Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Primit pentru publicare: 25 Mart. 2019
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români,Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 26 Mart. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Nu de puţine ori ,de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică,mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii,privind condamnarea unor idei?

Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch., Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului. Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte: ”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică, ”spunea el” ci la una mare”. Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate, el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă. Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei. Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”. Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii. El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis,indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

Concepţia dominată în Grecia antică, pe care a definito mai târziu Aristotel, era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia. El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate,Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute,ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon, era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof.Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia,fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena.Spre deosebire de Atena,Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru.Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa  tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena,tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori,cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură.Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate. Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în „Memorabilele” lui Xenofon, Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias  şi Cei Treizeci. Aceştia au folosit proprietăţile lui Leon pentru a acoperii cheltuielile suferite cu întreţinerea garnizoanei spartane care ocupase Atena. Şi care îi ţinea pe dictatori la cârma statului atenian.După părerea este că dacă Socrate nu ar fi fost condamnat,dacă l-ar fi avertizat pe Leon,dacă ar fi făcut o declaraţie publică de protext,dacă ar fi denunţat acele acte imorale şi ilegale şi dacă ar fi părăsit oraşul alăturându-se opoziţiei.Însă el a făcut invers faţă de propriile idei de virtute promovate de-alungul întregii sale vieţi.Socrate era decis să-i aţâţe pe juraţi împotriva lui.Dovezile ,în acest sens,se află în „Apologia”lui Xenofon, ”Apologia” lui Platon  ascunde câteva lucruri esenţiale.Xenofon este de acord  că modul de apărare susţinut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa.Dar acest fapt susţine Xenofon nu ar fi trebuit să mire pe nimeni,fiindcă Socrate dorea să moară.Atât Xenofon,cât şi Platon spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraţilor a fost afirmaţia lui Socrate că Oracolul de la Delfi  îl calificase drept cel mai înţelept om.Sau,în formularea mai enigmatică a lui Platon, că nu există un om mai înţelept ca el.În “Apologia”sa ,acesta relatează că afirmaţia lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în rândurile juraţilor.

După proces în ”Crito”,discipolii lui Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea.După un timp,în „Fedon”,ei sugerează chiar că mentorul lor părea decis să comită un fel de act de sinucidere.La aceste opinii condamnabile,Socrate răspunde printr-un discurs deosebit,mistic,dar în esenţă lipsit de sens,în care susţine că filozoful are menirea zeiască să caute moartea drept împlinire,deoarece numai prin moarte,sufletul este eliberat de trupul muritor şi devine capabil să cumpănească Ideile eterne şi neschimbătoare.”Fedon”,în această situaţie,devine o odă închinată morţii şi eternităţii ei.

În apărarea lui,era de-ajuns ca Socrate  să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era un drept fundamental.Grecii antici aveau patru termini pentru noţiunea de libertatea cuvântului.Cel mai vechi apare în opera lui Eschil,este compus din adjectivul eleutherus(liber) şi stomos(gură).Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui Herodot care este isegoria(etimologic înseamnă egalitate privind dreptul de a lua cuvântuil),următorul este parrhasia(dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în piesele lui Euripide. Şi al patrulea cuvânt este isologia(egalitate în privinţa dreptului de a lua cuvântul).

Văzând importanţa pe care o dau atenienii libertăţii cuvântului,Socrate ,în apărarea sa ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care atenienii şi juraţii erau foarte sensibili. El trebuia să spuna: Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau gândi ceea ce spun şi gândesc conducătorii,indiferent dacă aceştia îi reprezintă pe cei puţini sau pe cei mulţi. Chiar şi sub cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el.Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord.

Ideile nu sunt atât de fragile ca oamenii.Socrate ştia că ideile lui-şi exemplul dat de el-aveau să dăinuiască şi că Atena avea să poarte pata morţii lui.Sorbind cupa cu otravă de cucută Socrate a trecut din efemera viaţă în trăinicia eternităţii. ”Moartea lui Socrate”, înconjurat de discipoli, este eternizată sugestiv, într-un tablou executat în anul 1787, de Jacques Louis David.