Cincisprezece, cincisprezece volume este rodul muncii asidue a lui Ion N. Oprea pentru nişte  adevăruri de viaţă…

La volumul al cincisprezecilea a ajuns ciclul intitulat „Istorii, comentarii, miscelanea”, publicat  de Ion N. Oprea în acest an (2020)  la Editura „Armonii Culturale” din Adjud-Vrancea. Este rodul exemplar al unei munci îndelungate prin care autorul, ajutat substanţial de membrii Cenaclului de la distanţă, a depus-o cu o rară generozitate, pentru ca cititorii să guste pe săturate din belşugul acestei recolte. Este vorba nu doar de hărnicie, ci şi de o pasiune pe care nu o poţi întâlni chiar la tot pasul, dar care, iată, că încă mai respiră în perimetrul  publicisticii culturale româneşti. Singular  sau nu, demersul se susţine cu vigoare şi împlineşte în tuşe multicolore un peisaj încurajator, spre cinstea editurii şi tipografiei, cu bucuria cititorilor.

În viziunea lui Ion N. Oprea, istorie nu înseamnă  doar trecut. El conjugă verbul a fi la toate cele trei timpuri: trecut, prezent,viitor, scoţând la lumină esenţialul – continuitatea. În existenţa fizică şi stare spirituală. Cu evidenţierea unei opere colective alcătuită din valori patrimoniale. Chiar şi în acest timp, bântuit la dimensiuni reale/închipuite de pandemie, încă din primele pagini ale volumului Ion N. Oprea nu se (ne) abandoneză disperării.El ne încurajează, scriind: „Cum necum, chiar cu coronavirus peste noi, România există, facem cultură şi istorie”. Iar doctorul nemţean Virgil Răzeşu i se alătură: „…îmi exprim  credinţa că opera lui INO va continua pe aceeaşi linie şi că autorul nu va abandona, că nu va apleca urechea la criticile răutăcioase şi crispate de ură şi invidie, că îşi va  multiplica eforturile în acţiunile sale de tezaurizare fără egal şi de arheolog contemporan al operei literare fundamentale, dincolo de frânele şi labirinturile unor uniuni şi instituţii (zise) de specialitate, subjugate de încremenire şi interes mărunte”.                                            Acestor pertinente  şi justificate  consideraţii, eu nu le pot adăuga decât: mai cunosc şi alte cazuri, tangente la USR!

Un gest mertat şi aşteptat: INO şi cenacliştii omagiază personalitatea deosebită a unei mari şi regretate dispărte: profesoara Ana Dumitrescu, „cea care ani de zile a fost sufletul acestuia…” (al Cenaclului).  „Adoptată momentului, neînsoţită de prieteni şi florile dragi, pe care le-a preţuit, înobilată an de an de boli şi speranţe, a plecat, totuşi, dintre noi, în veşnicie, 30 martie 2020, distinsa profesoară ANA DUMITRESCU, literată, care în cărţile ei şi în cele peste 40 de antologii ale Cenaclului de la distanţă, mângâiate până la ultima clipă de mintea, sufletul, ochii şi mâinile ei harnice, noi şi cititorii pierdem o personalitate care ne-a încălzi şi stimulat OMENIA”. Ana Dumitrescu a lăsat  urme adânci  şi în memoria foştilor ei elevi din anii tinereţii. La 31 martie 2020, profesorul universitar , general al Armatei Române, Constantin Niţu, scria: „Ne-a fost profesoară de latină la Colegiul liceal Militar Ştefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc. Am colaborat cu domnia sa în cadrul  Cenaclului virtual. Transmitem condoleanţe fiilor săi şi familiilor acestora. Dumnezeu  să o odihnească în pace!”.

Acelaşi mesaj de despărţire a iscălit generalul Creţu Gheorghe în Revista de Informare, Opinie şi Cultură, „Rezerva Oştirii Române” nr. 42, 2020, ca gest de respect generalizant, pentru promoţii.

Anişoara – cum o alintam noi, foştii colegi  de facultate, promoţia 1957 a Facultăţii de Istorie-Filologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – s-a pregătit sufleteşte din clipa în care a înţeles că şi ea era trecătoare prin această lume. Între  alttele a lăsat şi câteva poezii, una fiind reprodusă şi în cartea de faţă. „Copiilor mei –Când nu voi mai fi/Voi trăi/Prin ochii fiilor mei/Prin gândurile lor,/Prin idei”.

Ca de fiecare dată, şi în cazul acestui ciclu, tematica este diversă, interesantă şi ancorată temeinic în realităţile timpurilor. La cel prezent,în mod deosebit. Iar chestiunile  care privesc colectivitatea în ansamblul ei reverberează amplu în  conştiinţele individuale,precum în cea a lui George Mandicescu, inginer din Ploieşti, care comentează un „Apel la raţiune al preşedintelui României”: „Vă rog să faceţi acest sacrificiu acum, pentru a putea fi împreună, sănătoşi, mai târziu!”. Sacrificiu însemnând implicarea  prin mobilizarea tuturor resurselor, umane şi materiale, pentru că: „Oricât de dificil ne este acum, am toată încrederea că vom deveni mai puternici după această grea încercare”. Este vorba,se înţelege, de nenorocirile provocate de Contravirus.

Volumul în discuţie  mai conţine un apel, venit, de data aceasta, de la Prof. Grigore Radoslăvescu, preşedintele U.Z.P.R.,Filiala Iaşi:Apelul UNIUNII ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÂNIA, către parlamentarii ieşeni, guvernanţii României şi decidenţii Administraţiei locale pentru sprijinirea presei scrise”.Textul, condensat în idei argumentate în mod profesionist, adică logic şi în scop precis, are o ţinută clar exprimată: „Nu folosiţi ca pretext pandemia COVID 19 pentru a desfiinţa, prin ordonanţe militare, presa scrisă, măcar din respect pentru rostul şi rolul ei în istoria poporului român”.

Tematica acestui al cincisprezecilea volum îl îmbie pe cititor şi prin alte spaţii ale istoriei naţionale: „Anticari de altădată pe Cheiul Dâmboviţei”; „Senectutea – vârsta demnităţii…”; „O carte… scrisă de un activist P.C.R….”; „O altă carte – „Trei crai plus infernul” de Constantin Trandafir”, în care se vorbeşte şi despre generalul Nicolae Ceauşescu, cel care, înainte de a ajunge preşedintele României, a convins pe ţăranii vrânceni cu gloanţe de război să intre în colective; un set de V biografii ale scriitorului fotograf Emanuel Tânjală, care, plecat din ţară şi-a lăsat sufletul în Colacu – Vrancea; de asemenea, sunt comentate interesant cărţi – „Confesiunile unui ofiţer superior de contrainformaţii militare” de Florin Dobre; „Întoarcerea din cruciadă – viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste” de Al. Florin Ţene. De reţinut: „DE CE A IEŞIT MAREA BRITANIE DIN UE?” de prof. univ dr. Ion Coja, dar şi „LECŢIA SUPREMĂ, predată de preşedintele Academiei Române: Unor conducători ai noştri le-a căşunat pe bătrâni”. Pentru descreţirea frunţilor, volumul se încheie cu un potrivit „Hai să şi zâmbim!” – glume ilustrate. La drept vorbind, cititorul care pune mâna pe această carte nu o mai lasă până ce nu o citeşte  de la prima până la ultima filă. Chiar dacă ea conţine peste 400 de pagini, toţi participanţii la realizarea ei merită, prestaţiile lor, fiind,ca de fiecare dată, la înălţime.

Vasile Filip, Iaşi, 21 iulie 2020