Primit pentru publicare: 28 iul.2015
Autor: Marcela Cosmina OLTEAN
Publicat: 29 iul.2015

CÂND CONCEPTUL PRINDE FORMĂ

 Pur conceptual, arta înseamnă idee, risc şi distorsionare a adevărului. De ce? Pentru că prinde formă din intuiţie, din afara concretului şi fizicalităţii, şi care, oricum am privi lucrurile, rămâne la stadiul de concept transpus într-un artefact cultural.

Joseph Kosuth

Arta contemporană – minciună şi risc

Tot aşa cum însuşi conceptul de artă este unul deschis şi circular, lucrarea de artă poate fi plasată pe o axă la extremităţile căreia stau deopotrivă un adevăr absolut şi o minciună bine mascată. Mă refer aici la caracterul imitativ, la cum arta, deşi ajunsă la aceea conştiinţă de sine, încă tinde spre a creea o copie a realităţii. Iar când nu este o copie propriu-zisă, este totuşi o transfigurare prin abstractizare a aceleiaşi realităţi, întrucât totul are un substrat în lumea reală din moment ce aceasta furnizeză fondul pe care arta prinde formă. Arta este un adevăr distorsinat întrucât este o copie a copiei, aşa cum arăta Platon. Ideea este aceea formă primordială, imuabilă, prototip al lucrurilor existente în lume. După acest model al ,,lumii ideilor’’ s-a conturat concepţia conform căreia fiinţele şi obiectele lumii noastre sunt doar ,,umbre’’, copii imperfecte ale ideii perfecte.

Dar arta mai înseamnă şi risc. Şi de ce nu ar fi, când, aparent, în artă nimic nu pare a mai îmbraca uşor acel caracter pur novator? Totul a fost spus, într-un fel sau altul, şi spus iar prin alte mijloace, dar păstrând ,,ideea’’. Scopul fiecărui artist este acela de a produce prin creaţia sa o noutate în arta contemporană lui. Însă acesta nu este un lucru uşor realizabil, iar concretizarea lui este un fapt relativ. Cu toate acestea fiecare artist îşi alege un drum de parcurs, unul cât mai apropiat căutărilor şi nevoilor sale de exprimare.

Cum ideea, implicit conceptul lucrării, defineşte arta zilelor noastre, e sesizabil faptul că sunt preferate formele simple, atât în cazul obiectelor tridimensionale, a obiectelor propriu-zise, cât şi în cel al obiectelor bidinensionale, realizate pe un suport precum cartonul sau pânza. În cazul celor din urmă impresia poate fi cea a unei simple schiţe. Dar dacă suntem de acord că ideea, şi prin urmare mesajul transmis, sunt totul, nu cred că trebuie să judecăm o astfel de lucrare drept o încercare rămasă nefinisată. Acest gen de lucrări posedă esenţa ca oricare alta. În loc să le catalogăm drept ,,neterminate’’, să luăm în considerare faptul că tind spre un anume nivel de abstractizare, căutat conştient şi dozat calculat. Transmit un mesaj, interpretabil de cele mai multe ori, e drept, însă comunică, deci îşi ating scopul. Bineînţeles, părerile celor avizaţi în domeniul artei, practicieni şi teoreticieni deopotrivă, sunt şi vor fi mereu împărţite. Susţinătorii academismului, de pildă, nu văd cu ochi prea buni această abordare şi nu prea vor să perceapă aceste lucrări ca pe unele de sine stătătoare. Însă vremurile sunt altele, arta este alta, iar aşteptările de la un artist sunt altele, precum şi aşteptările sale proprii. Se pune azi un deosebit accent pe latura interdisciplinară în artă. Aşa se face că tot mai des vom întâlni artişti care migrează în latura de istorie şi teorie a artei, precum şi teoreticieni care îmbrăţişează practica artistică. Şi asta se întâmplă tocmai pentru că azi este încurajată abordarea artei din ambele direcţii, formându-se astfel potenţiali ,,artişti întregi’’- care să mânuiască la fel de bine şi penelul şi condeiul.

Un mod de privi arta conceptuală

Marcel Duchamp – Bicycle Wheel (1913)

Ne putem convinge la tot pasul, dacă vizităm galerii care promovează acest gen de artă, că acel concept din spatele lucrării poate spune uneori chiar mai mult despre aceasta decât lasă să se vadă la prima vedere. Această artă, care merge mână-n mână cu filosofia, este arta artistului intelectual, a filosofului care caută să-şi prezinte conceptele şi teoriile nu în scris, ci prin intermediul unor artefacte culturale. Aceasta e munca artistului care aspiră spre un statut superior, de la simplu meşteşugar cum era văzut la origini, apoi un simplu ,,copist’’ al naturii, la poziţia de gânditor, de om capabil să înţeleagă şi să imortalizeze în munca sa până şi cele mai subtile nuanţe ale problematicii umane şi existenţiale. Urmează întocmai exemplul filosofului, şi prin urmare statutul său, altădată umil, se preschimbă într-unul tot mai privilegiat.

Astfel, în cadrul procesului creator, un obiect considerat de mulţi ca fiind comun, banal, îşi schimbă în totalitate funcţia iniţială, devenind obiect de artă. Din acel moment trebuie să ne gândim că scaunul, masa, roata de bicicletă, ori cutia de sticlă, din galeria de artă au rolul de a transmite cu totul altceva decât am fi tentaţi să credem. Şi asta pentru că puse într-un anume context propus de artist, ele încetează a mai exista ca obiecte produse în serie într-o fabrică, pentru a primi un alt statut şi a servi unui scop cu finalitate artistică. Fără îndoială, această artă e prilej de meditaţie şi profunde reflecţii atunci când încerci să desluşeşti intenţia artistului.

Conceptul, aşadar, poate îmbrăca forme variate, adesea nebănuite şi surprinzătoare. Când atât de multe s-au spus deja în artă, fixarea obiectivului principal pe concept pare a fi singura scăpare inteligentă a artistului contemporan. Ideea e esenţa, restul e interpretare…

Joseph Kosuth – One and three chairs (1965)