Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Gavril  Moldovan  -,,După ce trec, zilele devin abstracte” Jurnal (II. III)2006-2009, 2018)

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Gavril  Moldovan  -,,După ce trec, zilele devin abstracte” Jurnal (II. III)2006-2009, 2018)

Primit pentru publicare: 26 Febr. 2020
Autor: Prof Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 27 Febr. 2020
© Vasile Găurean© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Gavril  Moldovan  -,,După ce trec, zilele devin abstracte” Jurnal (II. III)2006-2009, 2018)

              „Vorbesccu mine însumi cum aș vorbi c-un frate
                       Întors rănit din lupta cu zilele de ieri.”   (Ion Minulescu)

În plin secol XXI, una din cele mai  rezistente specii literare se vădește a fi  jurnalul, indiferent de postura autorului: om politic, scriitor ori  simplu participant la evenimente în vâltoarea cărora s-a văzut implicat. Specii ca romanul, nuvela, drama au marcat ultimele trei secole, dar recunoaștem azi că –deși n-au dispărut literalmente- vremea lor a trecut, după cum au apus vremurile epopeelor, basmelor, baladelor etc .

Oamenii politici se confesează scoțând sume fabuloase de pe urma jurnalelor, deși prea adesea sub numele lor se află scriitura unui condeier căruia i-au fost puse la dispoziție documente și confesiuni orale.

De la Perpetua – femeie nobilă romană și martir (+203)-  avem primul jurnal, notare cotidiană a impresiilor din zilele de închisoare, înainte de a fi aruncată în arenă la fiare, Vor urma prin secole mari confesori, ca Fericittul Augustin, J.J.Rousseau,  Virginia Wolf, Anna Frank, Julius Fucik, Harry Truman, W. Churchil, L. Rebreanu. Cât despre prestigiu, jurnalul are tot viitorul în față ca specie, doar poezia putând rivaliza uneori cu jurnalul în atractivitate. Cititorul de azi nu mai vrea ficțiune –numele estetic al născocirii- realitatea acestor vremuri depășind  imaginația umană.

În  șirul  marilor condeieri-junaliști de faimă se așează, cu decența cuvenită și scriitorul, poetul și publicistul  bistrițean Gavril Moldovan, cu trei volume de foarte bun jurnal . Deoarece demersul nostru este unul referențial, invitând la  lectură, spunem că avem posibilitatea unei lecturi deosebit de interesante și utile, mai ales pentru cititorul potențial bistrițean, care va recunoaște oameni, locuri și evenimmente ce-i sunt în prealabil cunoscute, scutindu-l de eforturi imaginative.

Un prieten din Hațeg al autorului, om cult altfel, cu studii superioare,  obiecta după lectură că ,,Jurnalul” dlui Gavril Moldovan ,,nu are un subiect.” *Se făcea referire desigur, la un fir narativ  constatabil, ceea ce nu este obligatoriu pentru un jurnal. Nu orice jurnal se constituie pe lângă un fapt evenimențial major. Curgerea cotidiană a timpului, cu reflexiile adiacente și capabilități superioare de exprimare pot fi materia primă a oricărui jurnal. Totul ține de arta confesorului.

Deși autorul n-a fost participant direct la evenimente de anvergură, scrisul domniei sale este remarcabil de atractiv, pasional chiar, dacă cititorul  însuși are propensiune spre reflexivitate (asupra ambientalului, a mediului socio-politic și cultural, spiritualității). ,,A scrie un jurnal -spune sagace condeierul bistrițean- înseamnă a clasa Timpul ca florile într-un ierbar, a-l transforma în istorie –în istoria unei plimbări, a unui dialog, a unei lecturi. După ce trec, zilele devin abstracte, se pierd în neant. Unde e polenul zilelor care s-au dus? Numai amintirea noastră le mai poate salva de la uitare.” (p.12)

    Volumele  II și III,  pe care le-am lecturat,  se constituie într-o lectură  modernă și atractivă, deși autorul nu este un calofil, cel puțin declarativ.  Gavril Moldovan este un introvertit, care se centrează asupra sinelui. Dacă i-ar fi cu putință, i-ar cere lui Dumnezeu să-i dăruiască doar pentru el o planetă silvestră în care să-și plimbe gândurile și solitudinea.

Condeierul bistrițean este -structural- un sceptic, un pesimist , însuși definindu-se ca ,,electrocutat de tristețe”;  ,,Tristețea e suverană peste tot0zice domnia sa- în pasul omului,  în chipurile ultragiate de nervii unei vieți anapoda, în înfățișarea semenilor. Ce să faci cu atâta melancolie?”(p.6); ,,O tristețe fără margini. O Parte din ea am moștenit-o când au plecat părinții, înecați în lacrimile noastre, ale copiilor lor.”; „Am moștenit atâta tristețe că pot acoperi cu ea pădurea Ghinzii”; ,,…căci la mine toate se termină cu tristețe.” .Această stare de incongruență  cu semenii și cu sinele, conștient  de evanescența existenței proprii, este tangentă ,,Fugilor” lui Bach, care respiră melancolia geniului care apune sau tangentă altui om mare, Abraham Lincoln, care nota într-un moment tragic al vieții:,,Am în mine atâta tristețe, încât aș putea s-o împărțesc tuturor locuitorilor din această lume și  tot mi-ar mai rămâne.”

Poate  în acastă stare de melancolie profundă (dar nu în scepticismul metafizic) se află farmecul jurnalului, căci în fiecare ființă se află variabil, o asemenea stare, precum cugeta un personaj regal al lui Maurice Druon din „Regii blestemați”: „Toți suntem singuri și ar fi deșartă închipuire să credem că n-ar fi așa în toate zilele vieții noastre. Poate că Dumnezeu ne-a făcut astfel, ca numai la El să aflăm liniște și  mângâiere.

Creionându-și sinele, autorul se și complace în această stare de cochilie protectoare, ca fiind conformă momentului existențial cu care s-a intersectat: ,,Îmi place tristețea, demnitatea. Sunt totdeauna de partea celor triști, de partea celor care nu au nicio șansă.”(p.24)

Urăște orașul, asfaltul, ,,semafoarele roșii și verzi”. ,,Urăsc și iubesc oamenii”.  Îi repugnă ființa zbaterea lumii după hrană, averi, putere și din această postură taxează necruțător oamenii politici de după 2016, pe cei care vânează interesul personal și deservesc neamul în care s-au născut. Vehemența lui se revarsă integral  și asupra detractorilor din cultura națională, a autodemolatorilor din politică și viața culturală, a parapievicilor, cărturăreștilor, boilor(istoricul LB) negoițeștilor și ghermanilor sabini.. Se mâhnește fiindcă i-au marginalizat comuniștii pe ArghezL sau Lucian Blaga, căruia nu i-au suportă nici dăltuirea în bronz de lângă Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca. Siderat, face aducere aninte de jertfa lui Mircea Vulcănescu

Autorul nostru  se suportă greu chiar pe sine, mai ales din pricina perisabilității ființale căreia omul nu i se poate sustrage, trezind amintirea neliniștilor unui Anton Holban sau   clamarea gen ,,desperados” a lui Lucian Blaga: ,,Dați-mi un trup, voi, munților!”

Dacă protopărinților Dumnezeu le-a dat  ca alinare lacrima, lui Gavrilă Moldovan i-a dat pădurea, mai ales Pădurea Ghinzii, adevărat codru de ramuri și gânduri  Pădurea e un miracol, un personaj omniprezent în paginile jurnalului, refugiu, consolare și revigorare . ;…sunt din nou în interes ,,de serviciu” prin codru verde/…/unde îmi pun gândurile la uscat pe o sfoară” (III,p.184),, Merg pe urma pașilor mei. Cândva le-o luam înainte” ; „Hoinăresc prin crânguri, revărsându-mi prin poieni și adâncimi de codru sarcasmul meu proverbial, melancolia și delăsarea,,conjugate cu nehotărârea de a fi altfel decât sunt –căci la mine toate încep cu ,ne” în față: neisprăvit,nepotrivit,necultivat,,nefericit.”(III.p141).

Pesimismul auctorial coboară din  neîncrederea și depărtarea de divinitate, ca și la Bacovia,  Byron, Nietsche sau chiar Eminescu pentru anumite etape. ,,Când Dumnezeu mă cheamă -mărturisește dl. Gavril M–  eu merg în altă parte…nu mă poate întrece în necredință, nu mă poate lumina…” (III,p.141).  Ca stare de normalitate subsecventă, apare –fără ca GM să intuiască aceasta- respingerea semenilor, solitudinea, nefericirea pe care o radiază și în proximitatea imediată,  din refuzul de a fi o lumină pe pământul oamenilor. Până și literatura, scrisul, se autodemolează pe sine, imploziv, dacă nici oamenii și nici Dumnezeu nu pot fi obiectul afectivității.  Perspectivele asupra lumii apar deci limitate, neputând accesa dincolo de aparențele realității, de coaja lucrurilor, pauperizând-o de sensuri și simboluri profunde.

În ciuda unor carențe care  țin de fundamentele personalității proprii, dl. Gavril Moldovan dispunne de autentice capacități maioresciene în a cuantifica  valorile literare și culturale. Elogiază talentele locale, echinoxiștii de altădată sau cele transilvane autentice: Ioan Pintea (,,preotul meu prieten”), Andrei Moldovan (,,Andrei e foarte harnic”,III,p.106).., Adrian Popescu (,,,omul iluminat de cultură”) Frank Hodjak, Ștefan Damian, Menuț Maximinian(MM), Alex Uiuiu, Victor Știr, Dorel Cosma, Sandu Câțcăuan, Hondrari,  Zorin Diaconescu, Icu Crăciun etc. -ținte obiectuale ale invidiei câtorva din breaslă, pe care-i,,execută” justițiar ca și pe unii din ,,gaura neagră” comunistă a ziarului,,Ecoul”. Afectuos se dovedește GM amintindu-și de profesorii universitari: strașnicul Ion Vlad,  meticulosul Octavian Schiau, folcloristul I. Pop, lingvistul de mare cultură Mircea Zdrenghea.

Miraculos sau nu, judecata politică sau culturală a lui Gavril Moldovan este -oricât de aspră- totdeauna corectă, dreaptă, argumentată, chirurgicală, irefutabilă.   Justițiar se dovedește GM. cu nonvalorile cu cei ce poartă măști de talente și cred că demolând pe alții vor avea mai mult loc și bronz.

Vulcanic se  dovedește distinsul condeier vorbind de suferințele românilor asupriți, discriminați, batjocoriți vreme de secole. Pentru problema Ardealului citează spumoasa cugetare a lui Nae Ionescu: ,,Vezi, un om ți-a furat căciula și s-a bucurat de ea o bucată de vreme. Până când, într-o zi, ai prins omul la strânsoare și ți-ai luat căciula înapoi. Omul  -ce să facă? S-a pornit prin vecini că uite, cutare mi-a luat căciula pe care o purtam de zece ani, că eu fără căciulă nu pot să trăiesc, fac guturai…că pe capul meu era mai chipoasă. Dar tu, ce faci? Te duci și tu la vecini să le spui, ce? Toată lumea știe că e căciula ta.”(III.p.193)

Este nedrept Sorin Lavric în Rom. Literară (18 mai 2018), când  învinuiește pe G: Moldovan de,,pagini grele, cu anateme aruncate în cârca adversarilor, un roi de invective.” Da, Adevărul spus cu franchețe, direct, are povara lui pentru cei nedrepți în cuget.

Este aparent aspru  autorul jurnalului, dar totdeauna drept în a privi istoria neamului său obidit și asuprit, blajin, tolerant și totuși…disprețuit.  De mai multe ori, se insistă asupra adevărului că ,,Imperiul habsburgic s-a prăbușit din pricina intoleranței lor agresive”,

Evenimentele politice (guverne,Centenarul) cele culturale, aparițiile de articole în revistele de literatură sau cultură sunt reperele mari prin care-și slalomizează existența. Avid cultural, autorul pietonează kilometri pentru o Românie literară, Steaua, Contemporanul, Pro Saeculum etc. sau altă revistă de cultură.

Totdeauna deosebește cu claritate valorile de nonvalori și o spune fără ezitări: ,,Brâncuși și-a dat seama de insuficiența formei clasice și a căutat esența ce se ascunde sub formă.” (III.p.51) În schimb, este vitriolant în a condamna pe academicienii care în mod rușinos au  respins geniul sculptural al lui Brâncuși: nume academice ca Sadoveanu (,,Jidoveanu”), Beniuc, G. Bogza, G. Călinescu, Camil Petrescu.

Autorul se extaziază  în fața jertfelor individuale le neamului: Mihai Bravul, Mircea Vulcăneascu, Paul Goma, Iuliu Maniu, Ecaterina Teodoroiu ori colective: Plevna, Mărășești, Mărăști, Oituz –puncte de zenit ale istoriei naționale.

Lumină răsărindă prin vreme sunt amintirlile anilor de studenție, unde a avut colegi din prima generație de la „Echinox”, Gavrilă Moldovan fiind însuși unul din animatori, alături de neuitatul Petre Poantă sau colegii de an și grupă, cărora le creionează fulminante și concise portrete:.,,Irina Petraș,  o frumusețe de fată la care mă temeam să mă uit, Stela-Ioana Daisa, altă figură dumnezeiască, teribil de îndrăzneață  ori Mariana Ciora din Făgăraș, care-mi plăcea.”(III.p.108). 

   Sărăcia, care atunci părea o povară  multor tineri studenți, a cunoscut-o și autorul jurnalului, dar și cel ce scrie aceste rânduri referențiale. Nu bănuiam noi că este atât de comună, aproape universală și o trăiam cu sfială și demnitate: ”Mă temeam să nu mă scoată la tablă doamna Doina Curticăpean pentru cine știe ce explicații și să fiu nevoit să mă întind să scriu ceva pe  tablă și să-mi dezvelesc partea din spate, unde să mi se vadă peticul cusut de mama pe acei pantaloni” (III.p107). Starea pauperă de margine nu a impietat însă atmosfera de seriozitate și studiu fervent, călind autorului și  tuturor, spiritele.

Cele trei volume de „Jurnal” ale scriitorului Gavril Moldovan sunt  și locul unor panseuri absolut memorabile, profunde:„Mă plimb prin codru -deci exist”; ,,Ar trebui să fie zăpadă, dar zăpada a uitat că e ianuarie.”;„De multe ori, fără să fiu florar, ud florie și mă simt în postura asta ca și cum l-aș mângâia pe față pe IISUS HRISTOS.”; „Eu nu cred că veșnicia s-a născut la sat, căci de pe acum eu văd semnele sfârșitului în asfaltarea ulițelor, în introducerea gazului metan, a apei potabile.Cu acestea vine din urmă distrugerea, nesocotința, dispariția.Progresul material nu aduce niciodată nimic bun,ci el e semnul declinului, dispariției”(III.p.247) Biruințele cugetării răsar dlui. Gavril Moldovan din efortul de a reda exact longitudinea și latitudinea melancoliei ce este ruptă adesea din patosul lui de iubitor de neamul românesc  și de istoria lui.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5