ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 10 Mai 2018
Pamflet de Marin IFRIM
Publicat: 10 Mai 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Carabă! Nu mai am cuvinte!

Nu mai am cuvinte pentru scris și vorbit. Pe zi ce trece devin ”mut ca o lebădă” și mă uit la Blaga ca la o icoană, încă nepricepând cu ce am greșit. Văd ce se întâmplă pe ”scena politică” actuală. Ar trebui să vomit și să mă spăl pe buze. Nu pot. Mă dor ”ficații” și ”rânza” și ”plămânii” și mersul pe jos și somnul și tot ce ține de țara în care vreau să trăiesc pentru că am acest drept natural. Văd mecle vorbitoare la televizor, din secundă în secundă. Toate mâncând ce poate fi mai fetid în limba politicii naționale. Nu sunt naționalist, nici patriot de zile festive sau fripte, însă nu pot renunța la părerea că țara e împotmolită din cauza unor șenile cu cer negru în gură, niște limbi de oțel, capabile să spargă și cele mai virgine gânduri de om la locul său. Sunt scârbit de vremea incredibilă a lui Dragnea, de insistența cu care (pardon de ”ligament”), Băsescu nu se dă dus. Sunt ultrasensibil la porcii vorbitori direct în filozofia nației. Toți guiță, toți au guriță. La belciuge, băieți. Ați putrezit țara lui Tristan Tzara. Eu nu pot și nu vreau să vă fac (mai) nimic, nu pot decât să vi-l arăt pe Cel de Sus. Cu degetul! Există o judecată de Apoi. Inclusiv pentru ”minerul” național Iliescovici. Mă gândesc rău de tot. Mă gândesc la un cimitir din București, unde se zice că se odihnesc fel de fel de oameni celebri, inclusiv scriitori. Mă gândesc că până și locurile de veci sunt sub ocupație. Eminescu a fost și încă mai este un scriitor ”naționalist”. Înțeleg dar nu pricep de ce mulți dintre contestatarii acestuia vor să fie cu mormântul lor cât mai aproape de El. Nu ne invadați mormintele! De undeva, de acolo de Sus, totul se vede. La mine la țară când cineva voia să termine o dispută cu cineva rostea doar atât: ”caraba”, un fel de ”cară-te” pe limba din ”Poiana lui Iocan”. În dex-uri cuvântul ”carabă” pare altceva. Eu am trăit într-un sat cu regulile/cutumele sale morale. Vizavi de casa părintească locuia un nene loial timpului său, un șef important la Cooperativa din sat (C.A.P), nea Fănică Radu și parcă Ștefan. Era primul om din comună care pleca la munca de la colhoz. Tușea în mijlocul nopții precum o locomotivă pe cărbuni. Avea un suflet bun. Acum casa acestuia, la acea vreme tare arătoasă, e mai mereu pustie. Fiul acestuia, Culai, a murit de mult, iar Geta, fiica lui ”Carabă” stă mai mult prin Anglia, la fetele sale. Ne ducem care încotro! Ca atare, toată clasa politică, dar toată și ceva în plus ar trebui să se ducă și ea de unde nu a venit, de nicăieri. E vremea, a venit timpul ca țara să fie (con)dusă de persoane tinere, rezonabile, modeste și cu România în minte. A nu minte. Mă dau de-o parte și privesc viitorul ca și cum m-aș uita la stele cu un cer împodobit, precum ferestrele dintr-un roman al lui Gabriel Garcia Marquez, cu stele albastre de hârtie lipite la ordin în ferestre doar pentru că un dictator voia să înlocuiască ziua oamenilor cu noaptea sa. Nici măcar nu e vorba de Dragnea și de Dăncilă, e mult mai rău. Nu mai am cuvinte!

Marin Ifrim, 10.05.2018