Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    CĂLĂTORIILE LUI VASILE ANDRU

    CĂLĂTORIILE LUI VASILE ANDRU

    Am dorit să-l cunosc personal. Un scriitor foarte cult, cu o bogată experiență a călătoriilor și un orizont larg, profund în trăiri, mereu cu dorința de a întâlni oameni deosebiți, devenit cu fiecare experiență tot mai înțelept. Pe nedrept uitat sau marginalizat din varii interese și concepții limitative.  

    Se naște la 22 mai, 1942, lângă Cernăuți   și moare la București, la 21 octombrie, 2016. Studiază la Siret și la Rădăuți și termină facultatea de filologie la Universitatea din Iași în anul 1965. Beneficiază de îndrumarea unor profesori ieșeni dedicați, cu un orizont larg și foarte bine pregătiți, care reușesc să-i stimuleze  viziunea și activitatea creatoare. Începe să publice din 1970. Traversează dureroase experiențe purificatoare (vezi romanul cu tentă autobiografică „Turnul”), călătorește în Orient, ajunge de trei ori în sfântul munte Athos, renaște de fiecare dată mai detașat, mai împăcat cu sine și mai dornic de a împărtăși posterității comorile descoperite.

    Este filolog, scriitor, cercetător, redactor. Publică în cele mai importante reviste literare și timp de 27 de ani este redactor principal la „Viața românească”.  Este membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN Clubului. Predă la Facultatea de Filologie din Suceava între anii 1967 -1974 și la Facultatea de Ziaristică din București între 1991 -1993. Este preocupat de antropologia culturală.

    Din 1987 începe să studieze procedeul filocalic al rugăciunii minții, oratio mentis. În 1990 înființează și coordonează Centrul Român de practică isihastă. Ține conferințe-atelier de practică isihastă în țară și în străinătate. Participă la congrese internaționale de istoria religiilor.

    În 1989 publicase cartea „Viață și semn”, carte considerată un succes la vremea aceea. Citez: „Intelectualul de mâine va fi capabil de mai multă autoironie. Va privi spre noi, cei de azi, va zice: „Dom’le, ce latină grozavă știa bunicu’! Ce școală bună făcuse el, ce liceu grozav la Rădăuți, ce universitate la Cernăuți, la Iaşi… Erau cumpliți antediluvienii ăia de bunici! Știau cine-i Ludovic 17 știau cine-i Tucidide… Știau tot!” Nepotul din secolul 21 ne va face astfel de complimente. El se va socoti instruit în pripă, după metode intensive de asalt psihoabisal (pe care eu, „bunicul”, le-am și proslăvit de atâtea ori!) Nepotul din secolul 21 îşi va critica și el sistemele educaționale. Va zice: „Ce școală aveau ăia pe vremea lui Spiru Haret, pe vremea lui Poincaré!…” Așa va zice nepotul paseist. Dar nepotul sincronist îi va da imediat replica. Va zice: „Bunicii, cu toată latina lor, şi cu tot Tucidide al lor, şi cu tot Spiru Haret al lor, călătoreau cu diligența și se împuşcau în războaie mondiale…” Educația viitorului va fi axată pe dinamica mentală, cred.”

    Iar  cartea „Terapia destinului” apărută în 1997, prin abordarea documentată și profundele conexiuni de idei, trezise din nou interesul multor cititori. Mă număram printre ei.

    Știam că organiza Oratio mentis la București. Întâlnirile aveau loc la Casa studenților sau la sala Dalles. L-am întâlnit acolo prin anul 2000 și l-am urmărit cu foarte multă atenție. Într-o pauză l-am abordat cu rugămintea unui autograf pe cartea  „Terapia destinului” și a câtorva răspunsuri la întrebările pregătite. A fost o întâlnire memorabilă. 

    În ultimii săi ani de viață l-am reîntâlnit apoi la Arad, printre invitați, la Conferința națională a terapiilor complementare din România  (ANATECOR).  În 2016 întreaga sală, prin minutul de reculegere ținut și prin cuvintele rostite, aducea un ultim omagiu acestui  adevărat homo sapiens. 

    În a doua parte a vieții Vasile Andru s-a apropiat de ortodoxie și, cu aceeași fervoare și râvnă, a călătorit, a cercetat, a stat de vorbă cu mari duhovnici din țară și din străinătate. A mers de mai multe ori în sfântul munte Athos, s-a documentat și a scris mai multe cărți, între care amintesc: „Psihoterapie isihastă”, „Istorie și taină la sfântul munte Athos”, „Isihasmul sau meșteșugul liniștirii”, „Exorcismele”, „Neoisihasmul”. Această preocupare a sa pentru a înțelege esența creștinismului ortodox poate fi observată și din cronologia anilor în care îi apar lucrări pe această temă (intervalul 2000-2016, anul morții sale).

    Între anii 1980 – 1995, în România, mulți intelectualii caută modalități de a ieși din cenzurarea politică a tot ce însemna religie, suflet, spiritualitate. Una din aceste căi era lectura din cărțile interzise de autoritățile timpului, cărți care se obțineau foarte greu. O altă cale era trăirea mai în adânc a vieții de creștin, păstrarea legăturii cu biserica și cu marii duhovnici. Alții s-au îndreptat către lectura și practica orientală. 

    Dacă ne amintim de Mircea Eliade, de Sergiu Al George, atunci nu este dificil să observăm că Orientul a exercitat constant o atracție asupra multor intelectuali. În perioada comunistă amintită, în căutările și zbaterile sufletești, fiecare încerca o alternativă în a-și găsi sensul existenței și pacea sufletului. Iar între cei care în tinerețe au pășit pe calea Orientului s-a numărat și Vasile Andru. Din cărțile sale rezultă că a studiat, a scris, a călătorit, a trăit în mediul unor mănăstiri din Orient și a interacționat cu oameni spirituali deosebiți.

    În perioada anilor 1980-1995 un mare deserviciu se aduce modului  românesc de a percepe filosofia Orientului prin activitățile desfășurate de Gregorian Bivolaru și apropiații săi, activități ce denaturează grav esența. Puterea de seducție mentală a lui Gregorian Bivolaru este remarcabilă de vreme ce multă lume cade pradă așa-zisei sale filosofii de viață în comun, crezând în el cu naivitate și fără prea mult discernământ. Din presa timpului rezultă fapte cu incidență penală, rezultă că se ajunge la exagerări care sfidează morala, bunul simț, dezechilibrează psihic pe termen lung nu doar adulți ci și minori. Acești oameni cu greu reușesc să se desprindă de  conducătorul grupului, să-și ia vălul de pe ochi și să revină la firescul vieții morale.  

    Abordarea filosofiei Orientului în țara noastră a devenit și mai delicată din momentul în care unii practicanți ai diferitelor discipline yoga au deviat de la esență, au căzut în derizoriu și au format grupuri similare sectelor. Iar secta, în orice religie, este cea care încearcă să se desprindă de trunchiul primordial, modificând sau alterându-i fundamental miezul. 

    Ar fi totuși nefiresc să anulăm contribuția filosofiei orientale la evoluția spiritualității umane. 

    Ar fi nefiresc să tăiem o pădure întreagă pentru uscăturile găsite în ea.

    Ar fi la fel de nefiresc să punem egal între pădure și uscăturile ei.

    Ar fi nedrept să ne amintim uscăturile dar să uităm copacii din pădure.

    Ar fi nedrept să ignorăm voit strădania, sinceritatea și buna credință a unui om care întreaga viață a căutat cu mintea și cu inima apropierea de Dumnezeu și de aleșii săi.

    Iată un fragment din cartea „Terapia destinului”. L-am considerat  reprezentativ în ceea ce privește perspectiva filosofică pe care Vasile Andru o are despre însănătoșirea noastră ca nație. O ultimă precizare înainte de a-l cita: El scrie cele de mai jos în 1997, iar noi suntem acum în anul 2022.

    „Aşadar, vorbim despre lumea în care trăim, despre primejdii, despre salvare. Acestea sunt temele urgente. Simbolurile zilei le-am aflat și în acel pelerinaj în Transilvania: Gherla şi Nicula, puşcăria și mânăstirea: culpa speței devenită culpă-sistem, și firava revelație neștiind să ajungă sistem. 

    Ambele, și pușcăria, și mânăstirea, sunt moduri de a determina trupul să suporte legea. A existat mereu un conflict între trup și lege. Și mereu au existat zbateri de rezolvare a acestui conflict. Premisa era deci bine intenționată: Să rezolvăm, tovarăși, conflictul lege-trup! Să interiorizăm legea, să ne intre în sânge. Legea naturală (necesară în imediat) şi legea revelată (aspirația). 

    La adăpostul acestui ideal, au apărut legiuitorii psihopați, cârmacii paranoicii, dictatura orbilor care au decapitat pe văzători.

    Aşadar, m-am oprit întâi la Gherla. Am pășit sub zidul închisorii, am simțit fiorul teribil. Ziduri înalte, sârmă ghimpată, turnuri de pază, porți de metal. Acolo este un martirium și va trebui să-i impunem statutul de martirium. Închisorile comuniste: locul crimei totale, locul traumei ontice, într-o istorie aberantă. Uciderea în sistemul concentraționar devenise atât de înverşunată, încât țintea nu doar suprimarea fizică, ci și suprimarea din memorie și din ,,registrele” akașiene. Ei, slujitorii totalitariști, ar fi umblat și la registrele lui Dumnezeu să șteargă cu ură urma semenului lovit. Și chiar acesta este un aspect al ateismului: să distrugi până departe, până la memoria nevăzută, până la Dumnezeu, unde toți existăm şi nimic nu poate fi nimicit.

    Generația noastră se va însănătoşi numai dacă va ști să transforme trauma în simbol.

    Cum să transformi o traumă în simbol?

    Iată cum. O dezgropi din uitare, și restabilești sensul jertfei, şi faci din siluiții aceia semne heraldice. Memorie și valorizare. Veți zice: Un proces la un tribunal moral! Da, și un proces. Dar mai mult decât procesul, contează „elaborarea semnului”. Adică transformarea nenorocirii în simbol uman. A catastrofei în reper istoric şi-n dată de calendar. A victimei în martir. Numai așa, în loc de traumă psihică ce afectează o colectivitate, va urma premisa salvării. Aşadar, să scriu despre acele jertfe, despre morți și supraviețuitori.

    În săptămâna Patimilor, am stat de vorbă cu mulți foşti deținuți din lagărele comuniste. De dimineață până seara. Și am continuat şi-n Săptămâna Luminată. Experienţe dure. Despre ei și despre cei înălțați la cer. Unii s-au deschis repede, alții mai greu. Unii priveau cu suspiciune că sunt căutați. Suspiciunea lor nu dispare. Căci ei sunt în continuare martirizați. Ei nu sunt în fruntea țării. Știți cântecul acela, din 1990. din Piața Universității: „Ar trebui să vină-n fruntea țării / Toți ce-au murit în 45 de ani!” Şi mulți din cei care n-au murit. Ar trebui să vină în sfatul țării supraviețuitorii valoroși, oamenii prigoniți, torturați, aparținând unei elite decimate.

    Nimeni nu-i primeşte în fruntea țării. Zice unul din ei: ,,Cică să ne facă proces de… reabilitare! Cum reabilitare? Pentru ce? Că am rezistat comunismului? S-a schimbat, oare, într-adevăr regimul?”

    Puterea nu-i înghite. ,,Ei așteaptă să murim, suntem ultimii”, mi-a spus un fost deținut, participant la rezistența din munții nordici, om cu statură mitologică. Când vedeau că ne interesăm de ei (eram cu psihanalista I. T.), ne întrebau: „Sunteți de la Drepturile Omului, sau de la Cârmuire?”

    Adică, de ei se mai interesaseră, rar, aceste două categorii: una resimțită vag pozitivă o comisie de supraveghere din Consiliul Europei; şi alta rejectată ca negativă: puterea actuală, care stă cu ochii pe ei, să le ia pulsul, să vadă ce mai învârtesc ei, ce influență mai au asupra tinerilor și asupra opiniei publice, și dacă nu cumva ridică iarăși capul cu prestanţa lor istorică…

    Așadar, foştii deținuți ne întrebau, când ne-au văzut: Pentru cine lucrați? Pentru Consiliul Europei, sau pentru Cotroceni?” Ei nu ascundeau că erau mefienți și față de una și față de alta, nemaiașteptând nimic. Doar unul din ei a spus: „Eu îi aștept pe americani”. Şi mi se părea că civilizaţia culpei stagnează la anul 1947! Le-am răspuns: „Nu lucrăm pentru nici una din cele două tabere amintite. Ci vrem să transformăm trauma în simbol. Ca nația să se însănătoșească. Și karma națională să se pozitiveze. Să vă propunem, cel mult, pentru o comisie de canonizare. Comisie care nu s-a inventat încă”.

    Da, scriitorul și psihologul pot întreprinde această lucrare de transformare a traumei în simbol, elaborarea scenariului vindecării. Transformarea victimei ilustre din lagărele dictaturii în ceea ce este: model de sacrificiu, de îndurare, de salvare prin energie psihică și prin credinţă regăsită. Scoatere din uitare. Ridicare la rang de emblemă a istoriei siluite. Este o moştenire de preluat.”

    REFERINȚE
    „Viață și semn”, Vasile Andru, ediția a 2-a, editura Princeps, Iași, 1993
    „Terapia destinului”, Vasile Andru, editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1997
    „Viață și taină la sfântul munte Athos”, Vasile Andru, editura Alfa, 2006 

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5