Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Civilizația țărănească la Centenarul Marii Uniri

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Civilizația țărănească la Centenarul Marii Uniri

Primit pentru publicare: 01 Dec. 2018
Autor: Prof. Alina – Mihaela COJOCARU – redactor, Revista Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 01 Dec. 2018
Redactor șef: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

În ființarea unei civilizații dintr-un spațiu geografic bine delimitat în cascada veacurilor, reperele, motivația și idealul au suplinit mai mereu asprimea vremurilor. Neajunsurile, sărăcia, prigonirile nu au reușit suprimarea esenței unei civilizații câtă vreme substanța lăuntrică i-a rămas vie, nepervertită de gelatina unei forme străine de păstorire a vieții…

Rezultat al efortului secular al poporului român, actul istoric de la 1 Decembrie 1918 s-a fundamentat în plan intern pe contribuția de sânge pe care, cu generozitate, a dat-o lumea țărănească. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme o națiune eminamente agrară își extrăgea grosul armatei din inima satului. Vorbesc de spațiul rural al acestor meleaguri, care de la vremea lui Burebista ori Decebal și până în anul 1918 nu și-au modificat profilul. Vreme de 2000 de ani civilizația țărănească din spațiul carpato-danubiano-pontic constituia un univers închis, cu tradiții și obiceiuri ce se transmiteau nemodificate de la o generație la alta de truditori ai pământului, care locuiau în bordeie și, foarte rar, în case mici, resorbite de țărână odată cu dispariția fizică a celor care au amprentat pentru o vreme un petic de pământ. Înclusiv astăzi, dacă mergem pe coastele dealurilor subcarpatice, ori în Lunca Dunării sau pe Valea Prutului putem vedea un pâlc de copaci, cel mai adesea salcâmi, despre care bătrânii locului povestesc că, odinioară, ar fi aparținut unui trecător activ al aceastei lumi. Totuși, izvorul subteran, care a alimentat milenar energia vieții civilizației rurale, s-a numit bucuria deținerii unei palme de pământ, care, lucrată cu mâini bătătorite, asigura un trai de cele mai multe ori sărăcăcios, dar care îl împlinea sufletește pe țăranul român. Nu întâmplător în primăvara anului 1917, în plin război devastator, regele Ferdinand I a mizat pe resuscitarea armatei române promițând soldaților, chiar pe frontul de luptă, pământul pe care îl jinduiau de generații întregi: ,,Ostaşi, vouă,  fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat.

Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătați-vă, scumpii mei ostași demni de încrederea ce țara și regele vostru pun în voi și îndepliniți-vă ca până acum datoriile voastre cu sfințenie”. Iar rezultatul s-a văzut imediat, odată cu vara lui 1917, prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, iar după încheierea biruitoare a Întâiului Război Mondial și desăvârșirea statului unitar român, onorarea promisiunii regelui prin Reforma agrară din 1921 a consolidat satul românesc.

După un veac marcat de frământările construcției țării în perioada interbelică, apoi de anii crânceni ai noii conflagrații mondiale, urmate de 45 de ani de comunism și aproape trei decenii de straniu capitalism, civilizația țărănească e în colaps. Am putea fi tentați să credem că anii comunismului au alterat decisiv lumea țărănească, însă bucuria țăranului care, după evenimentele din decembrie 1989, și-a recuperat pământul de care, forțat, fusese deposedat în vremurile roșii, dezvăluie faptul că o construcție socio-politică constrângătoare  nu i-a frânt iubirea de glie. Zeci de mii de orășeni au revenit în anii ’90 ai secolului trecut în vatra satului, pe măsură ce industria era decapitată. Se părea că, pe pământul vechii Dacii, Ion al lui Rebreanu își dădea mâna cu Ilie Mormete al lui Preda într-o simbioză recuperatoare de rădăcini…

Apoi, pe măsură ce frontierele din vestul țării au putut fi legal penetrate, a început hemoragia resursei umane din satul românesc. Evident, fenomenul a fost și este unul național, însă la nivel rural plecarea tinerilor în Occident se reflectă direct prin închiderea a sute de școli, rămase fără elevi în ultimii ani. De aici și limitarea sau absența perspectivei, oricâte proiecte europene s-ar derula în satul românesc. Nu e o fatalitate, dar nu putem fi atât de orbi încât să credem că civilizația țărănească mai poate supraviețui, când în urmă cu trei, patru decenii, datorită numărului de elevi, în școlile din multe sate copiii învățau la școală în clase paralele, iar astăzi dacă se mai nasc doi sau trei prunci pe an…

Așadar, Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 găsește lumea satului românesc cu puține semințe care să-i asigure germinația. Poate însă ne vom trezi și, valorificând trecutul, vom adăuga o dimensiune nouă civilizației care a creat pe umerii săi Istoria Neamului Românesc.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5