Îmi amintesc de un tinerel, ce se îndrăgostise lulea de prietena mea Floarea,   pe care-l chema Raţă. Voia să o ia de nevastă urgent, însă ei nu-i trecea   nici prin gând.
-De ce, Florico?! Dacă vrei trec pe numele tău! îi propusese acesta disperat.
-Nu, deocamdată nu sunt pregătită pentru căsătorie, a reuşit ea să-l convingă   şi peste câteva zile nu mai erau împreună.
Mare brânză, domnule Raţă! Dumneata crezi că dacă-ţi schimbi numele eşti mai   bun? Tot o pasăre comună rămâi. A, dacă te chema Lebădă era altceva! Dar nu   cred că pe prietena mea o interesa asta. Ea l-a iubit pe nepotul doctorului   din sat, în adolescenţă! Rupea podelele pe la căminul cultural cu el! Şi cum   avea în copilărie doi obraji bucălaţi, ca două mere Ionathan, de o parte şi   de alta a nasului ei puţin cam mare, ca al bunicii după tată, vă imaginaţi   cum arăta după o învârtită ce dura câteva minute? Dar el fusese dragostea ei!   Nici nu durase cine ştie ce, dar schimbând-o cu altă fată din sat, Florica   devenise geloasă, singura dată în viaţă. De ce? Nu ştiu, că doar nu era rupt   din soare. Asta e părerea mea. Ea însă îl vedea ca pe…, ca pe Făt-Frumos.   Nu-i frumos ce-i frumos, îi frumos ce-ţi place! De gustibus, non disputandum.

Prietena asta a mea era mai mare decât mine cu trei ani şi nu avusese o viaţă   grea în copilărie. Părinţii ei deveniseră mai înstăriţi şi îi îndepliniseră   dorinţele mult mai mult decât ni le-au îndeplinit nouă, mie şi Ninei, sora   mea, părinţii. Mama ei dorea să o vadă profesoară în sat, ca să rămână în   casă. Eu nu! Eu doream să plece din sat, cu orice chip. Dacă ar fi vrut să se   întoarcă mai târziu, foarte bine. Dar nu înainte de a vedea lumea. De a vedea   cât e de mare lumea şi dincolo de munţii Carpaţi şi dincolo de Dunăre şi de   Marea Neagră. Nu departe de noi era satul în care s-a născut Aurel Vlaicu, şi   de ce să nu zboare şi ea?!