Primit pentru publicare> 24 iun.2015
Autor: Vasile LARCO
Publicat:24 iun.2015                         

  CENUȘĂREASA  LITERATURII

     Scrisul, după cum știm, este reprezentarea prin semnele grafice corespunzătoare a cuvintelor vorbirii, iar scriitorul este cel ce semnează operele literare în versuri sau în proză, fiind autorul lor. Sunt scriitori care de-a lungul activității lor literare scriu/au scris numai proză, alții numai poezie, iar o altă parte, și proză și poezie. Referindu-mă la cel din urmă mod de exprimare, prin poezie, se cunoaște că autorul transmite mesajul artistic prin intermediul imaginațiilor expresive, al unui limbaj concentrat, al rimei, al ritmului etc. Din cele mai vechi timpuri, și mă refer în cele ce urmează numai la poezie, omul a simțit nevoia să-și exprime prin scris gândurile, impresiile, să descrie frumusețile din jur, aprecierile sau lucrurile mai puțin plăcute, situații deosebite etc., structurate într-un număr mai mare sau mai mic de  versuri cu sau fără rimă, grupate sau negrupate în strofe.

O poezie de mică dimensiune este epigrama, formată dintr-un vers, două versuri (distih), trei versuri (tristih) sau din patru versuri (catren), acesta din urmă fiind cel mai mult folosit de către epigramiști. Epigrama, conform definiției cunoscute, este o specie a poeziei lirice, de mici dimensiuni, de regulă sub formă de catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații și care se termină printr-o poantă, este „genul cel mai popular al poeziei” , după cum o numea marele nostru poet Nichita Stănescu, un „strănut literar”, după afirmația distinsului critic  literar George Călinescu, „buturuga mică a literaturii”, conform afirmațiilor unor scriitori, dar și: Dacă iei mai bine seama,/ E un fulger epigrama/ Și adaug să închei;/ Trăsneul e poanta ei! (Alexandru Bașturescu, 1874- 1941), sau: Patru versuri uimitoare,/ Cu adresă, ritm, firește:/ Trei te poartă în spinare,/ Ultimul, te prăvălește, după cum mi-am imaginat și am afirmat cândva că ar fi epigrama. Aproape că nu este epigramist care să nu fi încercat o definiție a acestei bijuterii literare care,  ca orișicare giuvaier, este de mici dimensiuni, dar de mare valoare.

Această creație poetică, epigrama, în timp, vine de departe, din antichitate. Părintele, cel care a conceput-o, este considerat a fi Marțial (Marcus Valerius Marțialis), 40-104, după Hr., fiind apoi răspândită pe o arie foarte largă în multe țări și a fost scrisă, în afară de epigramiștii consacrați, și de către unii dintre marii scriitori: Voltaire, care debutează la vârsta de 10 ani ca epigramist, Eminescu, Goethe, Heine, Schiller, Pușchin, Caragiale, Macedonschi  și mulți alții. Primul epigramist român a fost Nicolaus Olahus, 1493-1568, care a scris epigrame în limba latină, fiind nepotul lui Iancu de Hunedoara și văr cu regele Matei Corvin. Românul care a scris epigrame în altă limbă este și Antioh Cantemir, 1709-1744, unul din inițiatorii Clasicismului în literatura rusă și al poeziei moderne, fiul iscusitului Domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir. Prima carte de epigrame în limba română a apărut în anul 1861, întitulată „Satire și EPIGRAME politice”, scrisă de N.T. Orășanu, iar în anul 1869 s-a tipărit primul volum de epigramă cultă  „Ielile, grame și epigrame politice”, semnat cu pseudonimul „O companie de glumeți”, constatându-se apoi, că de fapt autorul era, nimeni altul decât scriitorul Dimitrie Bolintineanu.

Așadar, prima țintă a epigramiștilor a fost activitatea politică, adică împotriva celor care conduc destinele celor mulți, ca în continuare țintele să se înmulțească, creatorii de epigramă având un câmp larg de acțiune, nu șomează, pentru că omul râde de viciile pe care le are, sau le descoperă la cei din jur, satirizează, după cum aminteam, elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații: incultura, prostia, pofta exagerată, mânia, cupiditatea, demagogia, avariția, ridicolul, lenea, lăcomia etc., aducându-le o gravă sancțiune morală în acest mod. Criticul și actorul Alexandru Lazăr cu peste zece ani în urmă în lucrarea sa: „COMICUL ȘI ACTORUL”, Ed. Panfilius, Iași, 2003, spunea că: „De la grecii antici și până astăzi principiul n-a suferit nicio modificare și nici nu sunt șanse să apară modificări în viitor. Râdem pedepsind slăbiciunile omenești”.

Ceea ce face diferența în cadrul unei epigrame, este poanta, acea scânteiere de final, care este floarea rară, nu crește oriunde, oricând, iar atunci când apare, trebuie să găsească terenul bine pregătit, adică epigramistul  să aibă grijă să-l conducă pe cititor pe o pistă poetică cu versuri care să aibă ritm, măsură, rimă perfectă, muzicalitate, originalitate, iar finalul să  fie surprinzător, ca un fel de: „unde dai și unde crapă!” Trebuie să fie excluse cuvintele, expresiile licențioase, să nu se facă referire la defectele fizice. Afirmam cândva: Pe al umorului teren,/ Remarca e de pus în ramă:/ Ușor se scrie un catren,/ Dar cât de greu o epigramă!// Nu trebuie considerați eroi sau supraoameni cei care scriu epigrame, s-au creat din vremuri îndepărtate, în multe țări, se vor mai scrie noi epigrame, iar în prezent, din păcate, epigrama este răspândită numai la noi în țară, incluzând aici și pe românii din Republica Moldova sau din Ucraina, respectiv, pe românii  ajunși pe toate meridianele globului pământesc.

Deși este „o floare rară”, o bijuterie a literaturii, exprimând mesajul într-o formă concentrată, un eveniment istoric, social, politic sau de altă natură, fiind un document de epocă și care  se termină cu o poantă hazlie sau ironică, cu scopul de a îndrepta viciul sau orice alt element negativ, o parte dintre scriitori, dintre poeți, și pot să spun că o mică parte dintre aceștia, consideră epigrama ca fiind așezată la periferia poeziei, un fel de „cenușăreasă” a literaturii.

Din cele relatate de mine rezultă că am așezat epigrama pe un piedestal, dar am postat-o numai pe cea valoroasă, adică pe cea care respectă toate condițiile de realizare. Din păcate se publică, se citesc și pseudoepigrame de către pseudoliterați, de unde se deduce deserviciul pe care-l fac „genului cel mai popular al poeziei”.

Așadar: „Scrieți, băieți, numai scrieți”!, vorba lui Ion Heliade Rădulescu, întemeitorul Academiei Române și primul Președinte al acesteia, dar, completez, referindu-mă la epigramiști: scrieți numai epigrame, conform definiției și menirii acesteia sau scrieți, băieți,… nu mai scrieți!

                                                                                                  VASILE  LARCO

       18 iunie 2015