Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Clipa. O salbă de texte, proză scurtă. Viața pe scurtătură, autoare Angela Burtea din Brăila

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.9 (153), Septembrie 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    CLIPA
    O salbă de texte, proză scurtă. Viața pe scurtătură, autoare Angela Burtea din Brăila

    Primit pentru publicare: 13 Sept. 2021
    Autor: Ion N. OPREA, Iași, membru al UZPR și al Ligii scriitorilor români
    Publicat: 14 Sept. 2021
    ©  Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


     

    CLIPA
    O salbă de texte, proză scurtă. Viața pe scurtătură, autoare Angela Burtea din Brăila

     

    Am parcurs textele, fapte de viață, cu un fel de aforism după fiecare secvență, literatură condensată, cititorul să o decodifice, să o dezlege, discuție pe text cu alții, ceea ce încerc a face și eu, coleg de cenaclu cu autoarea, cadru didactic de la Brăila…proză scurtă care, adunată, poate forma o carte…Clipa.

                1.Clipa…dacă-i iubire, starea nu-i scutită de lacrimi, mai ales atunci când brațele lor devin sprijin capului ei/lui, drum liber gândurilor pentru înfăptuirea a ceea ce ai proiectat:- Să nu fii supărat/ă niciodată pe anii care au trecut, ei ne ajută să înțelegem mai bine taina vieții, iar timpul aduce ceea ce trebuie, când trebuie. Acum e vremea noastră, bucură-te!

                 Da, sigurOmului nu-i trebuie mult pentru a fi fericit; o clipă de lumină face minuni!, dezleagă zisa, proiectul care este aforismul…maxima, proverbele…

           2.Despina…grijulie peste măsură cu sine, cum a învățat în casă, dar și de la mama natură, de la biserică, la colțul proprie-i case l-a cunoscut pe Tase, cizmarul,  cu care, în cele din urmă a făcut casă, altă casă, după proiectele lor, că după ce  a cunoscut-o pe fată, Tase, „ cu toată împotrivirea părinților, din seara aceea nu și-a mai luat gândul de la Despina până în ziua în care a făcut-o nevasta lui”…întocmai cum spune și vorba înțeleaptă, condens a o sumă de întâmplări, ușor lăsate…”cititului…: Nu-i frumos, ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie, iar când te-ntrebi dacă și de ce iubești, deja nu iubești!

    1. Și palmele vorbesc!,un fel de tinerească mărturisire : „Fără a lenevi, ți-am atins palmele așa cum fulgul atinge fața pământului. Ți le-ai retras de parcă te-au ars  și-ai rămas suspendat în timpul tău câteva secunde, după care ai revenit provocator, iar palmele mele n-au tăcut. Tăcuseră destul! Ți-au răspuns în același mod, poate mai viu, fapt care te-a determinat să le dai libertatea cuvenită. Le-am cercetat: aceleași unghii tăiate rotund, același semn cicatrizat urât la mâna dreaptă, același inel cu piatră neagră pe care nu l-ai înstrăinat niciodată! Nu, nici vorbă de confuzie!

    …Câtă tandrețe în jocul copilăros al palmelor noastre! De la tine deprinsesem totul! Câtă plăcere și câtă puritate! Niciunul nu trișa, niciunul nu se amăgea, doar retrăia emoția vremurilor apuse. Era semn bun, Timpul nu ne adormise! Și palmele noastre s-au deschis larg îmbrățișându-se calm, lin, seducător! Există o taină în fiecare moment al vieții, nimic întâmplător, totul predestinat!

    4.D’ale satului, câte nu se întămplă la sat într-o Zi cu ceață groasă și lăptoasă, rece și mohorâtă, un Ștefan, strâns ca într-o chingă, cu ochii țintă în lungul șoselei, cu respirația întretăiată și speranțe minime, aleargă la volan, către locul de muncă, în alt sat, unde are  o mică prăvălie, în apropierea căreea mașina nu numai că derapează, dar  Ștefan se întâlnește și cu  Costache, unul dintre aceia care  bântuie zilnic ulițele satului asemenea unei năluci, cu pretenții de atotcunoscător, versat într-ale femeilor, zice el,  maestru în minciună și înșelătorie, spune satul, de care Ștefan se convinsese în timp și de aceea încerca pe cât posibil să-l ocolească, dar nici să-l ignore total, fiindcă nu era bine să se pună cu mintea lui odihnită și nici să nu-l aprobe măcar din când în când.

    Costache  care stătuse departe de școală, ura cartea și mult mai mult profesorii, pe unul dintre ei chiar îl reclamase la Inspectoratul Școlar pentru că-i notase nepotul necorespunzător, iar prin intimidare îl determinase să cotizeze cu ceva pentru a-și retrage plângerea. Până și preotul din sat, cel care-l încreștinase cu 30 de ani în urmă, avusese probleme cu el, acuzat fiind că scurtează slujbele de nuntă, de  înmormântare ori  de botez în funcție de enoriaș, iar organele superioare vor fi înștiințate în cel mai scurt timp. Ca atare, Părintele l-a apropiat pe Costache mai mult decât trebuia de altar și-a închis ochii în clipa în care a realizat că tânărul a șterpelit până și banii adunați în cutia milei, căci dacă n-ai văzut cu ochii nu-i poți da crezare gândului ispititor.

    Victimă a lui putea fi acum și Stefan numai că la post, de serviciu a fost polițistul comunitar care a rezolvat problema exact ca la regulament, cum este grăit și în vorba înțeleaptă  despre care am scris chiar de la început – Timpul începuse să aibă o altă valoare și pentru Costache, iar oamenii să capete importanța cuvenită……iar eu sunt alt om, am pătimit destul; Nimic nu e statornic încă, iar când modelarea firii omului e pozitivă înseamnă că e lucrare divină!

    5.Mingea de foc, altă mărturisire, intimă, trecuseră anii ca zilele împărătești, căci  tot ce-i frumos se duce ca gândul și mă-ntovărășeam  binișor cu neputința, fiindcă totu-i vremelnic, nimic permanent. Călcam cu grijă prin bolovănișul care-mi ieșea în cale, îmi potriveam talpa pe loc neted și drept, iar umbrele colțuroase ale locului mă atenționau asemenea unor indicatoare pietonale care nu trebuiau ignorate.

    Scoteam din loc în loc, drept partener de drum, câte un gând pribeag și-l scărmănam pe toate părțile scoțând din el bucata de lumină pentru a-mi ușura călătoria. Când ne-am întâlnit tu ți-ai așezat capul pe genunchii mei și-ai glăsuit stins, dureros de trist: Tu, iartă-mă, iubito, sosit-am prea târziu, iar drumul nostru tainic se-nchide în tăceri așa cum Astrul lumii, mingea de foc,  se-ascunde după nori!

    Ți-am cuprins capul între mâinile-mi tremurânde și-am căutat s-alung tristețea din ochii tăi. Știam ce urmează, știam că viața este uneori nedreaptă, dar cine eram noi și cu ce drept am fi devenit judecători ai existenței noastre?

    E mult de-atunci! E mult! ai glăsuit când magia mingii de foc se stingea puțin câte puțin. …Și nimic nu s-a stins în sufletul meu. M-ai întrebat adesea ce-ai însemnat tu pentru mine și de fiecare dată am ocolit răspunsul… Te-am lăsat să-mi descoperi singură sentimentele tăinuite. Știam că nu-i de-ajuns, știam că avem nevoie de cuvinte, de încărcătura lor energetică și de informația care lucrează până în adânc. Știam dar tăceam, conștient tăceam. Acum, azi, în amurgul unei alte zile, îți spun: ai fost marea bucurie a existenței mele, iar brațele mele sunt prea mici ca să poată cuprinde iubirea pe care ți-o port… E mult de-atunci, dar exist și exiști! Ce ești? Aceeași bucurie cu care am fost binecuvântat, același om pe care am îndrăznit să-l țin la piept atâta vreme și să nu mă satur niciodată de-atâta răsfăț sentimental. Uneori am încercat să te urăsc, alteori să te ignor dar niciodată n-am putut sta departe de tine.  De ce? Fiindcă am ajuns  prea târziu! Uneori,  acel ”niciodată nu e prea târziu”, e prea târziu, iar tu înțelegi!

    Și m-ai îmbrățișat așa cum brațele de lumină ale Astrului o făcuseră în seara aceea. Că nostalgiile sunt ca ploile venite în vreme de cumpănă; sunt trăirile încuiate în sertarele amintirilor și scoase la lumină când dorul ne-apasă!

    6.Tortul de ciocolată. Ninsese. Se apropia Crăciunul și pentru Ioana. După cum scrie autoarea, Angela Burtea, persoana „apucase să-și strângă  lucrurile personale căci atât mai avusese de făcut după ce ordonase fișele bolnavilor și privi amănunțit întregul cabinet medical asigurându-se că n-a uitat nimic urmând să plece doar cu cinci-zece minute mai repede pentru a ridica la timp tortul de ciocolată comandat la cofetăria ”Toporaș”, aflată la jumătatea distanței dintre casă și spital”. Când, îndată ce a coborât din taxi, a ridicat privirea spre ferestrele apartamentului. Întuneric! Urcă în viteză scările, aprinse cu iuțeală luminile când își lepădă paltonul și-l atârnă în cuier zări un bilet înfipt chiar  într-o agățătoare a acestuia.

    Pentru a treia oară consecutiv, urma să fie singură în ziua-noaptea  de Crăciun fiindcă soțul ei, pompier de meserie, fusese solicitat să-și prelungească programul înlocuind un coleg al cărui tată decedase chiar în Ajun…

    Cum spitalul o învățase  atâtea, gândi: „Ce e neplăcut în asta? O groază de oameni se află în clipa asta între viață și moarte, zilnic trupuri inerte sunt pregătite pentru morgă, iar eu mai am puțin și-ncep a mă smiorcăi! Pentru ce, că am găsit casa goală și anul acesta în Ajunul Crăciunului, că partenerul meu are alte priorități și nu-mi poate oferi apropierea și bunăstarea de care am nevoie, că masa îmbelșugată, devenită un moft, își va pierde din lumină? Oare de când mă încăpățânez să țin pasul cu ceea ce nu se mai poate?

    Cu mișcări domoale și bine organizate, a-ncărcat cu haine o geantă mare de voiaj, a scris un bilet pe care l-a așezat peste cel lăsat de soțul ei, apoi a ieșit pe ușă în direcția Gară, își adusese aminte că undeva, în alt oraș, o fostă colegă, lucra la un Cămin de vârstnici și împreună ar fi putut consuma și tortul de ciocolată…

    Cum a fost călătoria, cu cine s-a mai însoțit, cititorul are să afle, autoarea secrie cu miez, parcă mereu înrăgostită de viață și omul/oamenii care o întovărășesc, în vorbă scăpărătoare, ajunsă la destinație, Ioana a și rezolvat importanta ei poblemă de viață – fără a uita  tortul- , tortul și pe cei cu care era, îndată anunța șeful Secției de Cardiologie de la spitalul unde lucrase că postul ei rămâne liber, alți oameni aveau nevoie de serviciile ei, iar Tache, Tache soțul ei  care în ultimii ani avea alte priorități, era eliberat din lanțul greoi al căsniciei.

    La noul ei loc de muncă, Ioana începea o viață nouă, fără a mai avea așteptări de la semeni și fără a-și mai face planuri și promisiuni pe termen lung, iar aerul rece și sănătos al muntelui pusese definitiv și irevocabil stăpânire peste ființa ei. Căci, vorba ceea,în toate„ Există un început și-un sfârșit în tot și-n toate, nimic nu e bătut în cuie și de-i bătut… cuiul se scoate”… Să ne oprim la timp, acesta e secretul! Și, nota, să se știe, 5 ianuarie  2020.

    Urmează alte și alte texte,7, 8,9…20, toate interesante, demne pentru o carte, cu învățături sute, o mie, mă duce gândul și spun cititorilor, pornind de la scrisul Angelei Burtea, aforistic spuneam, un alt coleg al nostru, cenaclist, a avut șansa că un diplomat, reprezentantul Consiliului European la ONU, Petre Dumitriu, plăcându-i ce a scris Vasile  Ghica din Tecuci, a scris despre el și cugetările lui chiar o carte, „Elogiul aforismului”, prilej de a o căuta, cine știe de unde sare epurele și pentru cartea cu scurta mea prezentare?

    Douăzeci de texte, proză scurtă, poate mai multe, unele publicate și în antologiile Cenaclului la distanță, parte revizuite și adaugite,  cu titluri care te invită să le citești-comentezi – Ghemul, Dorul toamnei, Mitică, Mătușa Ana, Magia sărbătorilor, Să fim aproape…,Trecerea implacabilă a timpului, Timpul nu iartă, Un alt început, Fularul de mohair, Iila!- ca să vă convingeți ce vă recomand pun aici textul în întregime a ceea ce Angela, doamna Angela Burtea, membră a UZPR, a intitulat

    ÎMBRĂȚIȘAREA:
    „M-ai îmbrățișat, iar sufletul meu a licărit lăsând să curgă o lacrimă de mulțumire. Strălucea ca boaba de mărgăritar, pe când nu apucase să cadă în mâna vânzătorilor, apoi s-a prelins însemnând cu emoție prima filă a poveștii.

    M-ai îmbrățișat, iar trupul meu a împrumutat din calda-ți trăire, n-o cunoșteam sau poate o uitasem. Oricum, era altfel decât până atunci, fiindcă tu erai altceva! Mă priveai pe furiș, trăiai laolaltă cu mine și-ți plăcea că nu cenzuram nimic, la ce bun să pui stavilă drumului pavat cu așteptări îndelungi?

    M-ai îmbrățișat, iar ochii mei uitaseră să mai vadă ceva în jur, străbăteau doar lumina iubirii care așeza paravan spre exterior, căci exteriorul n-avea nimic de-a face cu trăirea interioară. Se oglindeau în apa ochilor tăi și trăiau intens bucuria regăsirii căci ochii, ca și sufletul, cunoșteau trecutul și nu puteau fi păcăliți și-și deschideau ferestrele cu mărinimie, iar timpul de mătase măsura intensitatea clipelor și nu trecerea lor.
    M-ai îmbrățișat, iar firea mea a îmbrăcat o altă haină, nu strălucea și nici paiete nu avea, nu lăcrima și nu râdea, nici măcar nu zâmbea, ci doar trăia. Să fi fost prea mult sau prea puțin? Știu sigur, era mai mult decât o cană cu vin!
    Și m-ai îmbrățișat așezându-mi cu grijă capul pe pieptul tău. Ai făcut-o conștient! Atunci mi-ai dăruit o parte din inima ta, i-am ascultat înfiorată și-nfometată cântecul înțelegând că atunci bătea și pentru mine. Ce persoană importantă devenisem! O inimă, o altă inimă trăia iubirea mea!

    Și-am băut laolaltă clipele lăsând timpului nemurirea, iar noi am îmbrățișat viața mai cu temei. Nu ne-am făcut promisiuni, fiindcă aripile noastre s-au îngemănat înainte ca noi să deschidem gura; n-aveam nevoie de cuvinte și nici de texte pe hârtie, era suficientă clipa când mintea adoarme, iar sufletul trăiește.

    De-atunci, îmbrățișarea e parte din mine, e darul pe care l-am primit pentru a-l înmulți fără a cere nimic în schimb, în ciuda cârcotașilor care n-au trăit intens niciodată puterea unei Îmbrățișări, dar murmură neîncetat și plini de grijile altora…
    *
    Multe mi-au fost dragi în viață, dar Îmbrățișarea a rămas emblema sufletului meu. Am primit-o moștenire de la tatăl meu, fiind înscrisă în ADN-ul nostru. Și el, și eu am oferit-o multor oameni mari și mici; unii ne-au împărtășit-o, alții doar au primit-o.  Le mulțumim tuturor și îi asigurăm că le-am dăruit-o din drag și cu drag, total dezinteresat!

     Așadar, lăsați-vă îmbrățișați! În caz contrar, nici nu știți ce pierdeți!
    *
    Corolar a ce cuprinde Cartea – cărțile, că doamna mai are și altele,Frânturi de suflet, Ed. Edmunt, Brăila, 2008, ediție revizuită și adăugită în 2016 la Ed.  Armonii Culturale Adjud, Zamfira – Ed. Edmunt, Brăila, 2011, toate trei-proză; Ilinca şi Matei – 2012, povești pentru copii; Printre Anotimpuri -2012, versuri; Mirajul iubirii – 2013, proză; De vorbă cu inima –  2015, proză; Destine –  2016, proză, deci cinci – la Armonii Culturale, Ochiul sufletului – Ed. Mircea cel Bătrân, Băile Olănești, 2017, proză; Magia prieteniei – Ed. Bogdania, Focșani, 2019, revizuită și adăugită la Armonii Culturale în 2020, poate și altele-jurnalista din ea a demonstrat , în timp, și susține și calități de colaboratoare la Ziarul „Brăila”, coordonatoare al Cenaclului literar „Destine. Junior – Brăila” , aflat sub egida  Societății Culturale  „Destine” București, al revistei „Prețul cuvintelor” de la Colegiul Național Pedagogic „D.P. Perpessicius”-Brăila și al revistei școlare „Fantezii de mătase”, Școala Gimnazială „Sf. Andrei”-Brăila, membră fondatoare al cenaclului „Casa Spranței”,Brăila, o participantă activă la Cenaclul nostru literar de la distanță, „Prietenia”, cu sediu la Iași…

    Jurnalistă cu propriile texte adunate în cărți, Angela Burtea din Brăila zilelor noastre probează că spre deosebire de ce este astăzi în jurnalism – politică și vedetism – textele ei, izvor al tradiționalismului de factură majoră, cu povești de viață, din care emoția de esență a vieții reușește cea ce unii de mult au abandonat, păstrarea   scrierii care, până mai ieri era reportajul –fotoreportajul- regele presei, la ea, luminează mintea ca Soarele din basmele bunicilor, spuse nepoților   și  ne mângâie sufletul nostru al recenzenților și al cititorilor, așa ceva este acasă și bine face! Eroii cărților ei –și când sunt doi, un ea și un el – fără a ține seamă că trecem prin pandemie și certuri politice stupide, până și în familii, sunt oamenii, oamenii din aluatul de odinioară, care, precum cei la care se referă și Vasile Ghica în aforismele lui, sinteză a vieții, știu și reușesc să trăiască frumos, lecții de viață pentru urmași.

    Și, „m-ai îmbrățișat, iar firea mea a îmbrăcat o altă haină, nu strălucea și nici paiete nu avea, nu lăcrima și nu râdea, nici măcar nu zâmbea, ci doar trăia. Să fi fost prea mult sau prea puțin? Știu sigur, era mai mult decât o cană cu vin!”, asta este ÎMBRĂȚIȘAREA la Angela Burtea!

    IAȘI, 12 septembrie 2021, prefață la CLIPA



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    comment closed

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5