Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Cel mai bun Jurnal din anul I al Pandemiei. Gavril  Moldovan: vol.5 – „După ce trec, zilele devin abstracte”

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Cel mai bun Jurnal din anul I al Pandemiei. Gavril  Moldovan: vol.5 – „După ce trec, zilele devin abstracte

Primit pentru publicare: 16 Mart. 2021
Autor: prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 17 Mart. 2021
©Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Cel mai bun Jurnal din anul I al Pandemiei. Gavril  Moldovan: vol.5 – „După ce trec, zilele devin abstracte

„Acum, când din viaţa mea încep să cadă frunze veştede şi ramuri pe care au cântat cândva ciocârlii.” (GM)

S-a scris foarte mult în anul 2020, încât ai crede că  toţi muritorii au devenit scriitori.  Covidul ne-a închis pe toţi, dar nu în elegante turnuleţe de fildeş, ci în banale şi prozaice case sau apartamente, autonomizându-se pe ei şi pe noi: 

„Poate -zice autorul bistriţean- viruşii sunt nişte căţei foarte mici, care latră toată ziua, dar noi nu-i auzim, particule atomice scăpate de pe orbită, care  îşi încep o existenţă independentă. Poate că viruşii (cuvânt care m-a înfiorat auzindu-l prima dată, crezând că „vin ruşii”) au şi ei dreptul la viaţă.”(7 martie)

„Îţi place să-ţi bagi nasul prin azilele de bătrâni, să participi la nunţi, botezuri şi înmormântări, îţi întinzi suveranitatea peste mulţimi. Îţi faci de cap în această baltă numită viaţă, până vreun pescar de oameni va inventa un medicament microbiologic pe care să-l pună în vârful undiţei  şi să-ţi vină de hac, să te pescuiască,”(10 mai)

Această profeţie este deja adeverită. Dacă peste ani va dori cineva să afle cum a întâmpinat România pandemia Covidului, va avea în Jurnalul acesta un document de valoare superlativă.

Seara, la aflarea statisticilor înspăimântătoare, prozatorul îşi alungă anxietăţile cu câte o ironie: „Bravo, Covid! Hai să te pup!”

  Este transpus cu fidelitate  şocul produs în urbe şi în ţară de ivirea noii ciume şi a primelor victime, căutând  febril o salvare prin cultură în genul  Decameronului

  „Să ne adunăm  mai mulţi, Fiammette şi Filomene, Emilii,  Pamfilii, într-un loc izolat, undeva, să spunem poveşti, ca să scăpăm de coronavirus, aşa precum grupul de zece inşi (şapte fete, trei băieţi) din Evul Mediu, care s-au retras din calea ciumei şi au durat acea splendidă operă a lui Boccacio.” 

  Sub acest spectru, domnia sa îşi începe întâia poveste, un remember al anilor de profesorat în inima Apusenilor (Mărişelu), unde scruta noaptea, de pe o  creastă, luminile Clujului: 

„străvechea cetate de Ev Mediu…Pe acolo mi-am târât şi eu paşii, în licărindele mele studii , alături de Baba Novac dus în lanţuri spre barbara execuţie, alături de Avram iancu, elev la piariştii  înfiinţaţi de Maria Tereza…” !11 martie)

Acolo, între copiii moţilor, a putut constata frumuseţea fizică şi spirituală a neamului său: „Fetele păreau nişte prinţese cantacuzine, mai ales una Colto Sabina…”(10 martie)

  Rapelul la istoria naţională este frecvent şi ca o modalitate de a ieşi din realitatea contorsionată de  maladia asiatică. 

„Abia acum, când ne îmbolnăvim, observăm cât de importantă este liberatea, sănătatea, viaţa…”, cutremurându-se de fiecare rundă de morţi, ca de proprii săi fraţi (vestea morţii lui Paul Goma în noaptea de 24/25 martie).

Privind retrospectiv veacurile trecute, constată cu amărăciune cât de nepotrivit este momentul noii catastrofe sanitare pentru naţiunea română. Ca profeţii biblici, Gavril Moldova îşi personifică frecvent ţara într-o fiinţă cu care stă de vorbă compasional:

„Săracă ţară! Tocmai acum, când ai şi tu ocazia să te emancipezi, să îţi construieşti drumuri ca lumea, să te conectezi la adevărata civilizaţie, vin fel de fel de nenorociri care au stopat economia. Nu mai ai Timp. Timpul tău a trecut… Cine e de vină că ai întâlnit în cale atâţia romani, turci, austro-ungari, ruşi, ceauşeşti, ilieşti, constantineşti, băseşti? Cu toţii şi-au urmărit interesele lor, nu pe ale tale.”   

 Acest al 5-lea volum de Jurnal este şi o dovadă de vastă cultură, de conectare la evenimenţialul naţional şi din lumea largă, de  capacitatea  de a transpune în cuvânt  foşnetul sau furtuna gândurilor proprii,  în virtutea unui exercitări a exprimării publicistice de o viaţă. O exercită atent mereu la bătaia inimii proprii, care ciocăneşte în piept „ca  vulturul lui Prometeu, ca orologiul meu din perete, moştenit de la părinţi”, atent la „cucul ce cântă primăvara cât un sistem filosofic”, mâhnit pentru „patria mea, Raiul hoţilor de lemne”, răzvrătit la lecturarea inepţiilor lui Lucian Boia despre fiinţa naţională a poporului român, îngrijorat de acţiunile celor ce ţintesc disoluţia neamului românesc sub pretexte democratice: 

„Îmi vine să spun ca N. Iorga la intrarea trupelor germane în Bucureşi:,,Fereşte-te, popor al meu!”. 

Şi pulsând toate sub condiţia tragică şi paradoxală a fiinţei umane atât de perisabile şi fragile, minată de scepticism: „Ce este omul? O claie de păcate…”(P20)

  Deşi în volumul al treilea mărturisea că nu ar putea fi umorist, motivând că „umorul este o formă de dispreţ”, prima jumătate a jurnalului este un regal de voie bună, crescut din rememorarea unor situaţii  generatoare de comic irezistibil. Tipice sunt cele ce readuc situaţii din redacţia ziarului  Ecoul, unde a profesat sau  din sfera culturii actuale, unde lipsa talentului puzderiei de poeţi vechi sau noi se compensează adesea cu obsesia iluzorie de a fi  faimos. Exemplificările nominale ori cu iniţiale şi situaţiile concrete se mulează pe scurgerea zilelor, menţinând  cititorului conectarea activă cu realul. 

          Dacă Titu Maiorescu, Coşbuc, Creangă se mândreau cu originile  ţărăneşti, nu mai puţin o face autorul jurnalului:

 „Sunt Gavrilă al XVI-lea, şi fac parte dintr-o dinastie de plugari din interiorul curburii Carpaţilor,, de la curtea cărora se zăreau Ţibleşul, Munţii Rodnei, Ineul şi Pietrosul.” (23 martie)

  Valoarea jurnalului constă nu doar în sinceritatea absolută, ci şi în capacitatea de a recunoaşte adevăratele valori culturale şi umane, rostul omului de creator. Aceste paliere ne permt să constatăm profunximea cugetărilor, metaforizarea noncalofilă, puterea de a se situa în sfera general-umanului: 

„Dacă trei măsuri din opera lui Mozart dovedesc existenţa lui Dumnezeu -cum se exprima Fr. Mauriac- atunci  cealaltă măsură rămasă e creaţia noastră, spaţiul în care (majoritar) ne bălăcim existenţa.”

Spre deosebire de celelate patru volume de jurnal, volume ce se lecturează cu fervoare de către noi, contemporanii lui, în acest al 5-lea  tom, tonalităţile tind a deveni subliminal majore, iradiind peste toate paginile. (Personal, le-aş pune pe seama unor lecturi ce nu exclud metafizica.)

Autorul este un adevărat Hogaş modern, adorator şi încă mai mult spus, un idolatrizant al pădurii, văzute ca un spaţiu revigorant, inegalabil prin frumuseţe şi mistere. Stăpânind perfect arta comunicării, paginile sale se ridică adesea la patosul, patetismul şi dramatismul unor antecesori ca Bălcescu,  Alecu Russo, Odobescu:

 „Am intrat domeniul umbrelor, am intrat în anul când voi împlini 79 de ani. Îmi pare atât de rău că va trebui să mor. Tocmai acum, când ţara înaintează încet, încet, spre progres şi adevărata  civiizaţie. Nu voi mai fi prezent la inaugurarea de autostrăzi care vor uni Ardealul cu Ţara-mamă, la atâtea evenimente despre care sunt sigur că se vor petrece în viitor, cu beneficii certe pentru ţara mea carpatină.

Ţară dragă!  În pământul tău îmi vor pune lumânarea la cap, să ardă la Luminaţie…Cât ţi-am bătut cărările, cât ţi-am cântat cântecele, cât ţi-am plâns şi deplâns neomeniile ce s-au abătut asupra ta, cât ţi-am admirat Mărăşeştii renaşterii tale şi cât am regretat că oamenii tăi de mare spirit nu ţi-au spus „Ţară aleasă”, „Popor ales”. Cred că şi românii ar merita să fie „Popor ales”, pentru că noi am fost un miracol al istoriei”.(1 ianuarie)

Cu un stil propriu agreabil, informat, cult, sceptic, condesendent, cugetător profund, iubitor de neam, moralist ce se asumă şi adesea se delimitează pe sine de contextul uman, autorul bistriţean ne oferă un regal de sagacitate pe fiecare pagină, afirmându-se ca un adevărat Marc Aureliu al nostru. Parafrazând ultimele cuvinte ale lui Giordano Bruno, afirmăm că:  deceniile viitoare îl vor înţelege şi îl vor preţui pe acest ,,geolog~ al spiritului şi al cuvântului, mai mult decât o poate face vremea de acum, cu condiţionalităţile ei pernicioase.

                                prof. Vasile Găurean

                                                    Bistriţa

  

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.660 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5