Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut la 22 octombrie 1832, la București și a murit la 22 martie 1913, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. Se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind urmaș al voievozilor români și al împăraților bizantini cu același nume, precum și descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu. A fost un cunoscut politician, judecător, avocat și om de afaceri, supranumit, datorită averii sale colosale, „Nababul”. A fost căsătorit și a avut doi fii. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Paris, unde a obținut titlul de doctor în Științe Juridice. A fost deputat și senator, șef al Partidului Conservator, președinte al Crucii Roșii Române și membru al masoneriei. A deținut, pe rând, funcțiile de consilier și președinte al Curții de Apel București, primar general al Capitalei, ministru al Justiției, ministru al Lucrărilor Publice, ministru al Finanțelor, președinte al Camerei Deputaților, președinte al Senatului și prim-ministru. A construit Palatul „Cantacuzino” din București, Castelul „Cantacuzino” de pe domeniul din orașul Bușteni și Palatul „Cantacuzino” (numit și „Micul Trianon”) de pe domeniul din satul Florești, comuna omonimă – ultimele în județul Prahova.

Mariana Cristescu a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Național Peleș din Sinaia și al Castelului Cantacuzino din Bușteni până la pensionare, în anul 2015. Este căsătorită și nu are copii. Este coautoarea volumului Cantacuzino Castle – Bușteni, Romania (2015). Despre istoria familiei care a deținut castelul și despre structura edificiului, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 24 august 2012, în incinta acestuia.

– Doamnă Mariana Cristescu, vă rog să faceți o prezentare a familiei Cantacuzino.
– Este o veche familie de boieri din Moldova și Țara Românească, ramură a familiei grecești Cantacuzenos, descendentă din împăratul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino. Primul membru cunoscut al familiei, atestat istoric în 1094, a fost un Cantacuzenos, conducătorul oștirii care i-a învins pe cumanii ce trecuseră Dunărea pentru a jefui teritoriile Imperiului Bizantin. În 1453, Bizanțul a fost cucerit de otomani, iar cei mai mulți dintre Cantacuzini au luat calea exilului; ceilalți au rămas în slujba turcilor, care i-au folosit în diplomație până în 1601, când soarta lor s-a schimbat; prințul Andronic Cantacazino, refuzând să-și renege credința creștină, a fost ucis la Istanbul. Când au ajuns la maturitate, fiii săi s-au refugiat în Țările Române; doi dintre ei – Toma și Iordache – s-au stabilit în Moldova, dând naștere familiilor de boieri din rândul cărora s-a ridicat, apoi, și voievodul Mihai Racoviță, iar Constantin, mezinul, a fondat branșa valahă. Cantacuzinii au fost credincioși, ctitorind biserici și mănăstiri, presărate de-a lungul Moldovei și Valahiei, au construit vile, conace, palate și castele, adevărate bijuterii arhitectonice.

– Care este istoria castelului?
– Edificiul a fost ridicat la dorința prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, pentru că deținea o avere uriașă. Piatra de temelie a fost pusă la poalele Muntelui Zamora, iar inaugurarea a avut loc în 1911. Lucrările de construcție au fost încredințate arhitectului Grigore Cerchez, clădirea fiind realizată în stilul neoromânesc de la începutul secolului al XX-lea, cu elemente de arhitectură brâncovenească; se remarcă logia, situată pe partea frontală, și foișorul din piatră de pe latura de sud a castelului, iar fațadele cu ferestre boltite amintesc de Palatul Mogoșoaia.

– Vă rog să faceți o descriere a domeniului.
– Castelul are formă de pavilion și se întinde pe o suprafață de 3.148 m2; spre latura de est, la liziera pădurii, se aflau grajdurile și garajele. Latura se încheie cu un foișor din piatră deschis, pentru observarea vânatului din zonă, și cu terase în cascadă. Pe latura de nord, se găseau camerele personalului de serviciu, iar cea de vest era rezervată familiei și oaspeților. Parcul se întinde pe trei hectare și jumătate și este decorat cu elemente peisajere, unul major fiind grota antropică, situată la baza dealului din fața castelului. În parc, există o bisericuță din lemn, clădită de Cantacuzini pe locul alteia, mai veche, datând din 1800 și adusă de „Nabab” din Maramureș; a fost închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, și sfințită, în anul 1936, de primul patriarh, Miron Cristea, în prezența Reginei Maria. A funcționat ca biserică parohială pentru familie și credincioșii localnici până în 1948, când domeniul a intrat în posesia Ministerului de Interne, iar castelul a devenit sanatoriu T.B.C., cu o secție de nevroze în aripa destinată oaspeților; în 2004, a fost retrocedat unei strănepoate a „Nababului”, Ioana, născută în 1932, care l-a vândut, în 2008, unei societăți pe acțiuni, iar aceasta l-a deschis ca muzeu în 2010.

– În continuare, vă rog să prezentați interiorul castelului.
– În stânga intrării, se află blazonul familiei Cantacuzino, iar, în partea dreaptă, semnătura sultanului Mahmud al II-lea „Justițiarul”. Prima încăpere este Salonul Principal, înconjurat de camerele oficiale ale „Nababului”, care, la vremea aceea, era prim-ministru, așa încât nu puteau lipsi de aici salonul de audiențe, biroul și biblioteca. Urmează piesa monumentală a castelului, Salonul Mare, destinat recepțiilor oficiale, dar care era și salon de muzică, unde a concertat și George Enescu. În continuare, este situată sufrageria sau salonul de mâncare, de unde o scară cu balustradă duce spre cele cinci dormitoare ale familiei, dispuse în jurul salonului, decorat în stil rustic. De aici, se iese în coridorul de sud, cu o altă scară cu balustradă în partea stângă, ducând, sus, în foișor și, jos, spre bucătărie, pivniță și cămări. Castelul era iluminat electric și încălzit cu sobe de teracotă și șeminee.

– Există urmași în viață ai Cantacuzinilor?
– Sunt răspândiți în întreaga lume, iar arborele genealogic al familiei o confirmă.

Florin Bălănescu