Eugen Cristea s-a născut la 18 aprilie 1952, la București. Este un important actor de teatru, film, radio și televiziune. A fost căsătorit de două ori și nu are copii. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din Capitală. A lucrat la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara (1976-1980) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București (1980-2013), al cărui societar de onoare este. Este prezentator și realizator de emisiuni de radio și televiziune, regizor și autor al ilustrației muzicale a unor reprezentații teatrale. A jucat în peste 30 de filme artistice, 100 de piese de teatru, 600 de piese de teatru radiofonic și în seriale de televiziune. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1975-1980) și al formațiilor Atelier și Eugen Cristea Band, cu care a susținut peste 1.000 de spectacole și a efectuat sute de turnee în țară și în străinătate. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat caseta audio „Nu vă feriți de măgăruș!” și compact-discul „Soldat căzut din iubire” (2009), apărând pe mai multe compilații. Este autorul volumelor „Vânzătorul de zîmbete” (2003) și „Polidor, băiatul de aur” (2006), ca și a cinci cărți de traduceri. A primit mai multe premii și distincții, între care Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).

Eugen Cristea este un cunoscut și apreciat actor și cântăreț de folk, rock și blues, care s-a făcut remarcat prin originalitatea și franchețea interpretării. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 17 octombrie 2005, de la Râmnicu Vâlcea.

– Te salut, Eugen Cristea!
– Te salut și eu!

– Cum ai intrat în Cenaclul „Flacăra”și până când ai rămas?
– În aprilie 1975, am participat la Festivalul [Național Studențesc de Muzică și Poezie] Primăvara baladelor [din București], unde am primit premiul pentru cea mai bună transpunere pe muzică a unor versuri din lirica românească. După două zile, am fost sunat de regretatul Adrian Dohotaru, care mi-a spus că Adrian Păunescu mă invită într-un turneu al cenaclului la Orșova și la Turnu Severin. Am acceptat cu plăcere și, de atunci, a început prezența mea pe scena aceea, care a durat până în decembrie 1980.

– Care a fost contribuția ta în spectacole și cum era ambianța de atunci?
– Am avut o activitate continuă, ce nu s-a redus numai la cântec, ci și la numere de pantomimă – unele destul de periculoase pentru vremurile pe care le trăiam. Îmi amintesc cu deosebită plăcere de perioada aceea, de un adevărat romantism, mai ales că am putut fi în contact direct cu nume foarte mari ale scenei românești și am cunoscut emulația artistică din epocă. Am avut șansa de a face parte din trupa „de aur” a cenaclului, care îi cuprindea pe Moțu [Florian] Pittiș, Mihail Stan, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Sorin Minghiat, Tudor Gheorghe, Dan Chebac, Evandro Rossetti, Anda Călugăreanu și atâția alții, cărora le păstrez o amintire extraordinară. Iar lungile noastre nopți și dimineți de după spectacole erau prilejuri de noi și fructuoase căutări.

– Cum ai caracteriza importanța acestui fenomen?
– La vremea respectivă, cenaclul a fost o alternativă estetică de bun-gust și de mare ținută artistică, nu atât de politizată față de anii ’80. Pe mine, ceea ce s-a petrecut acolo m-a influențat foarte mult; m-a învățat să fiu un căutător și descoperitor de noi formule de expresie și mi-a deschis un gust senzațional pentru muzica și poezia de bună calitate. Din păcate, nu văd ca un asemenea fenomen să se mai repete în zilele noastre la parametrii de atunci; era o eră a entuziasmului, care ne cuprindea pe toți cei de pe scenă și se transmitea și celor din sală. Am avut surpriza să constat că, după atâția ani, lumea încă mai ține minte ceea ce se întâmpla acolo; de curând, m-am întors dintr-un turneu cu spectacole de teatru în Statele Unite și în Canada, unde am întâlnit oameni din generația mea încă înnebuniți după cântecele și poemele pe care le-au ascultat atunci și, mai ales, după atmosfera extraordinară din serile acelea.

– Îți mulțumesc pentru contribuția ta de atunci și pentru acest dialog.
– Și eu îți mulțumesc pentru că nu m-ai uitat.

Florin Bălănescu