Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Când pasiunea te pierde

 

Vântul sufla încă din zori, ca o gură de căpcăun gata să înghită totul, împrăștiind nisipul și agitând valurile, mai speriate, parcă, mai mult decât oricând, în  dimineața aceea rece de toamnă timpurie.

De câteva minute, Aron ieșise să se plimbe, mânat de nesomnnul dintre gene și de amintirile care nu-i dădeau pace de ieri, de când ajunsese la casa familiei de pe plaja 2 mai. Locuia intr-un loc izolat de oameni și de alte case. Aici,  străbunicul său, fost marinar, construise în tinerețe căsuța aceasta din  calcar rece și umed, ca o prevestire  a unei întâmplări nefaste ce urma să se abată asupra urmașilor lui.

Pe neașteptate, vântul hrăpăreț se năpusti năvalnic asupra bărbatului, aproape doborându-l, îi sfichiui nemilos fața, ciupindu-i buzele al căror gust il simți sărat și dureros, ca o cangrenă. Nimic nu mai era la fel după ceea ce se întâmplase  în viața lui, cu doi ani în urmă… Chiar dacă, multe luni după aceea Aron încercase să-și vadă de existența lui obișnuită de până atunci, mințindu-se că e doar o perioadă, că timpul va vindeca… Trebuia să se mintă, altfel nu ar mai fi putut să trăiască. S- ar fi târat cu disperarea omului care-și pierduse cel mai puternic stâlp din viață!

Soarele, al cărui răsărit nu-l mai bucura demult, urca leneș prin pânza norilor, căutând, în aburul dimneții de spetembrie, să- și păstreze supremația și iluzia că era încă stăpânul ținutului… Aerul rece îl clătină brusc, iar pentru o clipă, Aron crezu că și gândurile, toate, începeau să-i înghețe treptat și definitiv… Uneori, și-ar fi dorit ca tot ciorchinele de amintiri  ce-l cuprindea, asemenea uei bălți ce-l încercuia în timpul unei ploi îndelungate, să dispară ca un vapor în larg, ducând cu el toată suferința și mai ales, vinovăția care nu-i dădea pace…  În ciuda a tot ce ar fi putut să-l ajute: discuțiile cu soția, de care se îndepărtase treptat și nedrept, muzica și cărțile în care se refugia și de care se agăța ca de un colac de salvare, întâlnirile cu prietenii care ar fi putut să-i dea iluzia că era pe cale să uite, sau, mai ales, ședințele de terapie cu psihologul la care mergea în virtutea ideii că specialistul va găsi, acolo unde oamenii de rând nu pot, soluția binefăcătoare. Anchilozat în hanoracul devenit larg dintr-o dată, cu mîinile îndesate în buzunar și capul acoperit de glugă, Aron se descălță dintr-o dată,  rispind  cu piciorul gol, în sens orizontal, nisipul, în încercarea de a se relaxa. De când  venise prima dată la mare, în copilărie, dobândise, ca pe un dar, senzația moale a conectării blânde cu textura fină a nisipului, a cărui mângăiere diafană și atât de greu de păstrat, îl topea pe interior, anihilându-i orice cută răzleață de pe frunte și din suflet.  Vreme de câteva minute, dibui să caute rămășițe de scoici sau de frunze, pe care să șe atingă cu talpa piciorului, lăsându-se pradă unui amestec plăcut de senzații felurite…

Aron schimbă deodată poziția corpului, în încercarea de a se dezmorți și de a-și alunga vidul din minte ce-l împresura ca o pânză de păianjen. Nu mai știa exact ce mai însemnau marea și locul acela în care se întorcea în fiecare weekend căutând cu disperare o reproducere cu final nou a ceea ce se întâmplase cu două veri în urmă, transformându-i viața pentru totdeauna… Se apropie ușor, călcând în liniște, aproape cu teamă, de parcă mai era cineva prin preajmă, de  locul în care valurile se spărgeau, retrăgându-se molcom  apoi, ca într-un ritual al continuității.  Senzatia de umed și rece peste degetele parcă adormite, ducând după ele, moliciunea suavă a prafului încrustat în piele, îl făcu pe tânărul bărbat să tresară, ușor zgribulit, ca într-un vis. Măsură lung marea cu privirea, într-un oftat pipernicit care se elibera în eter de fiecare dată când își amintea… Ca într-o oglindă clară și crudă, îi revenea fidel, în minte, fiecare bucată din ceea ce ajunsese să numească tragedia vieții lui.

Era vară, tocmai fusese ziua tatălui său pe care-l venerase, iar cadoul lui din acel an fusese renovarea casei de pe plajă și un weekend petrecut în doi, ca tată și fiu, cum nu-și mai amintea de când nu  mai petrecuseră. Totul venea după o perioadă de convalescență a domnului care la 60 de ani, parcurgea cu greu o etapă în  care începuse să înțeleagă că viața lui, de ceva timp, o lua în jos. Fost căpitan de vas, întodeauna în formă, activ și dornic de experiență, tocmai ce se văzuse nevoit să renunțe treptat, sau cel puțin să-și ajusteze, încercările temerare de a face prea mult efort fizic. Fusese recomandarea mai multor medici în urma unui preinfarct care îi pusese viața în pericol și care avea să-i schimbe întreaga traiectorie de după. Pentru căpitanul Pavel Vasluianu, marea, înotul și familia însemnau totul… Înota de când se știa, iar faptul că de atunci ar fi trebuit să facă asta cu măsură, spre deloc, îl sfâșia pe interior. Asculta vorbele medicului ca pe o rugă, sperând la o minune.

În ziua aceea fatidică, marea era ireal de liniștită și de frumoasă, cerul, neobișnuit de senin, aerul nealterat de nicio boare de vânt, iar fericirea lui Aron de a petrece două zile, în tihnă, cu tatăl său, de nemăsurat. Porni brusc  să se plimbe de-a lungul țărmului, deranjând dantela valurilor, rememorând întâmplarea, a mia oară, în încercarea exasperată de a înțelege dacă s-ar fi putut schimba ceva. Știu și  acum, și la fiecare amintire,  că nu ar fi putut și nu ar fi vrut, nici dacă ar fi dat timpul înapoi, să nu cedeze în fața privirii înlăcrimate a lui Pavel Vasluianu ce mângîia valurile, dorindu-și, parcă să le ia toate, după el, atunci când va pleca de la casa de pe plajă. Atunci, străfulgerat ca de un foc de artificii, Aron se decisese să nu-i răpească tatălui său ceea ce ar fi fost, neîndoielnic, cel mai frumos cadou al aniversării sale de 60 de ani: plăcerea sublimă, dusă pană la nebunie de-a lungul vieții, de a înota. Fostul căpitan de  vas adora senzația de a fi împresurat de apă pe care o recunoștea ca sprijin și slăbiciune deopotrivă… Iar promisiunea din ziua aceea, de a se lăsa din nou condus, de adrenalina acelei experiențe vechi, dar mereu unice, îi aprinsese focul din privire, luminându-l cu totul… Îi spusese fiului său că nu se va duce departe. Iar el îl crezuse… Rămăsese pe  mal să-l urmărească, admirându-l. Nu știa nici acum când ajunsese departe, prea departe ca el să-l poată ajunge rapid. În pustietatea aceeea, la ora răsăritului, nu era niciun salvamar… Îl înțepă din nou, crunt, dureros, imaginea tatălui ce se scufunda, în încercarea disperată de a-și regăsi drumul drept către țărm… Aron îl privise câteva secunde ca într-o normalitate fără cusur. Tatăl său fusese cel mai bun înotător pe care- l cunoscuse. Nicio secundă nu crezuse că nu se va reabilita, croindu-și drum prin apă, lin, firesc, ca într-un tablou perfect… Și totuși marea îl înghițise… Și-a dat seama prea târziu ca tocmai el, cel mai bun înotător, avea nevoie de ajutor…  Tot târziu s-a aruncat după el… Tot târziu l-a găsit…!

Acum, pe loc, află, a suta oară, că tot foarte târziu va reuși să nu se mai considere singurul vinovat… Că i-a îngăduit să- și trăiască o bucurie… Că tot târziu va renunța să vină acolo, să certe marea și să o implore să- i dea înapoi tatăl… De atunci nu a mai putut să intre în apă… Niciodată! Nu fără cel care-l învățase să înoate și care-i arătase ce înseamnă să nu poți trăi fără o pasiune!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania