Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CARTEA „IEFTINĂ” DIN BOTOȘANI

Larco,VasilePrimit pentru publicare: 18 oct.2015
Autor: Vasile LARCO
Publicat: 18 oct.2015

 

 

 

                      CARTEA  „IEFTINĂ”  DIN  BOTOȘANI

 

       O poezie de mică dimensiune este epigrama, formată dintr-un vers, două versuri (distih), trei versuri (tristih) sau din patru versuri (catren), aceasta din urmă fiind cel mai mult folosit de către epigramiști. Epigrama, conform definiției cunoscute, este o specie a poeziei lirice, de mici dimensiuni, de regulă sub formă de catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații și care se termină printr-o poantă. Ea este „genul cel mai popular al poeziei” , după cum o numea marele nostru poet Nichita Stănescu, un „strănut literar”, după afirmația distinsului critic  literar George Călinescu, „buturuga mică a literaturii”, conform afirmațiilor unor scriitori, dar și: Dacă iei mai bine seama,/ E un fulger epigrama/ Și adaug să închei;/ Trăsneul e poanta ei! (Alexandru Bașturescu, 1874- 1941), sau: Patru versuri uimitoare,/ Cu adresă, ritm, firește:/ Trei te poartă în spinare,/ Ultimul, te prăvălește, după cum mi-am imaginat și am afirmat cu multă vreme în urmă, că ar fi epigrama. Aproape că nu este epigramist care să nu fi încercat o definiție a acestei bijuterii literare care,  ca orișicare giuvaier, este de mici dimensiuni, dar de mare valoare.

       Această creație poetică, epigrama, în timp, vine de departe, din antichitate. Părintele, cel care a conceput-o, este considerat a fi Marțial (Marcus Valerius Marțialis), 40-104, după Hr., fiind apoi răspândită pe o arie foarte largă în multe țări și a fost scrisă, în afară de epigramiștii consacrați, și de către unii dintre marii scriitori: Voltaire, care debutează la vârsta de 10 ani ca epigramist, Eminescu, Goethe, Heine, Schiller, Pușchin, Caragiale, Macedonschi  și mulți alții. Primul epigramist român a fost Nicolaus Olahus, 1493-1568, care a scris epigrame în limba latină, fiind nepotul lui Iancu de Hunedoara și văr cu regele Matei Corvin. Românul care a scris epigrame în altă limbă este și Antioh Cantemir, 1709-1744, unul din inițiatorii Clasicismului în literatura rusă și al poeziei moderne, fiul iscusitului Domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir. Prima carte de epigrame în limba română a apărut în anul 1861, întitulată „Satire și EPIGRAME politice”, scrisă de N.T. Orășanu, iar în anul 1869 s-a tipărit primul volum de epigramă cultă  „Ielile, grame și epigrame politice”, semnat cu pseudonimul „O companie de glumeți”, constatându-se apoi, că de fapt autorul era, nimeni altul decât scriitorul Dimitrie Bolintineanu.

      Ceea ce face diferența în cadrul unei epigrame, este poanta, acea scânteiere de final, care este floarea rară, nu crește oriunde, oricând, iar atunci când apare, trebuie să găsească terenul bine pregătit, adică epigramistul  să aibă grijă să-l conducă pe cititor pe o pistă poetică cu versuri care să aibă ritm, măsură, rimă perfectă, muzicalitate, originalitate, iar finalul să  fie surprinzător, ca un fel de: „unde dai și unde crapă!” Trebuie să fie excluse cuvintele, expresiile licențioase, să nu se facă referire la defectele fizice.  Păstorel se adresa cândva confraților epigramiști: Le amintesc un mic refren/ De care-i rog să ție seamă:/ De-i epigrama un catren,/ Nu tot catrenu-i epigramă!, iar eu am ticluit tot pe aceeași temă: Pe al umorului teren,/ Remarca e de pus în ramă:/ Ușor se scrie un catren,/ Dar cât de greu o epigramă!//

       În Botoșani nu se scrie greu o epigramă, sunt epigramiști talentați organizați, sub egida Cenaclului  Literar „Ion Pillat”, Clubul epigramiștilor botoșăneni „Alexandru Clenciu”. Distinsul epigramist cu state vechi în domeniu, Gheorghe Hreapcă, neastâmpărat cum îl știu, în sensul admirativ al cuvântului, a adunat între coperțile unei culegeri de epigrame și catrene epigramatice, întitulată Râsul fără TVA, un număr de 22 autori locali, care și-au selectat creațiile spre a ieși cu ele în lume și nu au făcut rău. Fiecare și-a prezentat un număr restrâns de epigrame, rezultând o carte de buzunar, „esențele tari se păstrează în vase mici”. Sunt ironizate, sunt scoase la lumină tare omenești sau ale societății, în scopul îndreptării lor, „râzând îndreptăm moravurile”, nu-i așa? Temele sunt diverse, pe care le voi exemplifica în cele ce urmează, respectând ordinea autorilor din cartea amintită:  Râsul fără TVA. Astfel Georgică Manole își îndreaptă săgeata ironică în direcția politicienilor prin epigrama Liberalii: Ce vă este de mirare/ Că refuză felul trei?/ N-au nevoie de mâncare,/ Se consună între ei!// Florentin Florescu abordează un incident gastronomic, La restaurant: O ciorbă-aici cu poftă consumam,/ Dar m-am oprit creind prilej gâlcevei,/ Atuncea când un fir din părul Evei/ Mi s-a oprit în mărul lui Adam. //  Cezar Vasilescu, „meteorolog” de serviciu, prezintă această Prognoză: Vremea pare a fi bună,/ Însă vă anunț din nou/ C-o să vină iar furtună…/ Tună șeful în birou!// Cu tolba plină de săgeți Vasile Tănase ajunge în învățământ și ne prezină Dezamăgirea unui… repetent: Privind Învățământul, se-nșelase/ Că promova-vor chiar și cei profani / Da, sunt obligatorii zece clase,/ Dar nu, neapărat, în zece ani!// O destăinuire bahică ne face Constantin Cristescu prin epigrama Mie însumi: Beau, adesea, de necaz,/ Că la multe nu fac față,/ Tuturor le dau povață:/ Să nu-mi bată la obraz!// Stelian Brînzei cu privirea spre domeniul oftalmologic se adresează Unui critic miop în numismatică: Să poți citi, neapărat,/ Pui sticlele cu vin-nainte/ Păcat că nu s-au inventat/ Și ochelari de minte!// Se vede treaba că lui Alexandru Vasilache îi fug ochii spre dichisite, adresându-se Unei cochete trecută: Dă cu fard din greu, transpiră;/ Să arate ca o zână,/ Afirmând cei ce-o admiră:/ Nu-i frumoasă, da-i bătrână!// Sfătuitor, după cum îl știu, Mihai Cornaci, se adresează Unui fals iubitor al Imnului Național: Imnul țării când se cântă,/ Spune lumea înțeleaptă:/ Patriotic te-nfierbântă,/ Însă nu te mai deșteaptă!// În viața conjugală, Nicolai Brădățan este foarte atent, protejându-se într-un fel atunci când are informații despre o anume vizită, procedând cu Precauție: Când știu că soacra e la mine,/ Eu ocolesc bodegă, bar/ Căci, amețit, nu-mi prea convine/ S-o văd în dublu exemplar!// Având informații despre viața tragică a unui cuplu, Dorel Mihai Gaftomeanu, ne prezintă motivul necazului unui soț, de-ți vine să-i plângi de milă, căci este în suferință, aflându-se  într-o Conjugală bahică: Și-a pierdut, clar, demnitatea/ Și friptura și desertul,/ I-a plecat și „jumătatea”,/ Căci exagera cu… „sfertul”!// Iată că în viața de toate zilele, multe fapte nu au finalul așteptat, mai ales în relațiile cu prietenii, după cum a remarcat și Al. D. Funduianu, adresându-se Unor (ne)prieteni: Mulți neghiobi pe lume-s, zău,/ Cu filosofii meschine:/ De-ți fac bine, iese rău,/ Răul, însă, îl fac bine!// Dorința oricărui pământean este ca Planeta noastră să rămână Albastră,  să nu se transforme în una cenușie, de aceea Dumitru Monacu, grijuliu, face o trimitere Biblică: Că-s pădurile tăiate/ Mă obligă să susțin:/ „Codrul cu românu-i frate”…/ Precum Abel cu Cain!//   Iată că sunt soacre care nu vor să iasă, nicidecum, din tipare, iar pe una dintre ele ne-o prezintă  Mihai Apostol  în momentul când aceasta se confesa Către ginere: Nu-i în felul meu de-a fi,/ Dar condiția-i vitală:/ Dacă nu te-aș cicăli,/ N-aș fi soacră ideală!//  Epigramiștii, desigur, sunt prieteni între ei, își dau, reciproc, sfaturi, nu se poate altfel, ca de exemplu Iulian Ursu, fiind sfătuitor, îi spune Unui autor prolific: S-a produs cumva o dramă/ Că n-ai scris o epigramă?/ N-ai făcut-o, nu e bai,/ Grav era de o scriai!// Creatorii de literatură satirico-umoristică, în mod deosebit epigramiștii, au un spirit de observație aparte, iar Adrian Timofte confirmă cele spuse de mine când se adresează, probabil după o constatare comportamentală  Unor gestionari: Despre lipsa la cântar,/ Din păcate,  n-au habar,/ Supărare-i și necaz:/ Lipsa crasă de obraz.//  Armata, uneori, este în discuția soților în prag de seară, iar Marin Tăuteanu ne descrie un caz real, prezentându-ne Îngrijorarea soției: Știind ce se întâmplă în armată/ Îi spuse soțului cu voce tare:/ Tu nu mi-o spui, dar eu sunt alarmată,/ Stai prost cu „armamentul din dotare”!//  Din punct de vedere pecuniar, astăzi este foarte greu de tipărit o carte, fapt remarcat și de Gheorghe Hreapcă, făcând și o constatare, relatându-ne necazul  Unui anume autor: Suferit-a pân` ce-a scos / Un volum de poezii,/ Autoru-i sănătos,/ Cartea zace-n librării.// Eu, subsemnatul,  doresc, totuși, să încurajez această situație, anume aceea că azi nu se prea vând cărțile, spunând: Când plin cu cărți e magazinul,/ Doar la un lucru mă gândesc:/ Or fi și cărțile ca vinul…/ Sunt bune când se învechesc.// O constatare medicală reușește s-o scoată la iveală „pacientul” Viorel Sandu, adresându-se Unui medic: Pe gratis el nu dă nicicând povețe,/ Ai bani destui, te-ajută la necaz,/ Pe față are-un fel de politețe,/ Ce îi maschează lipsa de obraz.// Cunoscând bine împrejurarea, Dan Iurea, prezintă trecutul Unei doamne: În lungul drum prin lumea toată,/ Lăsat-a-n urmă doar stupoare:/ O viață s-a lăsat culcată,/ Ca să se țină pe picioare!//  Prin epigrama: Ars… poetica, Mihai Pascaru îl sfătuiește, probabil, pe un confrate: Pui, cum zici, cu frenezie,/ Prea mult foc în poezie,/ Poate-ar fi mai cu noroc/ S-arunci poezia-n foc!// Rămânând în curtea poeziei, Traian Tănasă, grijuliu, îi dă un sfat Unui poet bătrâior: Toți făcut-am chetă / Ca să scoți plachetă, / Întrebarea-i dacă / Nu-i mai bine-o „placă!? // Ajuns pe litoral, Dragoș Radu, ne asigură că La mare: Bețivii nu mor niciodată, / Căci două lucruri intervin: / Ei nu beau apă că-i sărată / Și-n mare nu se află vin!//

       Din cele relatate până aici, rezultă că epigrama trebuie așezată pe un piedestal, fiind o bijuterie a poeziei. Desigur este de  postat numai epigrama valoroasă, adică pe aceea care respectă toate condițiile de realizare.

      În culegerea Râsul fără TVA sunt epigrame bune și foarte bune ale condeierilor botășăneni, care își pot găsi, oricând, locul într-o culegere de gen. Cititorii, este bine să profite de această ofertă de carte și anume: Găsește-n Botoșani, se pare,/ La prețuri mici, oricine vrea, / O carte bună, de valoare,/ Livrată fără T.V.A.!//

      Din păcate, la noi în țară, se publică, se citesc și pseudoepigrame realizate de către pseudoliterați, de unde se deduce deserviciul pe care-l fac acestei bijuterii literare.

       Așadar: „Scrieți, băieți, numai scrieți”!, vorba lui Ion Heliade Rădulescu, întemeitorul Academiei Române și primul Președinte al acesteia, dar, completez, referindu-mă la epigramiști: scrieți numai epigrame, conform definiției și menirii acesteia sau scrieți, băieți,… nu mai scrieți!

        

 

 

  

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Mulțumim frumos pentru bunăvoință, d-l LARCO!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5