Primit pentru publicare: 10 iun.2015
Autor: Ghoerghe MEDIAN
Publicat: 11 iun.2015

                     Comemorarea lui Eminescu

La 15 iunie, după un program de manifestări care nu se va deosebi, în esenţă de cel al anilor anteriori, Botoşanii îl vor comemora pe Mihai Eminescu, la împlinirea a 126 de la moarte. Memorialul de la Ipoteşti, Muzeul Judeţean, Biblioteca Judeţeană, Fundaţia culturală „Hyperion – Caiete Botoşănene”, alte instituţii judeţene şi fundaţii culturale, vor iniţia sau găzdui expoziţii de carte, de artă plastică, întâlniri cu cititorii şi lansări de carte, la Ipoteşti vor fi premiaţi câştigătorii concursului de poezie „Porni Luceafărul”şi desigur, se va ţine o slujbă de pomenire. Poate vor mai fi programate şi alte manifestări cu caracter comemorativ, dar acestea nu vor putea, credem, schimba imaginea de „deja vu”, a ceea ce va avea să se întâmple.

Mi se va imputa, cu siguranţă, că sunt cârcotaş, că ceea ce este programat nu imită programele ediţiilor trecute ale manifestărilor comemorative, şi într-o oarecare măsură, cei deranjaţi de observaţiile mele, au dreptate. Sigur, numărul evenimentelor prilejuite de comemorarea lui Eminescu este suficient de mare, poate prea mare, şi variat, dar, studiind mai atent programul, vom constata că noi, botoşănenii, îl omagiem pe Eminescu în calitate de organizatori de evenimente şi nu de participanţi direct, cu propriile noastre acţiuni la manifestările comemorative. Cu alte cuvinte, şi acesta este elementul pe care doresc să-l accentuez, Eminescu este comemorat la Botoşani nu de botoşăneni, ci de instituţii, şi din acest punct de vedere, suntem, cred, mult în urma înaintaşilor noştri. Aceştia dădeau semnificaţia corectă zilei de 15 iunie, ziua morţii poetului, considerând suficiente o slujbă de pomenire şi marcarea evenimentului în presa locală, prin scurte articole referitoare la marele dispărut, semnate de intelectualii de vază ai oraşului: institutori, profesori, magistraţi, etc. Nu concursuri, nu festivaluri, nu expoziţii de tot felul, pentru că ziua aceasta , tristă, era concepută aproape ca o zi de doliu, în care nu bucuria, ci tristeţea trebuia să atingă sufletele botoşănenilor.

Cred că ar trebui să se ţină cont de acest fapt, şi să fie regândit modul în care trebuie să fie organizate manifestările dedicate marelui poet, atât cele din iunie, cât mai ales cele din ianuarie. Ele ar trebui să fie puţine, pregătite în detaliu, cu mult înainte, cu nominalizarea persoanelor care răspund de fiecare eveniment în parte, cu reguli stricte de participare – de la orele de începere, până la ţinuta pe care trebuie să o aibă cei implicaţi – într-un cuvânt, să aibă alura unor manifestări de rang naţional. Modul în care a fost organizată Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” din acest an, unanim criticată de presă şi de publicul participant, este o dovadă a nevoii de regândire a ceea ce se întâmplă în „Zilele Mihai Eminescu”, pe meleagurile natale ale poetului.

Aminteam la începutul acestor câteva consideraţii asupra comemorării lui Mihai Eminescu, de multitudinea de evenimente programate în jurul datei de 15 iunie. Un proverb românesc spune că uneori, „din cauza copacilor nu mai poate fi văzută pădurea”. Parafrazându-l, putem spune, că mulţimea de evenimente dedicate lui Mihai Eminescu, fac să nu poată fi simţit omul Eminescu, cel care, în această postură, este evocat acum. Şi pentru că aminteam de felul în care, concitadinii noştri, din vremurile trecute, îl comemorau pe Eminescu, redăm, ca exemplu, în cele ce urmează, Editorialul numărului din 28 iunie, 1929 al ziarului „Ştirea”, dedicat împlinirii a 40 de ani de la moartea poetului, scris de avocatul Constantin Oprescu, cu menţiunea că articolele din ziar au fost semnate de Barbu Lăzăreanu, N.N.Răutu, Christian Ciomac, Constantin Iordăchescu, D. Mănăstireanu, Constantin Mighiu, Tiberiu Crudu, M.V.Mavrodin şi Andronic Ţăranu:

„Nu este locul, – într-o foaie de provincie, cu alte rosturi şi într-un număr festiv al ei, să se scrie „studii” cu privire la omul sau la opera eminesciană.
Știrea a ţinut numai să însemne, data aceasta înaltă şi tristă, a patruzeci de ani de la moartea lui Eminescu, cu colaborări numai locale, ca un omagiu sfânt adus lui Eminescu- gazetarul –de „epigonii” locurilor pe unde El şi-a trecut trista Lui copilărie.
Făcând altfel, ne-ar biciui, poate, cuvintele Lui:

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare          
Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare …
Iar deasupra tuturora va vorbi vre-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el.
Sub a numelui tău umbră: iată tot ce te aşteaptă.

Opera lui Eminescu s-a integrat aproape complet în conştiinţa românească: cu creşterea nivelului cultural, procesul acestei integrări se va desăvârşi. Viaţa omului Eminescu a fost crunt răvăşită, până la impietate şi inconştienţă.
Nu este locul, deci, de a se vorbi prea mult, în ziua aceasta nici de opera lui Eminescu, nici de viaţa lui. E vorba de a ne ispăşi noi păcatul, de a nu-l fi preţuit după cuviinţă, nici cât a trăit, nici mai ales, după aceea. Şi de a atrage cât mai mult atenţia generaţiei de azi şi celor viitoare, să împlinească ele datoria pe care neamul românesc întreg o are faţă de unicul său geniu poetic.
De laude, de pompe, de măguliri Eminescu s-a ferit cât a trăit. I-ar fi cu totul de prisos cele postume.
O singură satisfacţie i se cuvine: să-L înţelegem cât mai mult şi să-L simţim cât mai aproape.
Atunci ne vom înălţa pe noi înşi-ne, fără să-L micşorăm pe Dânsul.
Şi vom ajunge să-L proslăvim ca pe un sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit neamului nostru”.