În literatura pedagogică, competenţele sunt privite ca rezultate ale învăţării (ieşiri), prin opoziţie cu obiectivele educaţionale (considerate intrări). Aceste competenţe sunt definite ca „ansambluri structurate de cunoştinţe, deprinderi şi valoriˮ, reprezintând „capacitatea elevului de a rezolva o anumită situaţie, pe baza unor deprinderi şi cunoştinţe dobândite anteriorˮ. Didactica competenţelor subliniază că principala preocupare, ca şi în cazul obiectivelor, o reprezintă „transferul competenţelor din documentele reglatoare, în curriculum şcolar aplicat şi în procesul de învăţământ (adică, „operaţionalizarea” acestora)ˮ. (Ardelean, A., Mândruț, O., 2012, pp. 15-17, 21-23)

Disciplinele specifice precum Comunicare în limba română şi Limba şi literatura română vizează formarea şi dezvoltarea competenţei de comunicare a elevilor, prin cunoaşterea, practicarea şi îmbunătăţirea unor forme variate de comunicare. Competența de comunicare este un concept central în cadrul modelului comunicativ-funcțional, alături de problematica situației de comunicare și de funcțiile limbajului. (Pamfil, A., 2016, pp. 50-55)

Spre deosebire de alte materii de studiu, care vizează zone de cunoaştere bine conturate şi omogene (ex.: geografia, biologia, matematica etc.), disciplinele Comunicare în limba română, Limba şi literatura română se compun dintr-un corp de cunoştinţe compozit, cu referenţi teoretici atât în studiile de limbă, cât şi în cele de literatură. De asemenea, în ultimul deceniu, disciplina  s-a orientat și către practici lingvistice specifice societăţii contemporane (de exemplu, lectura articolelor din revistele pentru copii, lectura reclamei sau a paginii de web). (Pamfil, A., 2016, p. 11)

Ȋn studiile de specialitate se diferențiază între capacitatea de comunicare şi competenţa de comunicare, subliniindu-se că „dacă capacitatea   de comunicare este determinată genetic, fiind ereditară, competenţa de comunicare se dobândeşte prin învăţareˮ. (Manea, A. D., 2018, p. 14)

Alina Pamfil reţine două definiţii: „Competenţa de comunicare nu este o reproducere a itemilor aflaţi în memorie, ci un set de strategii sau de procedee creative ce permit înţelegerea valorii elementelor lingvistice în context, o abilitate de a participa la discurs, fie el vorbit sau scris, printr-o desfăşurare abilă a cunoştinţelor despre funcţionarea limbajului” şi “competenţa nu rezidă în resursele (cunoştinţele, capacităţile…) ce trebuie mobilizate, ci în mobilizarea însăşi a acestor resurse”. Competenţa de comunicare funcţionează ca un concept integrator, care reuneşte şase componente:

• componenta verbală, formată din dimensiunea lingvistică (aspectele fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice), dimensiunea textuală (legătura între fraze, coerenţa părţilor, structura textuală narativă, descriptivă, argumentativă, explicativă) și dimensiunea discursivă sau pragmatică (cunoaşterea parametrilor situaţiei de comunicare, utilizarea registrelor limbii, a normelor de interacţiune verbală),
• componenta cognitivă, care include operaţii intelectuale  precum memorarea, diferenţierea, compararea, clasarea, inferenţa, anticiparea,
• componenta enciclopedică, care face trimitere la  domenii diferite precum istoria, ştiinţa, tehnica,
• componenta ideologică, care urmărește modul în care  se răspunde la idei, valori, opinii transmise prin discurs,
• componenta literară, care necesită utilizarea creativităţii verbale,
• componenta socio-afectivă, alcătuită din concepţiile, sentimentele şi valorile individuale ce determină comportamentul verbal. (Pamfil, A., 2016, pp. 55-56)

Spre deosebire de alte competențe, formate aproape exclusiv în şcoală (ex.: istoria sau ştiinţele exacte), competența de comunicare în limba maternă (prima limbă, cum este numită adeseori) „se învaţă mai întâi în mediul familial/natural; aici învăţarea se petrece în afara oricăror intervenţii sistematice, urmând un proces lent, de impregnare şi de construcţie, proces actualizat şi cizelat continuu prin baia de limbă. La intrarea în şcoală, elevul are o competenţă lingvistică iniţială, care urmează a fi dezvoltată prin orele de română; o competenţă pusă în act, atât la celelalte materii de studiu, cât şi în mediul extraşcolar, şi deci remodelată continuuˮ. (Pamfil, A., 2016, p.12)

Alina Pamfil subliniază că „domeniile disciplinei – limbă, literatură, comunicare – sunt subordonate celor patru capacităţi fundamentale, susceptibile de a se manifesta în situaţii de comunicare diferite: capacitatea de producere şi cea de comprehensiune a textului oral şi capacitatea de producere şi cea de comprehensiune a textului scrisˮ. (Pamfil, A., 2016, p.14)

Bibliografie
Ardelean, Aurel, Mândruț, Octavian, Didactica formării competențelor, Arad, Vasile Goldiş University Press, 2012
Manea, Adriana Denisa, Arta comunicării în spațiul școlar, 2018, p. 14 in Abordări praxiologice în învăţământul contemporan (pp.13-18), Casa Cărţii de Ştiinţă
Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în şcoala primară, București, Art, 2016