Primit pentru publicare de la autor,Ion Ionescu-Bucovu, 1 iunie 2014.
Editor: Ion Istrate, 1 iunie 2014.

„Cel mai iubit dintre pământeni” ( la 34 de ani de la apariție)

Amân de mult să scriu ceva despre romanul lui Marin Preda care a stârnit atâta vâlva la apariția lui și care probabil i-a fost fatal pentru că imediat după ce a văzut lumina tiparului, Marin Preda a murit în niște împrejurări care încă nu au fost elucidate și cred că nu vor fi niciodată.

În noaptea când a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori și cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceușescu și văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânși acolo atâția oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăsnit să compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloșilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor și nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărți.Dar „Cel mai iubit dintre pămâneni” a fost prima și cea mai grea lovitură dată regimului de Marin Preda. Nu mai era o proză cu șopârle strecurate printre rânduri, așa cum obișnuiau scriitorii, ci acuza direct acea „eră a ticăloșilor” .Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum „duri”, „cretini”, „primitiv” (un colonel de securitate), „demagog rudimentar” (un general), „analfabet periculos” (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „dușmanului de clasă” în țară. ..

 Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În „Convorbirile cu Florin Mugur”, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceaușismului.Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului „Delirul”. Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, autorul devenise celebru, era adulat de mulțime, mergea prin țară la întânliri cu cititorii, cu delegații interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate.

De altfel și eu la citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu „era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări.

El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…Cine era acest Petrini? Victor Petrini este un tânăr filozof ( asistent universitar) care în urma unei crime, apare în faţa unei instanţe judecătoreşti ce l-ar putea condamna la închisoare pe viaţă şi încearcă – sfătuit de avocat – să-l câştige pe judecător de partea sa, prin sinceritate, pentru a obţine o reducere a pedepsei.Se poate spune, aşadar, că romanul are factura unei mărturisiri complete. Dar el este, în acelaşi timp, şi un raport către Dumnezeu (de genul celui imaginat de Kazantzakis), întrucât Victor Petrini, sceptic în ceea ce priveşte norocul său în viaţă, se adresează, prin ceea ce scrie, nu numai instanţei judecătoreşti, ci şi uneia mai înalte, care poate fi posteritatea sau Dumnezeu însuşi.Aproape toţi comentatorii au observat că Victor Petrini este un alter-ego al lui Marin Preda. Dacă Marin Preda, imediat după apariţia romanului, ar fi declarat „Victor Petrini c’est moi”, nimeni nu ar fi considerat dezvăluirea senzaţională (ca în cazul lui Flaubert), întrucât corespondenţa dintre scriitor şi personaj este evidentă.

Trebuie făcute însă câteva precizări. Victor Petrini reprezintă ceea ce a rămas neexprimat din personalitatea lui Marin Preda, după ce acesta şi-a scris romanele cu Ilie Moromete. Primul Marin Preda era sobru şi practica o disciplină artistică de fier. Descria situaţii şi istorisea întâmplări, fără să le comenteze. Iar el însuşi nu apărea în prim-plan. „Cel de-al doilea Marin Preda, reprezentat de Victor Petrini, are comportamentul unui bătrân, care iese în lume cu hainele şifonate şi cu cravata strâmbă, manifestând în plus tendinţa de a vorbi prea mult despre sine, fără să observe – sau să-i pese – că-i agasează pe cei din jur.” (Alex. Ștefănescu). Personajul Petrini este și un alterego și al lui Ion Caraion, falsul său prieten ce-l turna la securitate, care fusese condamnat la ani grei de închisoare și apoi la moarte de regimul comunist. Ion Caraion îi povestise multe scene din închisoare pe care Preda le preluase în roman.

Aşa stând lucrurile, Victor Petrini este închis de două ori: o dată din motive politice minore (în perioada stalinismului, perioadă oricum criticată de Ceauşescu) şi încă o dată pentru uciderea unui bărbat, din gelozie (în perioada poststalinistă). Învăţaţi să comunice printr-un fel de limbaj cifrat cu scriitorii, cititorii dinainte de 1989 înţelegeau, fără îndoială, că Victor Petrini este de la început până la sfârşit victima terorii comuniste. Cititorii tineri de azi, însă, n-au cum să înţeleagă. Ei pot fi derutaţi de importanţa excepţională care se dă spaţiului concentraţionar (reprezentat ca unul apocaliptic), ca şi persecuţiilor la care este supus personajul după ispăşirea pedepsei, când, din asistent universitar, ajunge, succesiv, muncitor la un serviciu de deratizare, strungar la o uzină de tractoare şi contabil la un oficiu de colectare a ambalajelor. Pe de altă parte, este neverosimilă şi favoarea care i se face lui Victor Petrini, arestat pentru o crimă, de a fi lăsat să scrie 1200 de pagini de confesiuni, când se ştie că în închisorile de atunci se obţinea cu greu chiar şi o foaie de hârtie pentru o cerere.Victor Petrini, care se consideră un bărbat urât, fără succes la femei, se angajează totuşi mereu în poveşti de dragoste, trăite cu o mare intensitate.

Toate îi rănesc sufletul. Prima lui aventură datează din anii de liceu, când dus de trei colegi – Pretorian, Szekely şi Asanache – la o cârciumă deocheată, „Mama răniţilor”, cunoaşte o fată fără prejudecăţi, Nineta Romulus, şi devine iubitul ei. Legătura nu durează mult, întrucât fata, instabilă sentimental, dispare pe neaşteptate. Episodul provoacă o adevărată furtună în familia adolescentului, ai cărui părinţi (tatăl – monteur la o fabrică de avioane, mama – o femeie evlavioasă) consideră scandaloasă venirea în atingere cu o „curvă”. Victor Petrini se îndrăgosteşte apoi, în studenţie, de o colegă, „Căprioara”, care dispare şi ea, în împrejurări misterioase (rămâne însărcinată, Victor Petrini, dornic să acape de copil, o duce la un ginecolog, B., iar din acel moment nimeni nu mai aude de fată; se presupune că a murit pe masa de operaţie, dar nu i se poate găsi cadavrul şi nu se poate dovedi nimic).

A treia poveste de dragoste, cea mai extinsă şi mai chinuitoare, o are ca protagonistă pe Matilda, o femeie necultivată şi imprevizibilă, care îi creează lui Victor Petrini o dependenţă umilitoare, ca dependenţa de un drog. În sfârşit, apare şi o a patra femeie, Suzy, în viaţa personajului, dându-i iluzia unei renaşteri, dar tocmai pentru această femeie săvârşeşte el, din gelozie, crima care îl duce din nou în puşcărie.Cele trei femei sunt trei ipostaze ale dragostei care nu durează. Întotdeauna intervine biologicul și degradează sentimentul dragostei.Vorbind mereu de nefericirea sa, Victor Petrini se îndepărtează de minunata seninătate a naratorului din romanele cu Ilie Moromete şi se plânge, ca un copil, cititorilor. Ni-l imaginăm adeseori cu obrajii scăldaţi în lacrimi. „Cel mai iubit dintre pământeni” este o mărturisire completă, un raport către Dumnezeu, dar şi o lamentaţie.Dar stăm și ne întrebăm dacă astăzi romanul mai prezintă același interes ca atunci la apariție. Unii critici îi minimalizează importanța estetică și eseistică.

Eugen Simion îi laudă substanța epică.El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”Privind romanul de foarte sus, îl vedem ca pe o combinaţie de eseistică şi epică (de analiză şi creaţie, în termenii lui Garabet Ibrăileanu). Eseistica este naivă, patetică, de un amatorism compromiţător pentru scriitor (Alx. Ștefănescu).

Epica, însă, are forţă şi expresivitate.Lui Marin Preda nu-i stă bine să se lanseze în cugetări de genul: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.”; „Cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.”;„Sinceritatea poate ameţi mai mult decât falsul mister al minciunii.” etc. etc.Dar și unele scânteitoare : „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”În schimb, scriitorul este în elementul său când povesteşte întâmplări sau când descrie momente de manifestare iraţională a vieţii pe care le domină nu prin comentarii, ci prin însăşi eternizarea lor într-un text literar. Trilogia ar trebui antologată pentru a-şi evidenţia lupta cu „era ticăloșilor”, „dar și frumuseţea literară, copleşită de o eseistică nerelevantă şi inutilă” (Alex Ștefănescu).