Ilie Stepan s-a născut la 24 noiembrie 1953, în orașul Caransebeș, raionul cu același nume, regiunea Timișoara (astăzi, în județul Caraș-Severin). Este un cunoscut și apreciat compozitor, instrumentist, orchestrator, inginer de sunet, autor și producător de proiecte muzicale. Este căsătorit și nu are copii. A absolvit Liceul Pedagogic (în prezent, Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”) din Timișoara și a studiat chitara clasică în particular. A întemeiat și condus grupurile Pro Musica (1973), Stepan Project (1994) și Stepan Project Blues Foundation (2016) și a fost membru al formației Progresiv TM (1975-1977). A compus muzică pentru peste 100 de spectacole de teatru și balet, diferite expoziții și mai mult de 50 de filme documentare și de televiziune. Împreună cu grupul Pro Musica, a realizat prima operă folk din România, „Creanga de cireș” (1973), urmată de o a doua, „Călătorie de nuntă” (1975) și de opera rock „Introducere într-un concert baroc” (1984). A inițiat proiectul de chitară acustică „Anotimpurile ghitării” (1995). A susținut, în diferite formule, peste 1.500 de concerte în țară și în străinătate. Compoziția sa „Timișoara” (1989), considerată Imnul Revoluției Române din acest oraș, a devenit imnul oficial al municipiului (2013), iar piesa lui „Șahul păcii” a fost aleasă ca imn oficial al Campionatelor Mondiale de Șah pentru Copii, Juniori și Tineret (1988). A editat, împreună cu formațiile sale, trei discuri single, două discuri long play și o față de disc a altuia, patru compact-discuri și patru videodiscuri, apărând pe mai multe compilații. A fost prezent în numeroase emisiuni de radio și de televiziune, precum și în presa scrisă, figurând în diverse lucrări de specialitate. A primit numeroase premii la concursuri și festivaluri muzicale, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Timișoara (2012) și Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler – categoriile „Muzică” și „Arta spectacolului” (2023). Mircea Mihăieș i-a dedicat volumul de dialoguri „Șapte zile, plus una” (2018). A fost director muzical și coacționar al postului Radio Vest din Timișoara (1990-2000) și este membru de onoare al Societății „Timișoara”.

Ilie Stepan (compoziții, vioară, pian, blockflöte, chitară acustică, chitară bas, percuție, voce și aranjamente muzicale) este un muzician complet, cu contribuții esențiale în muzica folk-rock românească. Despre percepția sa asupra Cenaclului Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 10 octombrie 2005, de la domiciliul său din Timișoara.

– Bun găsit, Ilie Stepan!
– Bine te-am găsit și eu!

– Când ai intrat cu grupul Pro Musica în Cenaclul „Flacăra”?
– Noi am cântat acolo în două perioade: mai întâi, în decembrie 1974, la Sala Palatului din București, unde a avut loc prima gală de la sfârșit de an a cenaclului; am participat cu varianta folk a formației, cum apăream la început, și țin minte că, atunci, am luat și niște premii. A doua etapă a prezenței noastre a fost între 1982 și decembrie 1984, în varianta rock a grupului.

– La debutul în cenaclu, erați cunoscuți?
– Da; de un an, avuseserăm deja apariții în public, luaserăm și două premii importante la Festivalul [Național Studențesc de Muzică și Poezie] Primăvara baladelor din 1974, desfășurat în Capitală; acolo, am cântat, în premieră, prima operă folk din România, Creanga de cireș, cu care am câștigat alte două premii la Festivalul [Național al] Artei [și Creației] Studențești din același an de la București. Cu alte cuvinte, eram o trupă în plină afirmare, care își făurea un nume; oricum, nu eram niște necunoscuți.

– Ce a adus cenaclul pentru voi?
– Ținând cont de contextul politic și social al acelor vremuri, cenaclul a fost, nu numai pentru noi, ci și pentru toți cei care au cântat acolo, o rampă de afirmare, unde ne puteam prezenta noile piese și aveam șansa de a evolua, fără inhibiții și fără opreliști din partea cenzurii, în fața unui public din ce în ce mai numeros. A fost un fenomen unic în peisajul acelor ani sumbri – ca să nu spun mai mult –, în cadrul căruia ne-am manifestat, din plin, bucuria de a cânta și unde ne-am simțit foarte bine. Pe scena aceea, s-au perindat două categorii de artiști: pe de o parte, cei cunoscuți – de exemplu, Phoenix, o formație cu renume în acea perioadă, alături de ceilalți muzicieni știuți, care s-au făcut și mai cunoscuți prin apariția în cenaclu –, iar, pe de altă parte, cei care au debutat acolo, ajungând să fie apreciați atunci și ulterior. Una peste alta, au fost niște spectacole – foarte multe la număr – care nu au făcut rău nimănui; dimpotrivă.

– Cum ai perceput cenaclul: ca pe un regim cazon sau ca pe o supapă de libertate?
– Omogenitatea și performanțele unei formații muzicale se nasc și rezistă după sute de ore de repetiții, ce presupun o anumită disciplină, pe care trebuie să ți-o asumi și de care trebuie să te ții pentru a putea ajunge undeva. Pe atunci, când eram tineri, percepeam severitatea din cenaclu numai pe jumătate, pentru că eram deja obișnuiți cu ea; acum, privind în urmă, pot spune, cu mâna pe inimă, că nu se poate face performanță fără o rigurozitate exemplară. Toate trupele mari și toți artiștii de forță au muncit enorm și s-au supus, de bună voie, unui regim de lucru draconic. Pentru a putea fi menținută pe linia de plutire corabia cenaclului, disciplina era obligatorie; altfel, s-ar fi creat un haos de care nu ar fi beneficiat nici artiștii și nici publicul, ci doar numeroșii dușmani din rândul activiștilor de partid, care abia așteptau ca acest fenomen să se termine, ceea ce, până la urmă, au și reușit. În privința libertății de exprimare de acolo, ea era perfect vizibilă și o simțeam din plin, cu atât mai mult cu cât, în perioada aceea, trăiam vremuri extrem de dificile și de tulburi.

– Îți mulțumesc pentru această incursiune în trecut și îți doresc numai bine!
– Mulțumesc și eu pentru ocazia oferită!

Florin Bălănescu