Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Când amintirile…

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Când amintirile…

Primit pentru publicare: 08 Aug. 2019
Autor: Vasile FILIP, Iași
Publicat: 10 Aug. 2019
© Vasile Filip, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

„Când amintirile-n trecut/încearcă să mă cheme,/Pe drumul lung şi cunoscut/Mai trec din vreme-n vreme”. Şi, tot Eminescu: „Fiind copil, păduri cutreieram/Şi mă culcam ades lângă izvor”. Iar marele său prieten şi scriitor, Ion Creangă, răspundea în acest fel chemării aducerilor aminte: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motoace la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei (…) îmi saltă şi acum inima de bucurie…”

Trecutul, cu toate ale sale, a fost mai mereu „retrăit” şi „revăzut” în culori plăcute minţii şi sufletului.  „Fără amintiri – am citit cândva, undeva – omul şi-ar pierde calitatea esenţială (măcar una din multe altele):  memoria propriei existenţe. Ar fi o vieţuitoare oarecare, dominată doar de instincte, dar fără conştiinţa existenţei sale. Îndeosebi a rostului său în lume…” Trecând  peste faptul că şi multe din necuvântătoare sunt dăruite cu…instinctul memoriei, trebuie să recunoaştem că dimensiunile minţii umane nu au fost, încă, pe deplin pătrunse şi lămurite. Cu toate eforturile oamenilor de ştiinţă, dar şi ale creatorilor de frumos; unii cu mjloace ştiinţifice, ceilalţi cu forţa imaginaţiei metaforice.

„Eu unul nu prea îmi mai aduc aminte ce am făcut mai zilele trecute, dar am în memorie mereu vii imagini din copilărie”. Cum omul îmi este prieten, mai adăuga, pe ton şăgalnic: „Pot povesti chiar şi ce făceam în scutece…” Nu-i ceream detalii, fiindcă ştiam  şi eu cam ce face un copil în scutecele sale… Dincolo şi dincoace, însă, un adevăr se situiază deasupra multor altora: amintirile nasc nostalgii. Desigur, şi păreri de rău, uneori chiar…repulsii. Îmi aduc aminte de ceea ce mi-a mărturisit un prieten de idei şi de simţire în timpul unei  discuţii pe subiectul trecut.  Iată: ”Când gândesc prin ce-am trecut/Şi la ce mi s-a făcut,/Nu mi-i dor de-acel trecut,/Că de ce nu am făcut”.  Şi ne-am oprit, amândoi, la ceea ce scrisese Mihai Eminescu: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/A-nţelege n-o mai pot…/Unde eşti copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?”

Am divagat? Poate! Dar am făcut-o cu bună intenţie, pentru a-mi netezi drumul către cartea „Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut (volumul IV)” de Romeo Pivniceru, ediţie îngrijită de Ion N. Oprea şi apărută la Editura „Armonii Culturale” din Adjud. Prin urmare, o carte de amintiri… În al cărei „Cuvânt înainte” autorul îşi motivează generosul gest: „… o viaţă lungă (…)  umplută zilnic, măcar un ceas, două, cu prospeţimea amintirilor (…) Nu înseamnă oare că de fiecare dată când umblu la banca de amintiri, receptorul acesta se pune în mişcare şi retrăiesc (…) fragmente din filmul propriei vieţi?”  

Despre autorul cărţii – Romeo Pivniceru – Ion N. Oprea mărturiseşte în „Cuvântul celui cu îngrijitul şi… finanţarea” : „Cum devenisem cunoscut cu Romeo, tot prin telefon, de la care primeam semnale destul de des”, …”am păstrat de la Romică, primite prin poştă”….”Oameni fără importanţă”… vol. IV, manuscris dactilografiat, 511 p….trimise mie s-o ajut pe Maruca să le publice (dacă el moare), când îmi va cere”…Numai că în iunie 2015 telefonul mi-a adus vestea că Romică Pivniceru, scriitorul, ajuns la gradul de general-colonel ®, soţul Marucăi, a murit.”

Acest al patrulea volum cuprinde acum, în 425 de pagini, o perioadă istorică frământată, nu numai pentru România, care a cuprins şi anii de studenţie ai autorului. Mă simt îndemnat să remarc, din capul locului, câteva (măcar) din meritele volumului. În primul rând, sinceritatea şi echilibrul cu care Romeo Pivniceru îşi reconsideră anii tinereţii. „Într-una din zilele  lui octombrie, cu un geamandan burduşit de schimburi, cărţi şi ceva alimente, am luat trenul spre Bucureşti, să mă prezint la examen (…) la Politehnica din Bucureşti, la Facultatea de Construcţii”. Numai că, după acel examen, „Ajuns acasă, am aşteptat o săptămână şi mai bine până am primit veste de la verii mei la care fusesem găzduit, că am căzut la examen (…în ce mă priveşte, parcă mă aşteptam la aşa ceva, „). 

A urmat, însă, revanşa, la  admiterea la Facultatea de Construcţii de la Institutul Politehnic „Gheorghe Asaki” din Iaşi. Candidatul Romică Pivniceru s-a clasat pe locul al doilea, cu media 9,25, într-o  competiţie de calitate superioară şi nici măcar egală celei de la Politehnica din Bucureşti”. El s-a simţit mândru de reuşită, una care sporea faima oraşului dintre dealuri cu vii şi prin… producţia umană pe care o… livra societăţii româneşti. Familia Pivniceru fiind una nu doar numeroasă, dar şi valoroasă.

După o vacanţă prelungită a anului 1945, determinată îndeosebi de evenimentele sociale şi politice ale acelui timp, viaţa de student a debutat sub semnul tinereţii avântate. Cu prietenii, cu profesori feluriţi dar (cei mai mulţi)  valoroşi, cu starea de sănătate a Iaşului aflat în situaţia unui invalid de război. Climatul din Iaşul interbelic, dominat de spiritul intelectual fără ifose, deschis tuturor oamenilor cu capul pe umeri se mai păstra încă, „Deşi vechile partide reapăruseră  pe scena politică, între care partidul comunist, sprijinit de Uniunea Sovietică, îşi făcea loc cu coatele în mod agresiv, nimeni nu înclina spre o anumită doctrină şi nici nu interesa aşa ceva. Un lucru era însă clar: cu toţii simţeam româneşte…” 

În continuare, cartea deapănă evenimente de ordin local sau general, schiţează portrete umane – mai ales de profesori şi de colegi, – evocă „amintri de neuitat”, unele plăcute, altele mai aşa, dar cărora autorul le conferă o alură hazlie (vezi invazia de ploşniţe). Parcurgând cu interes  paginile cărţii, la un moment am o tresărire, în faţa unui nume: Nimfa Ştefan, profesoară de Limba franceză. Îmi amintesc şi eu de această excepţională fiinţă, niciodată tristă, dar de o jovialitate constructivă, plină de învăţăminte. Abordând şi chestiuni care ţineau de viaţa omului,doamna profesoară le îndemna pe faţă, colegele mele: „Să vă măritaţi, fetelor! Să vă împliniţi rostul în viaţă!”  Un amănunt important: în anii studenţiei mele (1952-1957), Nimfa Ştefan era profesoară la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, dar nu mai preda Limba franceză, ci Limba rusă…

Alături cu sinceritatea de care autorul dă largă dovadă, se cuvine să aşez harul narativ şi spiritul de observaţie  al acestuia. Tablourile sunt realizate în cuvinte potrivite  şi într-o înlănţuire lin curgătoare, chiar şi atunci când pe parcurs apar şi ceva vârtejuri. Romeo Pivniceru îşi şi începe, în ton  optimist, această carte: „Vara lui 45 era pe sfârşite. O toamnă blândă începea să-i ia locul pe nesimţite. Deşi multe semne prevesteau o schimbare politică în viaţa noastră, lucrurile păreau să se reîntoarcă pe făgaşurile de odinioară (…). Oamenii, fie cei rămaşi, fie cei întorşi pe la casele lor, îşi reluaseră vechile ocupaţii şi obiceiuri de dinainte de război, încrezători în pacea care se aşternuse după atâtea suferinţi şi atâta zbucium”.

De data aceasta, spaţiul geografic – şi spiritual –  în care ne invită Romeo Pivniceru este cel moldav, cu cele două piscuri: Iaşul, cu altitudine de … Ceahlău, şi Huşul, cu împrejurimile îndelurite burduşite cu vii foarte bune producătoare de vinuri potrivite cu harul ţăranilor şi în veghea specialiştilor. Numai că toate acestea îi au în centrul privirilor  pe oameni, de felul savantului Dumitru Mangeron, care „era o figură cu totul deosebită din şirul profesorilor pe care i-am avut, dacă nu chiar dintre toţi profesorii din Iaşi, fiind egalat poate doar de profesorul şi savantul Ştefan Precopiu”. 

Evenimentele „personale”, legate de viaţa de student şi de relaţiile strânse cu baştina – Huşul – se împletesc cu cele de interes general, faţă de care nimeni nu se putea declara ca…neutru, din motivele de toată lumea cunoscute. Autorul ne face părtaşi la „Sărbătorirea la Huşi a primului 23 august liber”;  la o vacanţă de vară prin satele Arsura, Drânceni, Pâhneşti, Vutcani; ne face cunoştinţă cu „Partidul Ţărănesc-Democrat Dr. Lupu”; devenim oaspeţi ai gazdelor pe care le-a avut în Iaşi, precum şi ai unor prieteni ai săi; ne mai atrage atenţia şi asupra unor boli, precum tifosul exantematic sau tubeculoza; ne pofteşte şi la balurile tinerilor din acele timpuri, dar şi la manifestările culturale din Iaşi sau din Huşi: concertele  Filarmonicii ieşene, spectacolele Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”; de asemenea, îi suntem tovarăşi într-un periplu pe la mânăstirile din judeţul Neamţ.  

În ce mă priveşte, mă simt fericit să fi fost alături de Romeo Pivniceru în acest minunat demers al său, mai ales că unele din amintirile sale se întâlnesc cu ale mele. Am avut, cum se spune de obicei, o lectură utilă şi plăcută. Lucru  pentru care îi sunt recunoscător şi prietenului Ion N. Oprea, care m-a înzestrat cu această carte.

30  iulie 2019



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.588 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5