!!… Sunt cumpărate toate biletele, dar spectatorii n-au venit. Timişoara este un oraş în care se vinde şi se cumpără de toate şi orice. Business-ul fiind în ultimii ani, aici la graniţa de vest cu Banatul sârbesc, principala îndeletnicire, au preferat-o pe aceasta… şi apoi mai este şi zi de promenadă… Sala Teatrului German, situată în aceeaşi clădire cu Teatrul Naţional, este o sală simplă, îmbrăcată în catifea albastră. La spectacol a fost şi Alina Secuianu, fostă actriţă în Botoşani. Ce schimbată este! Nu mai are nimic din exuberanţa tinereţii. A căzut, se pare, pe panta religiozităţii exgerate… E îmbrăcată auster, în culori terne, cu ciorapi de bumbac… Şi când mă gândesc cum arăta doar cu câţiva ani în urmă… Încearcă să mă convertească şi pe mine. Aproape că nu discută despre nimic altceva, decât despre Dumnezeu.

Duminică, 4 iunie. Plecăm spre Arad, la ora 8 şi jumătate. Vom avea două spectacole la Teatrul de Stat la orele 11,00 şi la 17 şi 30 de minute. În timp ce se montează decorul, fac cazarea la Hotel „Aradul”, o construcţie din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În holul recepţiei, pe o placă de marmură, sunt gravate numele personalităţilor care au fost găzduite aici de-a lungul timpului. Recepţionera îmi spune că aici a stat şi Eminescu, dar nu se găseşte pe listă! Organizarea spectacolelor noastre este ireproşabilă, fiind coordonată de către Inspectoratul Şcolar. Participă sute de elevi de la liceele din oraş, în frunte cu profesorii de limba şi literatura română şi inspectorii de specialitate. La prânz ni se oferă o masă festivă la Liceul Pedagogic, fosta Şcoală „Preparandia”, care a format mari dascăli şi mari personalităţi ale culturii româneşti. În oraş sunt manifestări Eminescu, sub genericul „Poetul nepereche”. Elevi şi profesori poartă în piept insigne cu efigia poetului-filosof. Au loc discursuri protocolare închinate poetului. Sunt invitat să spun câteva cuvinte despre Botoşani, despre teatrul nostru. Fiind în preajma zilei de 5 iunie, am profitat de ocazie, momentul fiind prielnic, să le amintesc şi despre alţi mari botoşăneni, şi în primul rând despre istoricul Nicolae Iorga, născut la această dată din anul 1871. În cuvântul de mulţumire, inspectorul general m-a felicitat pentru omagierea făcută şi pentru reprezentaţia noastră, „moment de rafinată cultură”, cum a numit-o. A propus profesorilor organizarea cu elevii a unui concurs-dezbatere pe tema spectacolului. Între reprezentaţii am intrat şi în Anticariatul, deschis şi duminica în cadrul „Zilelor Eminescu”, care este situat chiar lângă hotel, unde am  surpriza plăcută să găsesc o ediţie din 1905(!), „Poezii postume” de Mihai Eminescu, la numai 35 de lei!, mai puţin decât o pungă de cafea… şi un disc înregistrat cu romanţe pe versurile poetului, în interpretarea lui Gheorghe Sărac. Bineînţeles că le cumpăr, dându-mi ultimii bani… Ce voi mânca mâine, nu ştiu…

Luni, 5 iunie. Fiind un drum mai lung, plecăm la ora 7,00 spre Satu Mare. În autobuz, nea Anton, impresarul, ne dă salariul. Toată lumea e fericită. Ne-a revenit buna dispoziţie. La Oradea facem o mică pauză, să „ne punem stomacul la cale”. Eu fug la Anticariat! Aici descopăr „Istoria Musicii la români”, de profesorul botoşănean Mihail Posluşnicu, din 1928. E o carte pe care de mulţi ani o căutam. N-o pot lăsa. Ce noroc că mai trebuie să mâncăm!… Superb acest oraş de pe Crişul Repede! O diversitate de stiluri arhitectonice, o ingenioasă combinare de spaţii construite cu largi piaţete. Clădirea teatrului, pe scena căruia am  jucat de mai multe ori, este foarte asemănătoare cu cea din Iaşi. Au aceiaşi arhitecţi – Fellner şi Helmer, dar este mai mică şi sala mai puţin ornată. Pe stradă se simte parfumul unei lumi civilizate, occidentale, spre deosebire de balcanismul din Timişoara… La ieşirea din Oradea, un indicator ne face atenţi că, trecem  prin Biharea, localitatea unde a fost reşedinţa stătuleţului lui Menumorut. Străbatem în grabă Careii, admirând sculptura lui Vida Geza închinată armatei române şi ajungem la Satu Mare. Ne cazăm la Hotel „Dacia”, o interesantă clădire de la începutul secolului al XX-lea, cu ample decoraţii florale pe faţadă. Spectacolul are loc la Casa Sindicatelor, în noul centru civic, pe malul Someşului. Conceput într-o arhitectură foarte modernă, turnul primăriei din preajmă, asemănător cu o campanilă italiană,  „este atât de înalt, încât se vede din Ungaria!” se laudă sătmărenii. Prestaţia noastră este foarte bine apreciată de către spectatori, chiar dacă cei mai mulţi vorbeau ungureşte.

Marţi, 6 iunie. Împreună cu Marius Rogojinschi şi Vali Răcilă, particip la Teatrul de Nord la vizionarea spectacolului „Europa – aport viu sau mort” în regia lui Ion Cristian, un spectacol interesant şi foarte îndrăzneţ. Întârziind puţin ora plecării, Gică Camilar s-a supărat, manifestându-se zgomotos. La 12 şi 20 de minute plecăm  spre noua inimă a Maramureşului – Baia Mare. Avem două spectacole: primul la orele 17,00 şi al doilea la 19 şi 30 de minute. În oraş sunt mari pregătiri pentru comemorarea lui Eminescu intitulate „Tot mai citesc măiastra-ţi carte”. Prin librării se amenajează vitrine cu volume din opera poetului şi alte materiale publicitare. Primesc şi eu un fanion cu chipul poetului. La un raion de articole muzicale, descopăr un disc cu dramatizarea nuvelei „Cezara” pe care îl cumpăr. Al doilea spectacol mi s-a părut cel mai bun de până acum. După spectacol am fost aşteptat la ieşire şi asaltat cu felicitări pentru momentele artistice oferite şi prezentarea făcută. Era un grup de cadre didactice. Unul dintre profesori mă întreabă despre mişcarea de renaştere naţională din Basarabia, despre Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Druţă, Nicolae Dabija, etc… El nu receptează emisiunile Tv Chişinău, dar îl interesează ce se întâmplă acolo, fiind născut la Orhei. Îi dau toate detaliile cerute şi chiar mai multe, subiectul interesându-mă şi pe mine şi făcându-mi plăcere să-l discut, cu toate riscurile la care eram conştient că mă expun. Seara suntem cazaţi la cabana „Mogoşa”, întrucât în oraş, hotelurile sunt ocupate de participanţii la raliul automobilistic „Dunărea”.

Miercuri, 7 iunie. Azi e ultima zi de turneu. În 12 zile am făcut turul Ardealului. Traversăm Munţii Gutâiului, trecem pe la grota lui Pintea Haiducul, străbatem Valea Vişeului, tranzităm Moiseii, contemplând monumentul circular ce imortalizează martirajul eroilor români ucişi de hortyşti şi ajungem la Borşa. Aici e zi de târg. Dintr-o prăvălie îmi cumpăr un ceas deşteptător rusesc adus de peste Tisa, câteva ciocolate şi mici cadouri pentru cei de-acasă. Spectacolul este la ora 16,00. La ora 18,00 plecăm spre casă. Ajungem la Botoşani târziu, spre dimineaţă…

Joi, 8 iunie. Mă trezesc odihnit. Nu-mi vine să cred că sunt acasă… Aurora a plecat dis-de-dimineaţă la Ipoteşti. Catrinel şi George sunt la bunici. Eddie vine mândru de la şcoală pentru că la examenul – producţie la pian, a luat nota 10,00!… Ziua de azi se arată a fi mohorâtă. Aici acţiunile dedicate poetului sunt în toi. La radio se transmit ştiri despre manifestările de la Botoşani şi Ipoteşti. Îmi fac cafeaua, după care audiez la pick-up discurile aduse şi rememorez turneul proaspăt încheiat. Stau în faţă cu ultima achiziţie eminesciană, volumul „Poezii postume” din 1905! Citesc şi recitesc versuri de o frumuseţe şi o perfecţiune greu de depăşit… Ce mare este Eminescu… Nu mai simt oboseala. Sunt acasă, sunt fericit! Aştept cu nerăbdare să particip la omagierea „Luceafărului” pe plaiurile natale. Pe la ora 13,00 vine şi Aurora de la şcoală. O întreb despre manifestările din zilele trecute. Îmi relatează despre cele de la Ipoteşti. Deodată se opreşte şi privind meditativ pe fereastră, murmură: ”Iar cad lacrimi… Nu numai suflarea românească plânge după Eminescu, ci şi întreg spaţiul românesc… Cu cât ne apropiem de 15 iunie, ziua trecerii lui la cele veşnice, plouă tot mai des…”.

Joi, 15 iunie. Joi, ca în urmă cu o sută de ani… când inima poetului a încetat să mai bată… Dimineaţa la Teatrul „Mihai Eminescu”, se desfăşoară colocviul „Eminescu, omul deplin al culturii româneşti”, ce reprezintă apogeul manifestărilor dedicate celui intrat în eternitate… Participă istorici literari, scriitori, dramaturgi, critici literari, critici de teatru, artişti plastici, muzicieni, actori, gazetari, un numeros public. Seara în curtea Casei Memoriale, pe dealurile şi în pădurile Ipoteştilor, se desfăşoară un impresionant spectacol de sunet şi lumină. Se recreează o viaţă de om, atmosfera „natalei vâlciori”, traiectul „Luceafărului” în nemurire, eternizarea lui… Buciume sună cu jale, clopote vibrează în aer, voci celebre ale artei dramatice româneşti răsună peste spaţiul ipoteştean, chemându-l parcă… La biserica satului, o construcţie în stil ştefanian, ridicată în 1930 la iniţiativa lui Nicolae Iorga întru pomenirea Poetului Naţional, purtând numele „Biserica Eminescu”, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, se oficiază o vecernie de pomenire… Noaptea e luminată nu numai de astrele care ne privesc de sus – poate printre ele şi poetul -, ci şi de sutele de lumânări ale participanţilor, aprinse fără voia oficialităţilor, din creştinesc respect pentru marele dispărut, de focurile de tabără, de reflectoarele care brăzdează imensitatea misterioasă a spaţiului… până târziu spre cumpăna nopţii…

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”

Botoşani, 16 iunie 1989

Constantin ADAM
(Text preluat din volumul “Recapitulare -I”, ed . 2008)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Cu totul deosebit, jurnalul!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5