Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Câmpulungul Bucovinei şi făptuitorii de instrumente muzicale. Cântă sau plânge lemnul patriei?

 Primit pentru publicare: 19 oct.2014.
Autor: Ion N. Oprea

Postat: Ion Vasile: 19 oct.2014.

 

   Câmpulungul Bucovinei şi făptuitorii de instrumente muzicale

                   Cântă sau plânge lemnul patriei?

 

Şuieră  iarba, cântă lemnul” se intitulează o carte scrisă (1981) de bucovineanul Mihai  D. Lăcătuş, meşter şi constructor de instrumente muzicale din lemnul molidului de rezonanţă, din pădurile României, carte folosită şi de Vasile şi Otilia Sfarghiu în realizarea relativ recentei lor cărţi „Câmpulungul Bucovinei şi făptuitorii de instrumente muzicale’, Editura PIM, Iaşi, 2014, lansată la 7 octombrie în localitatea unde lemnul se mai simte încă la el acasă, protejat de cei care îl administrează, gospodărindu-l ca pe o mare avuţie a ţării.

Cartea soţilor Sfarghiu, citită cu respectul celor care am rămas prietenii pădurii, este ea însăşi un cânt de mare preţuire adresat codrului, pădurilor patriei, lemnului  de rezonanţă pe care ni-l dau molidul în primul rând, dar şi bradul, bradul roşu, paltinul, dar şi alunul, cireşul, răchita, teiul, din care se înfăptuiesc şi instrumentele muzicale atât de necesare exprimării a ceea ce avem şi purtăm veşnic în inimă: instrumente muzicale cu cutie de rezonanţă şi instrumente arhaice de suflat, pe care le nominalizează autorii: vioara, – vioara Ion Voicu sau cea cu „marca Roman Boianciuc”-, cornul din care suna chemarea lui Ştefan cel Mare a luptătorilor săi , trâmbiţa  sau buciumul care anunţă înmormântările, tilinca, fluierele…

În întinsul ţinut românesc unde a funcţionat Şcoala de Arte şi  Meserii încă de la 1895, foarte apreciată de istoricul Nicolae Iorga care şi-a şcolit şi unul din copii acolo, unde un profesor Ioan Sârbu l-a chemat pe mai tânărul Roman Boianciuc să înfiinţeze o secţie de instrumente muzicale printre care s-a numărat şi vioara cu marca Roman Boianciuc, dar şi sculpturi ca cea cu numele şi chipul binefăcătorului său  Ioan H. Sârghie, localitatea –Câmpulung Moldovenesc – unde au funcţionat Societatea Filarmonică „Răsunetul Carpaţilor” începând cu data de 22 august 1921, Şcoala populară de artă a cărui iniţiator, conducător şi instructor a fost Mihai D Lăcătuş care a dat instituţiei ca obiectiv tocmai ceea ce era mai important – învăţarea cântatului la instrumentele tradiţionale de suflat, tilinca, fluierul, trişca, cornul şi trâmbiţa.

Recomandându-ne-o, prof. univ. dr. Ovidiu Papană, Universitatea de Vest, Facultatea de Muzică, Timişoara, subliniază ceea ce şi noi am constatat şi apreciat: „Cartea are la baza sa o documentaţie selectată cu grijă şi este însoţită de un bogat material ilustrativ, reprezentat printr-o serie de fotografii reprezentative. Ele imortalizează la modul cel mai concret fenomenul cultural în ansamblul său, întregind în mod benefic informaţiile prezentate de-a lungul capitolelor descriptive”.

Important este şi faptul că această carte prin ea însăşi este o şcoală practică a muncii, pentru multe dintre instrumentele muzicale detaliindu-se nu numai prezentarea lor, ci, foarte necesar, construirea lor, ca în cazul trâmbiţei, de exemplu; hălcitul, însemnatul, formatul, despicatul, jghebuirea, lipitul, afumarea, învelitul, construirea muştiucului (a suflătorului), dar şi modul de păstrare, cum se cântă din trâmbiţă etc.

Cu gândul la o îndatorire de viitor, Mihai D. Lăcătuş, inspiratorul soţilor Otilia şi Vasile Sfarghiu, după ce scrie despre construcţia instrumentelor muzicale de suflat şi modul în care se cântă la ele, din respect pentru virtuţile molidului de rezonanţă, declarat rege neîncoronat al pădurilor, se referă direct la acest lemn de rezonanţă atât de căutat şi necesar oricând. „Lemnul de rezonanţă, zice meşterul popular,  se naşte mai târziu ca vecinii săi. Pe lângă izvoare şi pâraie vin animalele să se adape, tot anul; mergând de mai multe ori, iarba nu mai poate creşte. În ţărâna aceasta se înfige sămânţa de pe bucălăi, adusă de vânt. Acolo,  având pământul bun, cu apa aproape, el, lemnul de rezonanţă, se dezvoltă mai repede decât vecinii lui care îl apără de vânt; în felul acesta el creşte nemişcat şi drept iar de crenguţele prime se leapădă, acestea uscându-se din timp. Inelele anuale se acoperă, aşa că de aici încolo se formează inelele regulate care duc cu timpul la sonoritatea bună.

Având în vedere cele de mai sus, noi îl putem bine deosebi de ceilalţi arbori asemănători. Bătrânii noştri au folosit lemnul de molid și la acoperişul construcţiilor, la făcutul caselor de lemn şi a instrumentelor muzicale populare. Cu toate acestea, ne-au lăsat şi nouă destul lemn de rezonanţă.  Oare şi noi facem ca ei? Lăsăm  şi noi urmaşilor noştri aceşti molizi, cântăreţi ai pădurilor?

Pământul este tot acela, terenurile împădurite se păstrează, dar acest lemn se împuţinează mereu. Această materie primă se formează pe parcursul mai multor ani dar de multe ori i se dă o altă destinaţie, chiar înainte de a se fi format”.

Şi autorul de care vorbim dă exemple de folosire iraţională a materialului silvic: în Câmpulung Moldovenesc sunt peste 400 de clădiri blănite pe dinafară cu şindrilă tăiată în formă de solzi de peşte, dar şi în alte localităţi se practică metoda. Mai păgubos, câţiva ani în urmă, ca artist amator, la un concurs pe ţară, ajuns la Bucureşti,  în vecinătatea locului unde era cazat se lucra la o temelie. A vizitat zidarii care făceau cofraje din scânduri, una din ele era din lemn de rezonanţă. I-a spus şefului de lucrări, dar acesta, total insensibil, i-a răspuns: “nu eu am adus scândura din pădure, eu clădesc cât mai repede şi cu ce am!”

Dacă nu s-ar lucra şi gândi aşa, fireşte, s-ar putea face mai multe instrumente muzicale de care ar beneficia nu numai unităţile culturale,ci ar intra in beneficiul national.

Modeşti, în argumentul lor, autorii Otilia şi Vasile Sfarghiu,  spun că „lucrarea nu se vrea un tratat de specialitate, ci doar una de popularizare”, dar subliniază esenţialul: „Considerentele de la care au pornit, scriind-o, construcţia instrumentelor muzicale ce au ca element comun molidul de rezonanţă, cândva foarte răspândit în ţinutul păduros al Câmpulungului bucovinean , dar şi zbaterile unor entuziaşti şi nedreptăţile la care au fost supuşi de către activiştii partidului „secerii şi ciocanului”, aflaţi atunci la putere (oameni-trestie). Injustiţii, de felul celor prezentate, au marcat şi deviat destinele unor oameni şi, implicit, ale unor localităţi”.

„Un traseu posibil din drumul lemnului” – unul din titlurile capitolelor de carte – dezvăluie unele din tainele cărţii: din totdeauna, cei care ne-au dominat au furat din avuţiile României, încât mentiunea din titlul articolului nostru – „Cântă sau plânge lemnul patriei” noastre – devine şi mai explicit, „otomanii, pe lângă cantităţile mari de cereale, vite, oi, miere, sare etc. mai primeau din Moldova, la preţuri foarte mici, cherestea şi lemn rotund (buşteni în trunchiuri), transportate cu plutele pe traseul Bistriţa-Siret-Dunăre”, că însăşi vioara la care a cântat Ion Voicu, o vioară Stradivarius Elder, ar proveni din astfel de lemn. Un fapt interesant, construită în 1702 din catargul unei corăbii recuperate de sub apele Mediteranei „s-a dovedit că lemnul provine din zona munţilor Balcani, dar şi a arcului carpatic, adunându-se dovezi chiar că ar proveni de lângă Mânăstirea Putna”, România (p. 16 din cartea recenzată).

„Cântă sau plânge lemnul patriei?”, mai ales astăzi, când după decembrie 1989, în loc să ne gospodărim, risipim, încât au devenit de actualitate stringentă titluri gazetăreşti şi strigăte ca acestea: „Blestemul aurului verde-apocalipsa pădurilor din Munţii Apuseni”, „Unii silvicultori şi politicieni români nu au nici „inimi”, nici „rouă” de oferit pădurii; au doar securea, drujba şi o mare lăcomie”, „Mai putem sta liniştiţi, sau conştiinţa ne îndeamnă să acţionăm pentru prevenirea unui deznodământ funest?”, „Zeci de victime omeneşti inocente plătesc cu viaţa voracitatea „aleşilor” care îşi condamnă poporul la privaţiuni, sărăcie sau moarte”, încât se concluzionează: „Devastarea pădurilor, cu complicitatea calificată a autorităţilor de stat, impune necesitatea reintroducerii pedepsei cu moartea”.

Nu doar Munţii Apuseni sunt locul jafului românesc, că iată ce mai spune mass-media: „Văd că primarul Oprescu vrea să taie, la Casa Presei, zeci de tei plantaţi de Robescu. Cu ce drept?” sau „Toate parcurile au fost ciuntite, iar unele au dispărut în totalitate”, „La Iaşi primarul Gheorghe Nechita a tăiat castanii şi teii”, „În Bucureşti, dezvoltarea este egal cu distrugerea. De mediu, de arhitectură interbelică, de frumuseţi urbane”, „Anual mor peste 10.000 de bucureşteni din cauze atribuite poluării aerului”, încât strigătul suprem al presei libere devine şi mai acuzator: „Îmbâcsitul aer bucureştean are de peste trei ori mai mult praf şi de peste şase ori mai multe substanţe cancerigene decât prevăd concentraţiile maxime admisibile din Europa”.

Şi scriu ziarele, să auzim doar noi cititorii: „După ce legea nr. 2 a pădurii din 1987, considerată una dintre cele mai stricte din Europa a fost abrogată, a început în România jaful cel mare. Astfel s-a ajuns ca gaterele lui Verestoy Attila – şi nu numai ale lui – să poată fi văzute din satelit, iar camioanele cu buşteni din Apuseni să poată fi monitorizate de pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS), numai în România nu se prea vede. Prin sate trec tiruri încărcate cu buşteni de lemn valoros, fără numere de circulaţie. Nepăsarea autorităţilor este transpartinică. Responsabilitatea, istorică?”

Cine sunt jefuitorii?, presa  din 16 octombrie 2014 ni-i identifică pe câţiva: „Parlamentarii Viorel Hrebenciuc, Ilie Sârbu şi Ioan Adam sunt anchetaţi de procurorii anticorupţie după ce ar fi făcut presiuni asupra conducerii Romsilva în cazul unor retrocedări de suprafeţe mari de terenuri forestiere”, între care, fireşte, se află şi paltinul, molidul, alunul, cireşul, răchita sau socul, bune pentru confecţionat instrumentele muzicale.

Se adevereşte ceea ce spune de multă vreme o lume întreagă: politicienilor noştri nu le place cultura, nici făuritorii sau răspânditorii ei.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5